Chisturile oaselor maxilare

Chistul este o cavitate patologică cu conținut lichid sau semi-lichid, dar care nu este formată prin acumularea de secreție purulentă. Chisturile au diferite mecanisme de formare:

• proliferarea resturilor epiteliale
• presiunea osmotică internă
• resorbția osului.

I. Chisturile de dezvoltare

Chisturile de dezvoltare ale oaselor maxilare sunt formațiuni clinice care derivă din resturile epiteliale remanente după diferențierea dinților din lama dentară primară sau după fuzionarea mugurilor oaselor faciale. Astfel pot fi împărțite în două clase mari:

• chisturi odontogene
• chisturi neodontogene.

Chisturi oaselor maxilare odontogene

Chisturile odontogene sunt leziuni rar întâlnite la nivelul regiunii maxilo faciale dar care trebuie luate în considerare atunci când se pune un diagnostic. Din punct de vedere pur etimologic, odontogenic se referă la o derivație din organul dentar primar. Resturile lui Mallasez se presupune că sunt sursa de celule epiteliale pentru majoritatea chisturilor periapicale, dar nu sunt implicate în etiologia vreunei tumori odontogenice, cu excepția carcinomului spinocelular odontogenic.

1. Keratochistul odontogen

Acest tip de chist maxilar este o formă distinctă care necesită o considerație aparte datorită caracteristicilor sale histopatologice. Sunt cunoscute două variante ale acestui chist:

• chistul sporadic
• chistul asociat cu sindromului nevic bazocelular.

Ambele tipuri de keratochist sunt derivate din resturi ale laminei dentare. Acest tip de chist are un mecanism de creștere diferit fată de celelalte tipuri, care se folosesc de presiunea osmotică crescută din lumen. Pentru keratochisturile odontogene acest mecanism nu este valabil, creșterea lor fiind legată de factori necunoscuți inerenți epiteliului sau activității enzimatice din peretele fibros.
Keratochistul poate fi întâlnit la pacienți de toate vârstele, totuși 60% dintre cazuri sunt prezente la pacienți cu vârste cuprinse între 10 și 40 de ani, cu o medie de vârstă de 38 de ani. Numai 15% din cazuri au apărut după vârsta de 60 de ani. Există o ușoară predilecție față de sexul masculin și pentru zona mandibulară, cu 60 până la 80% din cazuri în această zonă. Zonele preferate sunt zona posterioară a corpului mandibulei și ramul ascendent.

Radiologic este normal ca un chist odontogen să apară unilocular, dar keratochistul apare cel mai frecvent multilocular, cu rare cazuri când prezintă imaginea tipică a unui chist odontogen.
Histologic keratochistul odontogen este ușor de recunoscut deoarece se pot observa șase până la opt straturi de celule epiteliale scuamoase, cu parakeratinizare. Mai există o variantă histopatologică cu ortokeratinizare cu o rată de recidivă mai scăzută, de aproximativ 2%.
Clinic nu se observă simptome și keratochistul nu poate fi descoperit decât la radiografii de control. Rareori mai pot apărea modificări de poziție ale dinților sau parestezii ale buzei inferioare.

Tratamentul constă în chistectomie și chiuretaj. Chistul trebuie să fie eliminat în totalitate datorită riscului crescut de recidivă. Frecvența recidivei este situată în intervalul 2,5%-62,5%. Motivele apariției recidivei pot fi rămășițe ale laminei dentare la nivel maxilar care pot fi responsabile de apariția chisturilor de novo, extirparea incompletă, mai ales în cazurile în care membrana chistică este foarte subțire sau chistul a erodat corticala osoasă sau existența unor chisturi satelit remanente.
Din punct de vedere patogenetic, keratochistul odontogen prezintă fenomene a ciclului celular care sprijină proliferarea celulară. Acestea includ eliberarea de citokine precum interleukina 1a (IL-1a) și IL-6, precum și proteine ​​legate de hormonul paratiroidian, care încurajează resorbția osoasă.

Sindromul nevic bazocelular (sindromul Gorlin) este un sindrom transmis autozomal. Este cauzat de mutații ale genei PTCH, genă supresoare tumorală. Pacienții afectați pot prezenta bose frontale și temporale, hipertelorism și prognatism mandibular. Alte anomalii la nivel osos includ coaste bifide și calcificări lamelare. Cel mai important simptom este dezvoltarea de carcinoame ale membranei bazale, ce pot afecta zone expuse și neexpuse la soare ale pielii. Tratamentul keratochistului asociat acestui sindrom este dificil, datorita șanselor mari de apariție a recidivei.

2. Chistul folicular (dentiger)

Prin definiție chistul dentiger este asociat cu un dinte neerupt, cel mai frecvent molarii de minte mandibulari, dar mai poate apărea și la molarii de minte maxilari, caninii maxilari sau premolarii secunzi mandibulari. Se mai poate întâlni și în jurul dinților supranumerari sau în asociere cu odontoame. Deși sunt întâlnite la un interval larg de vârste, ele sunt cel mai frecvent observate în intervalul de vârstă 10 până la 30 de ani. Există o ușoară predilecție masculină și prevalența lor pare să fie mai mare la rasa albă față de cea neagră. Multe chisturi dentigere sunt de mici leziuni și asimptomatice si sunt descoperite din întâmplare pe radiografii de rutină, deși unele pot crește până la dimensiuni considerabile, cauzând expansiune osoasă, care este de obicei nedureroasă până la apariția suprainfecției.

Radiologic chistul dentiger se prezintă ca o translucență uniloculară bine-definită, deseori cu o margine sclerotică. Din moment ce membrana epitelială este derivată din organul epitelial al smalțului, această translucență înconjoară în mod preferențial coroana dentară. Un chist de dimensiuni mari poate avea un aspect multilocular deoarece mai persistă în interiorul lui componenta trabeculată a osului spongios. Totuși din punct de vedere histopatologic și structural chisturile dentigere sunt entități uniloculare.
Au fost descrise trei tipuri de chist dentiger, în funcție de imaginea radiologică.

• Chistul dentiger central este o formă în care imaginea radiologică înconjoară coroana dentară, cu proiecția coroanei dentare în lumenul chistic.
• În varianta de chist dentiger lateral, chistul se dezvoltă lateral pe lângă rădăcina dentară și înconjoară parțial coroana dentară.
• Varianta a treia de chist este varianta circumferențiară și se manifestă ca și cum întreaga rădăcina dentară este inclusă în chist.

Diagnosticul diferențial ridică o dilemă deoarece se poate face greu diferența între un chist dentiger și un sac folicular lărgit. Se pare că chisturile odontogene, fibromul odontogen și mixomul odontogen sunt leziunile cele mai multe ori necorespunzător diagnosticate de către anatomopatologi.

Tratamentul majorității chisturilor dentigere este reprezentat de chistectomie și extracția dintelui asociat, de obicei fără o biopsie incizională prealabilă. Chisturile de dimensiuni mai mari pot fi tratate prin marsupializare (îndepărtarea unui perete al cavității chistice și transformarea ei într-o anexă a cavității orale), mai ales în cazurile în care prin excizia totală a chistului se poate produce o lezare a pachetelor vasculo-nervoase învecinate, exista șansa unei fracturi în os patologic sau pacientul nu poate fi supus la o anestezie generală.
Examenul histopatologic al acestor tipuri de formațiuni este necesar deoarece din chisturile dentigere pot prolifera carcinoame scuamo-celulare, mucoepidermoide sau ameloblastomul. Prognoza pentru chisturile care au avut parte de un diagnostic anatomopatologic este excelentă, cu puține recidive.

3. Chistul sialo-odontogen

Chistul glandular odontogen este o tipologie rară de chist al oaselor maxilare și foarte agresiva ca evoluție și recidivă. Deși s-a demonstrat că este de origine dentară, prezintă trăsături salivare sau glandulare. Se întâlnesc la adult, cu o medie de vârstă de 49 de ani. Majoritatea cazurilor se întâlnesc la nivel mandibular. S-a observat o predilecție puternică pentru zona anterioara a mandibulei cu intersectarea a liniei mediane.
Clinic poate fi asimptomatic sau poate cauza dureri, tumefacții și modificări ale poziției dinților învecinați. Apare durerea la palpare datorita compresiunii filetelor nervoase locale sau suprainfecției.

Radiologic aceste chisturi apar ca o radiotransparența uniloculară sau multiloculară. Dacă crește în dimensiuni poate duce la erodarea corticalelor osoase sau resorbții radiculare, cât și la migrări ale dinților învecinați.
Exista o similaritate histologica intre in acest tip de chist şi în carcinomul muco-epidermoid intraosos. Totuși membrană epiteliala a chistului glandular este mai subţire şi nu prezintă evidența unor în perforații la nivel epitelial.
Histologic chistul sialo-odontogen prezintă o membrană chistică nekeratinizată, cu prezența celulelor bazale cuboidale (uneori vacuolizate) sau cu prezența celulelor ciliate (structuri tipic glandulare). Pe lângă aceste trăsături, regiuni ale membranei chistice prezentau straturi de celule epiteliale pluristratificate cu o membrană bazală hipercromatică, dispuse în palisadă.
Majoritatea chisturilor sialo-odontogene sunt tratate prin cistectomie sau chiuretaj. Unii autori susțin prezenta unei rate de recidive de aproximativ 30 la sută şi recomandă rezecția totala a procesului chistic.

4. Chistul odontogen botrioid

Se produce prin degenerarea chistică a celulelor din lama dentară primară. Apare mai frecvent în zona mandibulară, cu predilecție pentru regiunea anterioară, zona canin-premolar și mult mai rar se localizează maxilar. Se asociază frecvent cu sexul feminin și cu rasa albă (70% din cazuri).

Clinic este în general asimptomatic, dar dacă crește mult în dimensiuni pacientul poate observa o tumefacție, parestezia zonei învecinate uneori chiar și o fistula exprimată în cavitatea orală. Dinții învecinați pot fi mobili sau le poate fi modificat axul de implantare.
Radiologic se poate observa o leziune uniloculară, rareori multiloculară situată interdentar.
Histologic prezintă epiteliu pavimentos scuamocelular necheratinizat dispus pe unul până la patru straturi. Membrana chistică prezenta celule variind de la celule cuboidale până la celule plate, asemănătoare cu epiteliul adamantin intern. La nivelul stratului epitelial se pot identifica focare de celule dare bogate în glicogen. Țesutul conectiv este fibros, nu prezintă semne de inflamație și prezintă resturi de ameloblaste.
Există discuții conform cărora chistul botrioid este o variantă multiloculară a chistului parodontal lateral, unii autori clasificând chistul parodontal lateral în trei entități morfologice: unilocular, multilocular și botrioid.

Chistul botrioid se consideră a fi mai agresiv și cu un grad de recurență mult mai mare față de chistul parodontal lateral, deși clinic și din punct de vedere al tratamentului sunt tratați ca aceeași entitate.

5. Chistul odontogen calcificat sau chistul Gorlin

Este o leziune rar întâlnită, cu o diversitate histopatologică și clinica foarte mare. Deși este un chist unii clinicieni îl clasifică şi ca un proces neoplazic. Keratinizarea de celule-fantomă este caracteristica microscopica acestui chist şi este o caracteristică definitorie și a leziunilor cutanate cunoscute ca epiteliomul calcifiat al lui Malherbe. Este o leziune predominant intraosoasă, dar totuși 13 pana la 30 la sută din cazurile reportate sun leziuni extraosoase. Ambele tipuri de leziuni intra- și extraosoase apar şi la mandibulă şi maxilar, dar prezintă o predilecție pentru zona pentru incisivă si canină. Pacienții au vârste variate, cu o medie de 30 de ani. Chisturile de acest gen asociate cu odontoame au tendința de a se produce la pacienții mai tineri, cu vârste medii de 17 ani. Varianta neoplazică, mai rară, apare în general la pacienții mai în vârstă.

Radiologic chistul odontogen calcificat apare ca o leziune uniloculară, bine delimitată. În interiorul leziunii mai pot apărea calcifieri neregulate sau densități asemănătoare dintelui.
Histologic prezintă o capsula fibroasă şi un epiteliu odontogen de acoperire, format din 4-10 straturi de celule. Celulele baza le ale stratului epitelial sunt cubice sau cilindrice, cu aspect asemănător ameloblastelor. Caracteristic este prezența unui număr variabil de „celule fantomă” în stratul epitelial - acestea sunt celule epiteliale modificate, care își mențin forma, dar nu mai prezintă nucleu.

Tratamentul standard pentru acest tip de chist este chistectomie și chiuretaj. Un număr limitat de recidive a fost raportat după acest tip de tratament. Deși au fost raportate puține cazuri, există totuși posibilitatea degenerării maligne.

6. Chistul gingival al adultului

Acest chist al oaselor maxilare o entitate clinică rară, neinflamatorie la nivelul gingiei dezvoltată din resturi ale lamei dentare. Incidența acestui tip de chist la adulți este de sub 0,5%. Este mai întâlnit în zona canină sau premolară mandibulară și mai puțin frecvent la maxilar. Nu există o preferință pe sexe. Rasa albă este mai afectată. În mod normal este o leziune chistică unilaterală, dar au existat cazuri de distribuție bilaterală sau de apariție concomitentă cu un chist parodontal lateral.

Clinic se localizează pe gingia vestibulară și se prezintă ca o leziune de mici dimensiuni. Mucoasa este integra, dar poate prezenta o tentă albăstruie datorită lichidului chistic. La chisturile cu evoluție îndelungată, datorită presiunii pe corticala osoasă, poate produce resorbția ei.
Radiologic se poate decela o leziuni uniloculară, dar au existat cazuri raportate și de leziuni multiloculare. Aspectul histopatologic este asemănător cu cel al chistului parodontal lateral. Nu prezintă fenomene inflamatorii.

Tratamentul de elecție este chistectomia simplă. Nu apar recidive după tratament.

7. Chistul gingival (alveolar) al nou-născutului

Este un chist specific nou-născuților, până la vârsta de trei luni. Prezintă o vindecare spontană. Există mai multe varietăți clinice. Perlele lui Epstein sunt formațiuni chistice, pline cu keratină formate de-a lungul rafeului median, probabil derivate din celule epiteliale remanente de-a lungul liniei de fuziune a proceselor palatinale sau ai mugurilor nazali. Nodulii lui Bohn sunt la rândul lor tot formațiuni chistice pline cu keratină, dar sunt răspândite pe toata suprafața bolții palatine, majoritatea situate la joncțiunea cu palatul moale. Nodulii lui Bohn sunt aparent derivați din structurile salivare situate la nivelul palatului dur. Chistul alveolar al noului născut se găsește pe creasta alveolară a noului-născut și reprezintă un chist derivat din lamina dentară primară. Se prezintă sub forma mai multor formațiuni albicioase, cu aspect papular și de dimensiuni mici.
Prevalența formațiunilor chistice la nivel alveolar este de 25-53%, pe când la nivel palatal se raportează un procent de 65% din cazuri.
Nu prezintă modificări radiologice și involuează spontan până la vârsta de trei luni.

8. Chistul de erupție

Este o formă chistică benignă care acompaniază un dinte temporar sau permanent în erupție. Apare la scurt timp înaintea apariției pe arcadă a dinților. Etiologia exactă este necunoscută, dar apariția lui s-a pus pe seama unor factori precum:

• afectare carioasă precoce
• traumatisme locale
• procese infecțioase
• deficit de spațiu sau chiar
• tratamentul îndelungat cu ciclosporina A.

S-a presupus că apare datorită acumulării de fluid sau sânge în spațiul folicular dilatat.

Prevalența este scăzută, cu 54 de cazuri raportate în 16 ani. Este specific primei și celei de-a doua decade de viață, cu o preferință pentru intervalul 6-9 ani, perioadă ce coincide cu erupția molarilor primi permanenți și a incisivilor. Prezintă o predilecție pentru sexul masculin, comparativ cu cel feminin. Zonele interesate cel mai des sunt zonele canine, zona premolarilor, cu o incidență raportată la 17,2% și zona incisivă și molară, cu o incidență raportată la 2,8%.

Clinic leziunea se prezintă ca o tumefacție circumscrisă, fluctuantă, deseori translucentă a crestei alveolare, în situl de erupție dentar. Dacă cavitatea chistică este plină de sânge, atunci tumefacția are aspectul unui hematom, fiind purpurie sau albăstruie.
Radiologic se face greu diferența între dintele în erupție și procesul chistic, radiografia nepunând în evidență semne patognomonice. Histologic prezintă aceleași caracteristici ca un chist dentiger, cu țesut conectiv fibros acoperit de un strat fin de celule epiteliale nekeratinizate.

Chisturi oaselor maxilare neodontogene

Chisturile neodontogene sunt entități clinice derivate din țesutul ectodermal implicat în diferențierea masivului facial.

1. Chistul nazo-palatin

Este cunoscut ca și chistul canalului incisiv și este entitatea clinică cea mai frecvent întâlnită. În etiologia sa se presupune că sunt implicate resturi epiteliale ale ductului nazopalatin, calea de comunicare dintre cavitatea nazală și partea anterioară a maxilarului în timpul fetogenezei. Odată cu dezvoltarea fătului, acest duct se micșorează pe măsură ce oasele palatine fuzionează. Rezultatul este formarea canalului incisiv, care adăpostește pachetul vasculo-nervos incisiv, cât și resturi epiteliale ale ductului nazopalatin degenerat. Afectează un interval larg de vârste, dar se observă o incidență crescută în decadele patru și șase de viață. Bărbații prezintă o predispoziție mai mare pentru dezvoltarea acestei formațiuni.

Clinic este asimptomatic, dar suprainfecția poate adăuga simptome precum tumefacția, fistulizarea și durerea localizată. Nu afectează vitalitatea dinților învecinați, dar nu este rar cazul în care incisivii sunt tratați endodontic deoarece chistul a fost confundat cu un granulom periapical sau un chist radicular.
Radiologic este observabilă o radiotransparență bine delimitată situată apical de rădăcinile incisivilor maxilari. Rareori se observă resorbția rădăcinilor. Chistul are o formă rotundă, ovalară sau în formă de „inimă” datorată suprapunerii spinei nazale anterioare. Dimensiunile pot varia, media fiind de 1,5 cm.
Histologic chistul este tapetat cu epiteliul pavimentos pluristratificat. Sunt cazuri când mai apare si epiteliu cilindric pseudostratificat sau cilindric ciliat. Peretele fibros poate conține și țesut de inflamație acut sau cronic adițional.

Tratamentul constă în chistectomie prin abord palatinal. Șansele apariției recidivei sunt mici.

2. Chistul nazo-labial

Este un chist al țesuturilor moi, care se întâlnește rar în clinică. Există discuții legate de originea chistului nazolabial, dar se presupune că patogeneza lui este cumva legată de intervalul dintre săptămânile a 4-a și a 8-a de viață, când se produce fuziunea mugurilor maxilari și nazali. Schimbările aberante în procesul de fuziune pot duce la apariția așa numitor chisturi fisurale. O altă teorie leagă etiopatogenia acestui tip de chist de resturi de celule epiteliale derivate din deschiderea inferioară a canalului lacrimo-nazal. Aceste chisturi apar predominant unilateral (90% din cazuri) și sunt mai întâlnite la femeile din rasa neagră în decadele patru și cinci de viață.

Clinic, pacientul poate prezenta durere localizată, obstrucție nazală unilaterală. Dacă procesul chistic se suprainfectează se mai pot adăuga semne locale precum tumefacția zonei, cu păstrarea integrității tegumentului.
Radiologic nu se observă modificări importante, doar deformarea planșeului nazal atunci când formațiunea crește în dimensiuni. Uneori pot apărea leziuni osteitice care pot afecta sinusul maxilar.
Histologic epiteliul membranei chistice este cilindric pseudostratificat neciliat sau chiar ciliat (epiteliu respirator) şi poate conține celule glandulare mucoase. Alteori se evidențiază şi epiteliu pavimentos stratificat. La exterior, peretele chistic prezinta un strat fibros.

Tratamentul constă în chistectomia simplă. După extirpare, nu apar recidive.

II. Chisturi inflamatorii ale oaselor maxilare

1. Chistul periapical

Chistul periapical este localizat la nivelul apexului unui dinte cu gangrenă pulpară (netratat, neobturat pe canal) și este cea mai frecventă de formă de chist inflamator întâlnită clinic.
Frecvența chisturilor radiculare în dentiția permanentă este de la 7% la 54%, pe când în dentiția temporară se încadrează în intervalul 0,5-3,3% din numărul total de chisturi radiculare. Zona cea mai interesată este zona molară mandibulară.
În etiologia acestui chist sunt implicate rămășițe epiteliale ale ligamentului parodontal, rezultate în urma unei inflamații și a unei infiltrații cu celule inflamatorii care duce în general la necroza pulpei dentare. Interesează în mod normal doar apexul dintelui afectat. Caria, gangrena pulpară netratată sunt direct implicate în apariția acestui chist.

Clinic, este inițial asimptomatic. In evoluția sa mai există uneori semne indirecte, cum ar fi sensibilitatea la percuția în ax a dintelui de la care originează procesul. Dacă evoluează poate duce la erodarea corticalei osoase și chiar fistulizarea la nivelul părților moi. Odată cu creșterea în volum poate distruge componenta nervoasă a dinților afectați și duce la devitalizarea lor. Erodarea corticalei osoase se traduce clinic printr-o ușoară jenă dureroasă la palpare în zona afectată, în general vestibular.
Radiologic se poate observa o radiotransparență bine delimitată, rotund-ovalară la nivelul apexului dintelui. Dintele poate prezenta restaurări coronare grosiere. Aspectul clinic poate fi asemănător cu acel al unui granulom periapical, dar diametrul mai mare de 10 mm face diagnosticul diferențial.
Histologic se observă că lumenul chistului este tapetat cu un strat de celule pavimentoase simple de grosimi variabile, cu zone de granulație. Uneori, epiteliul prezinta zone de calcificare liniare sau arcuate, numite corpi Rushton. Un strat conjunctiv fibros, uneori cu infiltrat inflamator, înconjoară la exterior stratul epitelial. Conținutul chistic este format dintr-un lichid care conține resturi celulare. Lichidul chistic poate prezenta granule de colesterol, celule gigante multinucleate, hematii sau depozite de hemosiderină.

Tratamentul poate fi variat în acest caz. Daca dimensiunea chistului ne permite se poate încerca tratamentul endodontic. În cazul eșecului se poate încerca chiuretajul periapical cu rezecție apicală. Se mai poate încerca chistectomia cu rezecția apicală a dintelui sau chistectomia cu extragerea dintelui cauzal. Dacă dimensiunile chistului sunt foarte mari și acesta este localizat la mandibulă, pentru a evita fractura în os patologic se poate opta pentru marsupializarea chistului.

2. Chistul radicular lateral

Este o altă expresie clinică a unui chist periapical, dar care apare datorită unor canale secundare. Etiologia, clinica și histopatologia sunt asemănătoare chistului periapical. Diferit este că radiologic se observă că formațiunea chistică este situată între rădăcinile dinților, și nu apical de acestea.

3. Chistul radicular rezidual

Este similar cu chistul radicular periapical, dar apare după tratamentul endodontic sau extracția dintelui cauzal (fără chiuretajul corect al alveolei) și reprezintă aproximativ 10% din chisturile cu origine dentară.
Clinic este asimptomatic și este de obicei descoperit după un examen radiologic de rutină. Dacă evoluează, prin creșterea în dimensiune poate eroda corticala maxilară și deveni dureros.
Radiologic se prezintă sub forma unei radiotransparențe rotund-ovalare, bine delimitată cu margini radioopace. La chisturile cu evoluție îndelungată mai pot apărea calcificări distrofice. Pe radiografie în general se observă dintele tratat endodontic incorect sau absența sa prin extracție.

Tratamentul este asemănător cu cel al chistului periapical. La dinții incorect tratați endodontic se încearcă rezecție apicală sau chiuretaj apical. Chistul rezidual rezultat după un chiuretaj insuficient al alveolei după extracție se tratează prin chistectomie simplă.

III. Pseudochisturile oaselor maxilare

Pseudochisturile sunt formațiuni clinice rar întâlnite, care se prezintă radiologic ca un chist, dar histologic nu prezintă organizarea specifică unui chist sau o membrană chistică.

1. Cavitatea osoasă idiopatică

Se mai numește și chist osos solitar, chist osos traumatic, chist osos hemoragic. Aceste denumiri denotă incertitudinea etiologiei acestui chist. S-a presupus că sunt rezultatul unui hematom la nivelul poțiunii intramedulare a osului. Majoritatea cavităților osoase idiopatice se localizează la nivelul corpului mandibular, cu raportări excentrice la nivelul condilului sau ramului ascendent.
Radiologic se observă absența laminei dura și creșteri nodulare ale osului. Nu se observă modificări ale structurilor osoase învecinate. Histologic se observă tapetarea cu țesut fibrovascular care deseori include hemosiderină sau celule multinucleate gigant.
Aceste formațiuni sunt tratate prin explorare chirurgicală și chiuretajul pereților osoși.

2. Chistul osos anevrismal

Este o leziune frecventă, dar bine definită, care apare în mod comun la toate oasele lungi, pelvis și vertebre. Este un pseudochist deoarece îi lipsește membrana chistică. Numai 1 – 2% dintre leziuni au loc în teritoriul facial. Leziunea apare frecvent la tineri până în 20 de ani, cu o predispoziție a femeilor mai crescută. Mandibula este mai afectată, cu un procent de 66% din cazuri. În literatură s-au raportat doar 22 de cazuri la maxilar.

Clinic se observă o tumefacție, cu păstrarea integrității și aspectului normal al tegumentelor. Dacă rata de creștere este rapidă pot apărea durerile și malocluzia. Ocazional se poate observa mobilitate dentară și resorbția radiculară a dinților învecinați.
Radiologic leziunile sunt de obicei uniloculare, dar cele cu evoluție de lungă durată pot avea aspectul unei „bule de săpun” și pot deveni progresiv calcifiate.

Tratamentul de elecție este chiuretajul, datorită faptului că este o leziune benignă. Prezintă totuși rate mari de recidivă în aproximativ 20 până la 30% din cazuri. S-au mai încercat injectarea de agenți fibrozanți, autogrefe, crioterapie, injecții locale cu steroizi, radioterapie toate cu rezultate mulțumitoare.