Inteligențele multiple

Studiul asupra inteligenței umane a început încă din anul 1890, când renumitul psiholog francez Alfred Binet a creat un set de teste de aptitudini intelectuale cu scopul de a identifica elevii cu nevoi educaționale speciale din școlile de masă. (2), (5), (7)

Inteligența generală

Munca lui Binet, împreună cu cercetările realizate de către Charles Spearman în privința identificării aptitudinii generale (factorul g), au dus la definirea conceptului de inteligență generală ca fiind abilitatea generală de adaptare la situații noi și de rezolvare de probleme. (2), (5)

Modelul lui Spearman cu privire la factorul g a fost preluat și utilizat de către cercetători atât pentru a analiza legăturile dintre inteligență și abilitățile cognitive simple și complexe, cât și în realizarea unor baterii de teste de inteligență care au avut ca scop identificarea coeficientului general de inteligență al unui individ (IQ) prin intermediul unor teste precum „Scalele de inteligență Stanford-Binet” sau „Scalele Weschler de inteligență a adulților” (WAIS). (2), (7)

Rezultatelor cercetărilor asupra inteligenței umane au avut implicații profunde în practicile de orientare școlară și profesională: apariția unor noi metode de instruire și de evaluare școlară adaptate în funcție de vârsta și de nivelul de dezvoltare cognitivă al elevilor, dezvoltarea unor programe de diagnostic și de intervenție în cazul copiilor cu nevoi educaționale speciale (curriculum special sau diferențiat) și introducerea sistemului de admitere universitar pe baza scorurilor la testele de aptitudini (de exemplu, testele SAT în Statele Unite). (3)

Modelul inteligențelor multiple

Modelul clasic al inteligenței generale a început să aibă și unele critici. De exemplu, psihologul Howard Gardner consideră că acest model promovează o viziune unitară și limitată a inteligenței umane, testele tradiționale de inteligență vizând doar două aspecte ale inteligenței, aptitudinile lingvistice și logico-matematice, fiind ignorate celelalte (de exemplu, muzicale sau spațiale). Consecința ar fi judecarea oamenilor doar prin prisma nivelului pe care îl au la cele două aptitudini. Astfel, un elev care prezintă niveluri ridicate de aptitudini verbale sau matematice ar fi considerat un elev performant, în timp ce un elev care prezintă niveluri scăzute ale acestor aptitudini ar fi  considerat un elev slab la învățătură, chiar dacă acesta poate excela în alte domenii precum muzica, sportul sau relațiile sociale. (1), (2), (3), (5)

Pornind de la aceste critici, mulți cercetători au început să analizeze posibilitatea unor modele de inteligență multiplă. Howard Gardner a propus un model alternativ al inteligenței umane, respectiv modelul inteligențelor multiple care presupune existența mai multor capacități de rezolvare de probleme specifice fiecărui individ. (1), (2), (3), (7)

Conform teoriei inteligențelor multiple, indivizii posedă un număr de 8 tipuri de inteligență, independente una de cealaltă și folosite pentru crearea de bunuri materiale sau culturale și pentru rezolvarea problemelor relevante ale societății moderne. Aceste abilități sau tipuri de inteligență variază în funcție de cultura individului și se dezvoltă pe baza interacțiunii dintre potențialul ereditar și influențelor educative. De asemenea, indivizii pot să prezinte niveluri variabile ale acestor tipuri de inteligență. (2), (4)

Tipuri de inteligențe

Teoria inteligențelor multiple are la bază rezultatele cercetărilor din biologia evoluționistă, neuroștiințe, antropologie, psihometrie și studiile psihologice ale persoanelor talentate sau ale savanților (2). Nu orice tip de abilitate fizică sau mentală reprezintă un anumit tip de inteligență.

Modelul inițial al lui Gardner avea 7 tipuri de inteligență, fiecare reprezentând o modalitate proprie de procesare a informațiilor, iar pe parcurs a fost adăugat un alt tip de inteligență, respectiv inteligența naturalistă. Modelul final al lui Gardner are 8 tipuri de inteligență:

• Inteligența verbală - abilitatea de a analiza informațiile și de a crea produse pe baza limbajului oral și scris (discursuri, dezbateri, jurnale, cărți). Inteligența verbală presupune rezolvarea problemelor pe baza utilizării limbajului oral sau scris și se dezvoltă prin activități de tipul susținerii de prezentări orale, implicării în dezbateri sau redactarea unei analize critice al unui material.
• Inteligența logico-matematică - abilitatea de a rezolva probleme pe baza operațiilor logico-matematice: identificarea dovezilor și legăturilor cauzale, realizarea unor calcule matematice, rezolvarea de probleme abstracte. Acest tip de inteligență presupune utilizarea calculelor matematice, rezolvarea sistematică a problemelor și utilizarea raționamentului științific în rezolvarea problemelor cotidiene și se dezvoltă prin sarcini structurate și logice precum analiza funcționării unui calculator, rezolvarea de probleme pe baza unui plan standard sau prin realizarea de calcule matematice mentale.
• Inteligența muzicală - abilitatea de a produce, reaminti și de a înțelege diverse tipuri de sunete. Inteligența muzicală presupune atât recunoașterea și înțelegerea sunetelor, cât și utilizarea lor pentru a crea produse culturale sau materiale noi. Se dezvoltă prin activități muzicale (ascultarea și fredonarea unor melodii, compunerea de cântece, înscrierea într-un cor muzical).
• Inteligența kinestezică - abilitatea de a rezolva probleme utilizând propriul corp. Persoana cu nivel ridicat de inteligență kinestezică are o bună coordonare mână-ochi, precum și niveluri crescute de agilitate fizică și de dexteritate manuală. Acest tip de inteligență se dezvoltă prin activități fizice (practicarea unui sport, dans).
• Inteligența spațială - abilitatea de a recunoaște și de a manipula obiecte sau imagini situate într-un anumit spațiu, precum utilizarea hărților sau desenarea de imagini tridimensionale. Inteligența spațială se dezvoltă prin activități precum desenatul unor forme geometrice sau a unor peisaje, analiza clădirilor sau al schițelor arhitecturale sau prin activități organizatorice.
• Inteligența interpersonală - abilitatea de a recunoaște și de a înțelege dispoziția, dorințele, interesele și stările sufletești ale celorlalți. O persoană cu inteligență interpersonală dezvoltată va fi capabilă să relaționeze eficient cu ceilalți, precum și să înțeleagă și să interpreteze comportamentele lor. Aceasta poate fi îmbunătățită prin activități de socializare, de oferire de sprijin sau prin activități de coordonare de echipe.
• Inteligența intrapersonală - abilitatea de a recunoaște și de a înțelege dispoziția, dorințele, interesele și stările sufletești proprii. Acest tip de inteligență presupune analiza obiectivă și completă a propriei persoane, a relației dintre persoană și lume și a nevoilor proprii și se dezvoltă prin activități de autoreflectare (redactarea unui jurnal).
• Inteligența naturalistă - abilitatea de a identifica și de a distinge între diverse aspecte ale lumii naturale (plante, animale sau fenomene meteorologice). Acest tip de inteligență este specific persoanelor care au ales profesii care presupun explorarea și analiza fenomenelor naturale sau universale, profesii precum cea de biolog, astronom etc. (1), (2), (3), (4), (5)

Aplicații practice ale inteligențelor multiple

Principalul merit al teoriei lui Gardner a fost acela de a prezenta o nouă viziune a inteligenței. Conform acesteia, persoanele învață în moduri și ritmuri diferite, învățarea având loc și prin alte mijloace decât cele verbale sau logico-matematice. Sistemul de învățământ poate fi restructurat pentru a valorifica mai multe tipuri de abilități și de competențe: pe lângă reproducerea pe cale verbală a informațiilor sau utilizarea calculelor matematice pot fi valorificate și celelalte competențe specifice celorlalte tipuri de inteligență, respectiv abilitățile de orientare în spațiu, de producere de sunete muzicale, de utilizare eficientă a corpului în realizarea sarcinilor fizice, de relaționare pozitivă cu ceilalți, de autoreflecție și de armonizare cu natura. (2). (3). (4)

La nivelul metodelor de instruire și evaluare, această teorie are meritul de a promova un model de învățare bazat pe combinarea mai multor metode didactice care să antreneze un set cât mai mare de aptitudini și de abilități, atât la elevii care au un nivel scăzut de dezvoltare al aptitudinilor respective, cât și la elevii care prezintă un nivel ridicat de manifestare a acestora. Astfel, profesorii pot utiliza cunoștințele despre inteligențele multiple pentru a-și îmbunătăți practicile de predare prin metode care să dezvolte mai multe tipuri de inteligență, nu doar cea verbală sau logico-matematică. De pildă, în cadrul unei lecții pot fi utilizate atât activități de tipul prezentărilor sau rezolvării de probleme, cât și activități mai puțin obișnuite, precum jocul de rol, activitățile artistice, învățarea prin cooperare sau vizitele pe teren. (1), (2)

Teoria inteligențelor multiple are, de asemenea, aplicații atât la nivelul educației adulților, cât și în mediul profesional. Persoanele care devin conștiente despre aptitudinile lor și despre potențialul de antrenare pot să își îmbunătățească stilul de muncă și de viață, să devină mai eficienți la locul de muncă și în cadrul altor activități și să-și dezvolte anumite abilități de care nu erau conștienți. (1)

Nu în ultimul rând, teoria inteligențelor multiple poate fi utilizată în orientarea vocațională, elevii și studenții fiind consiliați în a-și identifica abilitățile în care excelează și profesiile în care aceștia le pot pune în valoare (o persoană cu un nivel ridicat de inteligență logico-matematică poate opta pentru o carieră de contabil sau analist de baze de date, pe când o alta cu un nivel ridicat de inteligență interpersonală poate opta pentru o carieră de psiholog) (4).

Limite ale teoriei inteligențelor multiple

Teoria inteligențelor multiple se bucură atât de sprijin din partea cercetătorilor din psihologie și educație, cât și de critici.

O principală critică se referă la faptul că nu există în prezent instrumente de măsurare valide a acestor inteligențe. Fără măsurarea conceptelor, teoria nu poate fi confirmată empiric, aceasta fiind ambiguă și subiectivă, referindu-se mai mult la abilități și competențe decât la tipuri distincte de inteligență. (5), (6)

Alte critici vizează chiar problema existenței mai multor inteligențe multiple. Conform acestora, modelul inteligențelor multiple reprezintă, în fapt, dimensiuni diferite ale inteligenței generale. Rezultatele a două studii realizate de către Visser, Ashton și Vernon arată că tipurile de inteligență din modelul lui Gardner corelează puternic și pozitiv atât între ele, cât și cu inteligența generală sau cu factorul g (6), ceea ce contrazice atât ideea de tipuri de inteligență diferite una de cealaltă, cât și asumpția existenței mai multor aptitudini decât una generală. Autorii concluzionează că modelul inteligențelor multiple nu oferă informații noi semnificative față de modelele tradiționale de evaluare a abilităților mentale. (5), (6)

Nu în ultimul rând, unii consideră că această teorie poate fi utilizată de către profesori cu scopul de a eticheta elevii ca deținând o aptitudine centrală și definitorie (de exemplu, tipul de elev verbal sau de elev logico-matematic). Gardner, de altfel, i-a avertizat pe profesori să nu utilizeze modelul inteligențelor multiple pentru a-i clasifica pe elevi în funcție de aptitudinile lor dominante, întrucât etichetarea are ca efecte negative limitarea posibilităților de intervenție și crearea unor bariere între elevi. (1), (3)

În ciuda acestor critici, teoria inteligențelor multiple rămâne în continuare un model de referință în dezvoltarea teoriilor despre învățare și inteligență, întrucât oferă informații importante despre funcționarea mentală generală, despre posibilitatea antrenării aptitudinilor, precum și despre posibilitatea de a diversifica practicile de predare și de învățare din cadrul școlilor. Studiile viitoare ar trebui să testeze atât validitatea teoriei, cât și aplicațiile sale în practică, mai ales în domeniul educațional. (6), (7)