Un program de mers cu intensitate mai mare crește mobilitatea supraviețuitorilor accidentului vascular cerebral

Accidentul vascular cerebral (AVC) reprezintă una dintre principalele cauze de dizabilitate la nivel global, iar recâștigarea abilității de a merge este un obiectiv major în procesul de reabilitare. Ghidurile Asociației Americane de Accident Vascular Cerebral din 2016 recomandă programe structurate și intensive de recuperare pentru persoanele cu AVC, cu accent pe exerciții progresive care să stimuleze neuroplasticitatea (abilitatea creierului de a se repara și de a crea noi conexiuni). Cu toate acestea, în multe unități de recuperare, adoptarea unor programe suficient de intense pentru a declanșa schimbări neuroplastice a rămas sub așteptări.
Un nou studiu preliminar, prezentat la International Stroke Conference 2025 din Los Angeles, sugerează că un program progresiv de mers pe jos, cu intensitate crescută, asociat terapiei fizice standard, poate îmbunătăți semnificativ mobilitatea și calitatea vieții la persoanele care se recuperează după un accident vascular cerebral.

Studiul, derulat în 12 centre de reabilitare a AVC din Canada între 2020 și 2022, a implicat 306 participanți (cu vârsta medie de 68 de ani, 188 bărbați și 118 femei), spitalizați în medie la 29 de zile de la producerea unui AVC ischemic sau hemoragic. Pentru a fi eligibili, participanții trebuiau să poată parcurge cel puțin cinci pași (asistați de o singură persoană, dacă era necesar). Toți participanții au efectuat un test de mers de șase minute înainte de începerea intervenției, obținând o distanță medie de 152 de metri.

Protocolul de antrenament

Grupul de control: a urmat terapia fizică standard, aplicată de echipa de reabilitare.
Grupul cu antrenament progresiv: a primit, pe lângă îngrijirea standard, un program de mers cu intensitate crescândă, urmărit prin:

• Obiectiv principal: 30 de minute de activitate de mers și sprijin în picioare, zilnic (5 zile pe săptămână).
• Monitorizare: utilizarea unui ceas inteligent, care înregistra ritmul cardiac și numărul de pași, pentru a asigura atingerea unui nivel moderato-viguros al efortului.
• Țintă de performanță: 2.000 de pași cu o frecvență cardiacă de intensitate moderată, timp de 30 de minute în fiecare sesiune de terapie.

Studiul a folosit o abordare randomizată și „orb” (tip Step Wedge), în care toate cele 12 centre au început prin a oferi intervenția standard, după care au introdus progresiv protocolul intensiv de mers.

Rezultatele

La finalul unei perioade de aproximativ patru săptămâni (durata medie a spitalizării pentru reabilitare):

• Îmbunătățirea distanței parcurse în șase minute: Grupul cu antrenament progresiv a mers în medie cu 43,6 metri mai mult comparativ cu grupul care a primit doar terapia standard.
• Creșterea calității vieții și a funcționalității: Persoanele din grupul cu intensitate crescută au raportat: echilibru și mobilitate superioare, viteză de mers mai bună, indicatori mai ridicați de calitate a vieții.

Aceste rezultate sugerează că un antrenament sistematic și progresiv, integrat în programul standard de recuperare, este sigur și mai eficient în perioada critică de neuroplasticitate de după AVC.

Implementarea și provocările din viața reală

• Instruirea personalului: Toți fizioterapeuții de la cele 12 centre au fost pregătiți să evalueze siguranța și eligibilitatea participanților și să aplice protocolul de mers cu intensitate ridicată.
• Continuitatea în practică: Fiecare unitate de terapie a fost responsabilă să formeze noii terapeuți, astfel încât protocolul să devină parte din rutina standard de îngrijire.
• Limitări: Persoanele care nu puteau efectua cei cinci pași inițiali (chiar și cu asistență) nu au fost incluse în studiu, ceea ce înseamnă că rezultatele nu pot fi extrapolate la acei pacienți cu deficit motor foarte sever.

Concluzii și implicații

Acest studiu demonstrează că introducerea unui program intensiv și progresiv de mers în primele săptămâni de după un AVC crește semnificativ potențialul de recuperare și îmbunătățește calitatea vieții pacienților. Rezultatele sunt cu atât mai valoroase cu cât au fost obținute în condiții reale de practică clinică, la mai multe centre din Canada, și aplicate de personalul existent în cadrul acestora.

Potrivit cercetătorilor, această abordare poate fi considerată un pas important către standardizarea reabilitării active în faza timpurie a AVC, când plasticitatea creierului este la nivel maxim. Deși aplicarea extinsă implică eforturi organizaționale și de formare a personalului, beneficiile pot fi substanțiale în reducerea dizabilităților pe termen lung și în îmbunătățirea autonomiei pacienților.