Noi studii dezvăluie modul în care citokinele afectează starea de spirit și comportamentul

Două studii de la Harvard Medical School și Massachusetts Institute of Technology oferă o explicație detaliată asupra felului în care moleculele imune (citokinele) comunică cu sistemul nervos și pot modifica atât starea emoțională (anxietate, dispoziție), cât și anumite comportamente sociale. Cercetările au fost realizate în principal pe șoareci și au fost publicate în revista Cell.
Medicii au remarcat de mult timp că după anumite infecții sau episoade ale bolilor autoimune, unii pacienți experimentează schimbări de dispoziție, anxietate și chiar perturbări ale comportamentului. Deși existau indicii că inflamația joacă un rol în aceste modificări, mecanismele concrete prin care imunitatea și creierul comunică nu erau pe deplin clare.  

Descoperiri-cheie din noile studii

Citokinele influențează direct neuronii

Cercetările au arătat că anumite citokine – precum IL-17A și IL-17C – pot crește activitatea în amigdala (regiunea cerebrală implicată în răspunsurile de teamă și stres), amplificând comportamentele de tip anxios la șoareci. Pe de altă parte, o citokină antiinflamatoare, IL-10, are un efect opus: reduce hiperactivitatea neuronală și scade anxietatea. Aceste rezultate sugerează că inflamația și contra-inflamația lucrează ca niște „potențiometre” ce cresc sau scad reactivitatea emoțională.

Rolul IL-17 în comportamentul social

Al doilea studiu se concentrează pe modul în care citokinele din familia IL-17 influențează comportamentul social. Mice cu trăsături asemănătoare autismului, ce de obicei interacționează puțin cu alți șoareci, au devenit mai sociabile când au primit IL-17A, IL-17B, IL-17E sau IL-17F. S-a remarcat în special IL-17E, care pare să se lege de receptori specifici din cortex și să îmbunătățească interacțiunile sociale. Surprinzător este faptul că IL-17E este produsă chiar de neuronii corticali, sugerând un rol de „neuromodulator” similar unor neurotransmițători consacrați precum serotonina sau dopamina.

Un nou tip de terapie?

Deoarece citokinele pot „negocia” între reacțiile inflamatoare și cele antiinflamatoare, o cale de tratament viitoare ar putea fi modularea acestor semnale din exterior, fără a fi nevoie să treacă direct bariera hematoencefalică (așa cum fac medicamentele psihiatrice). Dacă aceste mecanisme se confirmă și la oameni, ar putea deschide calea către terapii inovatoare pentru anxietate și tulburări din spectrul autismului, prin reglarea răspunsului imun mai degrabă decât prin modificarea directă a chimiei creierului.

Mecanisme propuse

• Amigdala, centrul fricii: Citokinele IL-17A și IL-17C cresc excitabilitatea neuronală în amigdala, declanșând stări emoționale intense. Când cresc aceste molecule, șoarecii evită spațiile largi și se retrag, comportamente clasificate ca indicii de anxietate.  
• IL-10, semnal de calm: Prin aceeași populație de neuroni din amigdala, citokina IL-10 diminuează excitabilitatea, având efect anxiolitic (reduce anxietatea).  
• Cortex și comportament social: Anumite subtipuri de receptori IL-17 în cortex, în special IL-17RB, par a fi implicate în creșterea comportamentelor de interacțiune socială. IL-17E, produsă de neuroni, acționează în această zonă pentru a crește interesul șoarecilor față de semeni.

Întrebări rămase și direcții viitoare

• Relevanța pentru oameni: Multe din concluzii provin din modele animale, iar pasul următor este să se confirme dacă și la oameni citokinele acționează similar.  
• Depășirea barierei hematoencefalice: Nu este încă pe deplin clar cum anumite citokine reușesc să ajungă la neuronii specifici, dat fiind că bariera hematoencefalică protejează creierul de factorii externi. Unii cercetători sugerează că inflamația cronică ar putea „slăbi” această barieră, permițând trecerea citokinelor.  
• Aplicabilitate clinică: Dacă se dovedește că unele citokine pot fi manipulate în siguranță, acest lucru ar putea duce la terapii care să corecteze inflamația sau să stimuleze un răspuns benefic (de exemplu, pentru a reduce anxietatea ori pentru a îmbunătăți interacțiunile sociale la persoanele cu autism).

Concluzii

Prin cartografierea precisă a receptorilor citokinici în creier, aceste studii au demonstrat că sistemul imunitar și creierul nu funcționează separat, ci împărtășesc o rețea comună de semnale. Anumite citokine pot influența direct anumite tipuri de neuroni, modelându-le activitatea și determinând schimbări de dispoziție și comportament.

Acest mecanism unificator poate explica de ce, după un episod inflamator, oamenii pot prezenta simptome precum anxietate prelungită sau disfuncții sociale, deschizând totodată noi orizonturi pentru terapii care vizează sistemul imunitar (și nu doar neurochimia clasică). În final, abordări de acest fel pot avea un impact major în tratarea unor tulburări psihiatrice, dar și în înțelegerea mai bună a modului în care mintea și sistemul imunitar comunică în permanență.