A venit timpul sa rup relatia cu parintii?

Buna ziua!
Am 25 de ani si locuiesc cu parintii. Am revenit acasa dupa 5 ani petrecuti in celalalt capat al tarii, fiind plecata la studii. In acea perioada am locuit singura, sustinuta financiar de catre parintii mei. Am revenit acasa pentru ca in momentul in care am terminat studiile ai mei au zis ca nu ma mai sprijina financiar. Revenirea acasa m-a repus in fata cu traumele copilariei si socanta constientizare ca parintii mei sunt imaturi emotional (cel putin asa tind sa cred). In copilarie am fost crescuta in mare parte de bunica mea, am fost extrem de criticata, mi se spunea mereu ca nu sunt buna de nimic, m-a obisnuit de mica sa fac toate atributiunile casnice. Imi amintesc copilaria ca pe o lupta constanta cu bunica din dorinta de a ma juca, de a merge in parc iar mereu primeam raspunsuri de genul "o sa iesi pe strada cu x-ulescu cand o sa termini de facut curat si vezi ca te verific! daca nu e luna toata casa, faci iar pana iese." Bineinteles ca m-au crescut bunicii, sau bunica.. bunicul era mai tot timpul plecat iar de ai mei nu imi amintesc prea multe decat ca la 14 ani m-au luat sa locuiesc cu ei pentru ca ma certam zilnic cu bunica. La 15 ani mi-am respins mama prima data, pentru ca atunci cand am intrat la liceu cu o medie frumoasa (9, 45) bunica mea a zis ca nu are de ce sa fie mandra de mine, eu fiind copil de nota 10. Mai tarziu au urmat o serie de reprosuri, scandaluri care m-au adus in pragul depresiei si a unei anxietati severe. La 20 ani, cand am plecat la facultate, in urma dependentei fata de familia mea si implicit a distantarii de ea, am cazut in depresie. La recomandarea mediculi am luat o saptamana xanax, pana am devenit un om incapabil de a face altceva decat sa doarma. Am oprit singura tratamentul si mi-am promis ca nu o sa mai ajung acolo. Atunci am inceput sa caut informatii despre ce inseamna instabilitatea emotionala si am descoperit ca ambientul copilariei mi-a oferit toate ranile emotionale posibile. Acum, revenita in casa copilariei, alaturi de 2 parinti toxici care mereu ma fac sa ma simt vinovata pentru neintelegerile din familie, simt ca o iau razna si ma intreb daca exagerez eu sau chiar e cazul sa uit de ei. Acum 3 zile a fost ziua mamei mele, a venit iubitul meu la mine, cu care am o relatie frumoasa de mai bine de un an ( am avut grija sa nu fie ca nici unul dintre parintii mei, pentru ca nu vreau sa creez copiilor mei o viata toxica). I-am luat impreuna un cadou, tort si un buchet superb de flori.. cu o zi inainte i-am oferit ceea ce ea isi dorea cel mai mult pentru mine: permisul de conducere. Ieri a si venit. Fericire mare, mama imi spune ca e tare mandra de mine si ca ma iubeste iar dupa o ora sare sa ma bata. Si iata-ma la 25 de ani, in casa parinteasca, cu o mama care ma bate pentru ca am dormit o data intr-un an pana la ora 11 iar cainele nu a fost scos afara. In prima faza face o criza de nervi de fata cu iubitul meu pentru ca nu am iesit cu cainele pana atunci, cainele nici macar dand semn ca ar vrea sa iasa, ba chiar dormind ca un purcel. Apoi revenind in casa, ea reactioneaza cu bataia dupa ce i-am spus ca nu e normal comportamentul ei si ca m-a facut de ras in fata iubitului. A sarit sa ma bata, au urmat urlete si tipete iar cand a vazut ca ma impotrivesc a luat incaltatorul de fier si a continuat. Da! Am 25 de ani si m-a batut mama pentru ca e incapabila sa isi gestioneze nervii! Am iertat-o desi cu greu m-am abtinut sa nu ii sparg capul pentru ca nu a stiut sa isi creasca si educe copilul si pentru ca de prea putine ori a fost in stare sa imi dea un sfat sau sa ma asculte. Incercand sa discut cu tatal meu am o observat ca nici ei nu isi vorbesc.. le-am dat un mesaj despre cum ar trebui sa fie o familie iar tata mi-a zis ca le-am distrus familia si ca niciodata nu imi ajunge nimic (tot ce le-am cerut a fost o conexiune reala si sanatoasa pentru ca de banii lor nu mai am nevoie de mult) si ca e normal ca mama sa ma bata la 25 de ani si ca "ei sunt normali la cap dar eu nu", ca "o sa vina ziua cand vezi ca gresesti si o sa ai nevoie de noi". Si nu neg.. pentru toti vine acea zi, dar oare se merita sa pastrez o relatie in asteptarea acelei zile cand eu fac mancare, curatenie si calc ca o nebuna in casa parinteasca si plimb un sufletel nevinovat de 4 ori/ zi si sunt acuzata ca nu fac nimic? muncesc de acasa, de multe ori nici timp sa lucrez nu am pentru ca vina tata acasa si pune botul ca nu e casa pusa la punct sau trebuie sa plimbe cainele. Sunt acuzata ca plec in fiecare weekend la iubitul meu, in alta localitate si ei nu pot face nimic pentru ca trebuie sa stea cu cainele dar mereu cand au zis ca vor sa plece sau sa faca ceva am stat cu piticul sau l-am luat cu mine. Motivul pentru care de un an de zile revin acasa in fiecare luni dimineata e ca parintii mei pleaca la munca si catelul meu ramane singur. Ieri mama a amenintat ca divorteaza si pleaca daca nu dam cainele iar eu am zis ca plec eu si ca il iau cu mine. Tot ieri m-a amenintat ca ne omoara pe amandoi pentru ca nu am scos cainele cand a zis ea! In urma cu aproape un an tata nu a vorbit cu mine o luna pentru ca am ajuns la ora 23:20 acasa si am decis sa plec la o vecina sa dorm. A zis ca ar fi trebuit sa sune la politie ca umblu pe strada la ora aia si erau restrictii. As dori parerea unui specialist... am incercat de nenumarate ori sa discut cu ei, dar nu inteleg o boaba din ce le zic si o tin doar pe a lor. Ce credeti ca e de facut? ei nu sunt capabili sa inteleaga ca e nevoie de psiho terapie pentru ca ei "nu gresesc cu nimic". Eu doresc sa ma rup de tot de ei, poate asa li se deschide mintea macar putin, dar imi e teama ca orgoliul lor e prea mare si ca nu vom mai vorbi vreodata insa nu cred ca e sanatoasa deloc relatia din prezent.

Buna ziua!
Daca puteti sa va intretineti sigura, puteti sa va mutati dar nu trebuie rupta legatura cu parintii sau sa va razbunati. Numai cand dumneavoastra veti ajunge parinte veti vedea cat de greu se creste un copil. Altfel nu aveti aceasta experienta. Puteti avea multe relatii in viata, de orice tip, insa parintii sunt unici. Desigur ca nu sunt de acord cu modul in care s-au purtat cu dumneavoastra insa incercati sa fiti diplomata in viata. Incercati sa nu va certati cu nimeni sau sa rupeti definitiv relatiile chiar daca va ganditi sa va mutati.

ar fi foarte dificil sa ma mut singura data fiind situatia economica din tara noastra.. o chirie ar insemna 2 locuri de munca dar nu ar fi imposibil. Nu imi doresc sa rup definitiv legatura cu ei dar ar fi inevitabil. Atata timp cat ei nu pot intelege ca gresesc si nu lasa de la ei, asteapta tot de la mine scuze si sunt foarte ignoranti nu cred ca se poate ajunge la un consens. Stiu ca este greu.. mama mea a crescut cu tata adoptiv si vad cat se chinuie. Mama ei a fost batuta si a asistat la toate astea. A avut o relatie foarte buna cu ea dar niciodata nu a incercat sa se apropie de mine cand tocmai asta ar face un parinte care provine din familie disfunctionala. Bunica mea a murit anul trecut, de atunci mama mea e schimbata, lucru normal. Am incercat sa ii fiu aproape si sa comunic cu ea dar niciodata nu are timp pentru mine. In schimb, vorbeste mereu la telefon cu alte persoane

Va cred si inteleg perfect prin ce treceti. Din pacate exista multe familii in care nu exista acea afinitate intre copil si parinte. In loc sa vedeti partea goala a paharului, incercati sa va gasiti persoane compatibile cu dv. cu care sa comunicati, asa cum comunica mama dv. Eu cred ca e din nastere aceasta compatibilitate sau incompatibilitate. Si eu trec prin asa ceva dar nu ma mai afecteaza. Am gasit persoane cu care comunic foarte bine si imi dau seama ca nu totul e perfect pe lume. O sa vedeti ca in timp lucrurile se vor mai echilibra.
Sfatul meu este sa alegeti cu prudenta viitorul sot. Pe parinti nu ii putem schimba dar viitorul ni-l cladim singuri.
Sunt convinsa ca parintii nu ar accepta sa mearga la psihoterapie...

Va multumesc frumos! Raspunsul dumneavoastra imi este de mare folos!

Suntuntrandafir aveam cu copii nostri o regula simpla, de cand erau destul de mici, daca erau cu colegi sau cu prieteni si faceau ceva ce nu era OK, lasam totul pana dupa ce plecau ei si dupa lamuream lucrurile, niciodata nu i-am certat in fata la alti colegi, prieteni. Dupa mine asta este un principiu elementar in relatia parinte-copil cu atat mai mult ca aveti 25 de ani. Treaba asta eu as lamuri-o ca sa nu se mai repete, sa"reziste" pana dupa ce pleaca prietenul si dupa sa aveti discutia.
Va doresc numai bine!