Tahicardia sinusală

Tahicardia sinusală este o aritmie supraventriculară, ȋncadrȃndu-se ȋn rândul tahicardiilor nodului sinusal, alături de tahicardia prin reintrare ȋn nodul sinusal, tahicardia prin reintrare sinoatrială si tahicardia sinusală paradoxală. [1, 2]

Tahicardia sinusală apare prin creşterea automatismului nodului sinusal. Capacitatea inimii de a bate ritmic se realizează prin intermediul nodului sinusal. Acesta cuprinde o serie de celule specializate ȋn descărcarea unui impuls electric, care ulterior este transmis muşchiului inimii, pentru ca acesta să se contracte ritmic.

Mecanismul de apariţie a tahicardiei sinusale este prin creşterea automatismului sinusal.

Etiologie

Tahicardia sinusală se poate instala ca răspuns fiziologic la:

• stres: anxietate, efort fizic;
• stări patologice: febră, disfuncţii endocrine (hipertiroidism, feocromocitom), durere, hipoxie, embolie pulmonară, hipotensiune arterială, miocardită, insuficienţa cardiacă, anemie;
• poate fi indusă de administrarea unor droguri: catecolamine (adrenalină, noradrenalină), agenţi parasimpaticolitici (atropină), hidralazină, salbutamol, cocaină, amfetamine;
• consumul de cafea, ceai, tutun, alcool;
• sau poate avea un caracter ereditar. [1, 3]

Semne si simptome

Din punct de vedere clinic:

• Subiectiv: pacientul poate fi asimptomatic sau poate prezenta palpitaţii, anxietate, senzaţie de jenă retrosternală.
• Obiectiv: la examenul clinic examinatorul identifică zgomote cardiace tahicardice cu o frecvenţă cardiacă de 101-160/min.

Diagnostic

Diagnosticul este clinic şi paraclinic prin intermediul electrocardiogramei care poate prezenta următoarele modificări:

• unde P cu aceeaşi morfologie;
• interval PR constant sau cu variaţii minore - 0, 02-0, 03s;
• cicluri R-R şi P-P constante;
• complexe QRS cu morfologie normal, ȋnguste;
• interval PQ scurtat;
• apropierea undei T de unda P, la anumite frecvenţe acestea se pot suprapune cu realizarea aspectului de T+P;
• poate apărea subdenivelarea segmentului ST oblic ascendentă sau orizontală (acest lucru sugerează o irigare ineficientă a cordului din cauza frecvenţei cardiace crescute).

Diagnostic diferenţial

Principalele diagnostice diferenţiale sunt reprezentate de:

1. Tahicardia paroxistică atrială
Diagnosticul diferenţial este dificil de realizat atunci cȃnd frecvenţa este peste 140/min.

2. Tahicardia paroxistică atrioventriculară joncţională

3. Flutterul atrial cu bloc atrioventricular 2/1
Analizarea cu atenţie a traseului electrocardiografic poate identifica undele de flutter. Ȋn caz de incertitudine se poate realiza masaj de sinus carotidian care prin creşterea tonusului vagal va determina creşterea gradului blocului şi identificarea undelor de flutter.

4. Tahicardia paroxistică cu bloc este cel mai frecvent ȋntȃlnită ȋn tratamentul cu derivaţi digitalici. Undele P pot să se suprapună pe complexul QRS, tot masajul sinusului carotidian fiind util ȋn stabilirea diagnosticului. [1, 2, 3, 4]

Tratament

Cel mai frecvent tahicardia sinusală nu necesită niciun tratament. Ea poate fi remisă prin corectarea factorului cauzal (vezi etiologie). Ȋnsă ȋn situaţiile ȋn care simptomatologia crizelor afectează activitatea individului se pot avea ȋn vedere următorii paşi:

1. Ȋn criză, principalul obiectiv este terminarea tahicardiei. Acest lucru se poate realiza prin intermediul:

• manevrelor vagale;
• farmacologic: administrarea de antiartimice ce blochează sau ȋntȃrzie conducerea ȋn nodul atrio-ventricular.

2. Ulterior se urmăreşte prevenţia apariţiei crizelor, cele mai frecvente antiaritmice folosite fiind betablocantele, propafenona sau flecainida. [1. 2]

Recomandări

Tahicardia sinusală poate fi prevenită prin limitarea consumului de neuroexcitanţi precum ceai, cafea, tutun, ciocolată.