Ticuri nervoase

Ticuri nervoase

Ticurile nervoase sunt o boală manifestată prin apariția de mișcări involuntare bruște și repetitive sau emisia de sunete cu același caracter. Aceste mișcări sau sunete sunt considerate ca fiind caricaturi ale unor acte fiziologice normale. Cea mai cunoscută afecțiune manifestată prin ticuri nervoase este sindromul Tourette sau Gilles de la Tourette. [1]

Ghidul European de tratament pentru sindromul Tourette și alte ticuri nervoase definește ticurile ca fiind niște acte motorii sau vocalize bruște, rapide, recurente și non-ritmice. Aceste ticuri debutează în general în copilărie, la vârsta de 5-6 ani. Sindromul Tourette este o combinație de ticuri cronice (cu durata mai lungă de 1 an) motorii și vocale. Sindromul Tourette este rareori diagnosticat corect, de aceea foarte mulți pacienți nu primesc îngrijire medicală adecvată, suferind de anxietate și retragere socială pentru o perioadă lungă de timp, întrucât durează în general 5 ani de la debutul simptomelor până la emiterea unui diagnostic concret. Pentru sindromul Tourette nu există însă un tratament curativ, însă se încearcă diminuarea frecvenței și severității simptomelor. [6]

Ticurile nervoase au o prevalență crescută în populația generală. Foarte mulți oameni raportează într-un anumit moment din viață că au prezentat mișcări spasmodice ale anumitor grupe musculare. Aceste ticuri apar în general la nivelul pleoapelor sau feței și mai rar afectează alte părți ale corpului.

Ticurile nervoase sunt de cele mai multe ori inofensive, nefiind cauzate de afectarea stării de sănătate a individului, fiind în general temporare. În unele cazuri însă pot fi cauzate de o boală a ticurilor nervoase. [5]

Ticurile și spasmele izolate

Tic și spasm sunt termeni folosiți frecvent în același context, cu toate că între ele există o diferență, fiind două forme diferite de activitate motorie.

Ticurile sunt de două tipuri: motorii și vocale. Ticurile motorii sunt mișcări bruște, repetitive de durată mai scurtă sau mai lungă, în timp ce ticurile vocale presupun emiterea de sunete repetitive. Ambele apar brusc, în cursul unei activități normale și sunt frecvent repetitive astfel încât după terminarea ticului persoana își reia nestingherită activitatea apoi ticul se poate repeta cu întreruperea repetată a activității.

Ticurile motorii pot fi simple sau complexe. Ticurile motorii simple presupun mișcări repetitive precum clipitul, scărpinatul nasului, tremorul capului sau ridicatul din umeri. Ticurile motorii complexe presupun efectuarea unei serii de mișcări diferite în aceeași ordine. De exemplu o persoană poate încerca să atingă în mod repetat un obiect sau poate efectua o mișcare de lovire cu un picior apoi cu celălalt.

Clasificarea ticurilor ca mișcări involuntare poate fi uneori greșită deoarece anumite ticuri pot fi suprimate conștient pentru o anumită perioadă de timp. Suprimarea ticului duce la apariția unei senzații de disconfort care crește gradat și este eliminată doar prin reînceperea efectuării ticului.

Ticurile apar la persoane de toate vârstele însă sunt mai frecvente la copii, aproximativ 25% dintre copii prezentând un tic într-o anumită perioadă a creșterii. Sunt afectați mai frecvent băieții. Nu se știe de ce apar mai frecvent în populația pediatrică însă o explicație ar putea fi dată de apariția stresului și/sau a deprivării de somn într-o perioadă în care creierul este într-o continuă dezvoltare. În mod eronat s-a încercat administrarea de medicamente pentru tratamentul deficitului de atenție și al hiperactivității la copiii cu ticuri însă acest tratament nu a dat niciun rezultat.

Spasmele, spre deosebire de ticuri sunt mișcări involuntare, bruște nerepetitive. Spasmele musculare sunt contracții mioclonice. Acestea apar doar o singură dată, nu repetitiv ca ticurile. Contracțiile mioclonice sunt complet involuntare și nu pot fi controlate sau supresate.

Blefarospasmul este un tip particular de spasm muscular care presupune clipitul incontrolabil. Acesta apare în mod repetat de-a lungul unei anumite perioade de timp. În cazuri rare, blefarospasmul poate implica nu numai pleoapele ci și sprâncenele, gura și gâtul. Blefarospasmul nu este un tic deoarece nu poate fi controlat voluntar și nici oprit. Apare mai frecvent la adulți decât la copii. Se consideră că apare datorită descărcărilor electrice aberante la nivelul anumitor neuroni. Poate fi agravat de uscarea conjunctivei și de stres, deprivarea de somn, cofeină și lumina puternică. [5], [6]

Descrierea ticurilor nervoase

Ticurile motorii și ticurile vocale apar în general într-un anume context (de exemplu roaderea unghiilor de către copil în timpul efectuării temelor). Aceste comportamente non-ritmice, bruște și nedureroase apar mai frecvent la copii și sunt de cele mai multe ori temporare, rezoluția comportamentului apărând în timp și de la sine. La naumiți copii ticurile pot persista în timp, devenind mult mai complexe și mai severe, acesta fiind un semn că se instalează o boală a ticurilor nervoase.

Ticurile simple utilizează doar câteva grupe musculare sau în cazul în care sunt vocale presupun emiterea de sunete simple. Ticurile complexe utilizează mai multe grupe musculare iar cele vocale presupun articularea de cuvinte întregi sau chiar de propoziții. Ticurile simple precum grimasele faciale, clipitul repetitiv sau ridicarea din umeri durează 1-2 secunde. Ticurile complexe presupun mișcări mai lente, cu durată mai lungă, aceste mișcări părând să se realizeze cu un anumit scop: expresii faciale, mușcatul buzelor, gesturi obscene (copropraxia).

Ticurile fonice simple sunt sunete sau zgomote fără sens precum tusea, sâsâitul sau imitarea lătratului. Ticurile fonice complexe presupun repetarea unor silabe, cuvinte sau fraze precum: taci, am terminat, mai sus, mai jos. În cazul în care ticurile sonore apar la copii, vorbirea acestora devine anormală, cu ritmuri, tonuri, accente și intensități diferite.

Fenomenul ecou al ticurilor sonore constă în repetiția imediată a cuvintelor interlocutorului sau a propriilor cuvinte. Coprolalia este un tic verbal ce presupune utilizarea de cuvinte sau propoziții obscene sau licențioase. Coprolalia apare la 10% dintre persoanele care suferă de ticuri.

Copiii cu vârsta sub 10 ani cu ticuri verbale sau motorii simple pot fi dificil de controlat. Pacienții adulți și copiii cu ticuri complexe descriu faptul că au o dorință nestăpânită de a efectua ticul motor respectiv simțind o tensiune în articulații și/sau mușchi în partea respectivă a corpului care efectuează ticul, tensiunea fiind eliminată în momentul efectuării mișcării respective. Acești pacienți raportează de asemenea că în interiorul lor se naște un conflict în momentul în care li se interzice să efectueze ticul respectiv, dar odată cu producerea lui anxietatea dispare și apare senzația de ușurare. Majoritatea persoanelor își pot controla voluntar ticurile pe o perioadă determinată de timp, chiar dacă tensiunea interioară atinge cote foarte mari. Doar în cazul în care ticurile sunt foarte severe și pacientul suferă de o boală a ticurilor nervoase, acestea sunt incontrolabile.

Ticurile motorii și vocale pot fi agravate de anxietate, stres, plictiseală, oboseală sau emoții. Anumite persoane declară asocierea agravării ticurilor cu sindromul premenstrual, aditivii din alimente și stimulantele precum cofeina. Ticurile pot fi atenuate în momentul în care pacientul adoarme. Canabisul, marijuana, alcoolul, relaxarea, practicarea unui sport sau concentrarea asupra unei sarcini plăcute atenuează ticurile.

Ticurile sunt asociate cu boala ticurilor temporare, boala ticurilor permanente motorii sau verbale și cu sindromul Tourette. Evoluția și severitatea ticurilor sunt factorii prin care se disting aceste trei entități. Vârsta de debut a acestor boli este situată între 2 și 15 ani. La 75% dintre pacienții suferinzi de sindromul Tourette, simptomele au apărut înainte de vârsta de 11 ani. [1], [4]

Etiologie

Înainte se considera că factorii de mediu sunt cauza principală a ticurilor nervoase, însă ultimele cercetări se focalizează pe cauzele biochimice. Până acum însă, nu s-a descoperit nicio cauză precisă a ticurilor.

Creierul persoanelor cu boli ce prezintă ticuri nervoase ca principale simptome prezintă anomalii funcționale și structurale. Nu se știe exact care este cauza neurochimică a acestor anomalii însă se crede că anomaliile neurotransmițătorilor ar putea cauza. Transmițătorii cei mai afectați sunt dopamina, serotonina și AMP-ul ciclic (adenozin monofosfat). Cercetătorii au mai descoperit modificări la nivelul ganglionilor bazali, o zonă a sistemului nervos central care coordonează mișcările și este foarte bogată în dopamină. Anomalii au fost găsite și la nivelul cortexului cingulat anterior. Imagistica funcțională cu utilizarea tomografiei cu emisie de pozitroni (PET) și SPECT (single proton emission computerized tomography) a arătat prezența unor modificări de flux sanguin și metabolism la nivelul ganglionilor bazali, al talamusului precum și în cortexul frontal și temporal.

Predispoziția către dezvoltarea unor ticuri nervoase este cel mai probabil genetică sau transmisă familial. Se crede că factorii genetici sunt prezenți în 75% din cazuri deși cercetătorii nu au descoperit o anumită genă implicată în dezvoltarea ticurilor și niciun anumit model de transmitere a bolii de la părinți la copii. La momentul actual se acordă o mare atenție studiului mediului și factorilor prenatali.

În anumite cazuri, ticurile pot să fie cauzate sau agravate de utilizarea drogurilor recreaționale sau de anumite medicamente. Dintre droguri incriminate sunt cocaina și amfetaminele, iar dintre medicamente metilfenidatul (Ritalin) și pemolinul (Cylert). Nu este clar încă dacă aceste droguri sau medicamente provoacă ticuri nervoase sau dacă ticurile s-ar fi dezvoltat oricum chiar dacă acestea nu ar fi fost utilizate. Într-un mic procent din cazuri, antihistaminicele, antidepresivele triciclice, medicația antiepileptică și opioidele au cauzat înrăutățirea simptomatologiei.

Anumite ticuri nervoase pot fi cauzate de modificările de mediu. O tuse care apare ca urmare a unei infecții de tract aerian superior poate să continue mult timp după ce infecția s-a vindecat sub forma unui tic vocal involuntar. Alte ticuri pot să înceapă sub forma unei imitații a unor evenimente exterioare precum imitația lătratului unui câine. Nu se știe însă ce declanșează transformarea unui anumit obicei într-un tic nervos.

În anumite cazuri, bolile neuropsihiatrice precum tulburarea obsesiv-compulsivă par să se dezvolte ca urmare a unei infecții streptococice. Nu s-a descoperit un mecanism precis care să dovedească această conexiune deși debutul ticurilor pare să fie în legătură cu o anomalie a sistemului imun al organismului.

În urma accidentelor vasculare cerebrale, encefalitei virale sau după un traumatism cranian pot să apară ticuri nervoase, însă acestea sunt datorate anomaliilor structurale date de traumatismul direct asupra scoarței cerebrale produs de către acești factori. [1], [5]

Criterii de diagnostic și simptome

Principalul criteriu de diagnostic pentru orice boală a ticurilor nervoase este acela că simptomele trebuie să apară înaintea vârstei de 18 ani, ticurile nefiind rezultatul utilizării excesive de substanțe precum stimulantele și nici simptomele unei boli nervoase precum boala Huntington. Bolile ticurilor nervoase au diverse gravități, cel mai puțin gravă și cu posibilă remisiune fără tratament este boala ticurilor temporare, la polul opus ca gravitate fiind sindromul Gilles de la Tourette.

Frecvența ticurilor nervoase crește în momentul în care persoana se află sub influența stresului, fie el de natură mentală sau fizică. Ticurile apar chiar dacă stresul este pozitiv cum ar fi emoțiile date de apropierea unei vacanțe mult așteptate. Anumite ticuri sunt mult mai evidente în momentul în care persoana este relaxată, de exemplu atunci când privește un film la televizor. Ticurile au tendința să se diminueze în intensitate și frecvență în momentul în care persoana se află într-o situație socială nouă sau este supusă unei sarcini complicate. Unele ticuri sunt diminuate și în momentul în care persoana se află în cabinetul medicului întrucât atunci încearcă să se controleze și să explice cât mai obiectiv simptomele. Acest lucru îngreunează mult diagnosticul. Severitatea ticurilor nu este constantă ci crește sau scade de-a lungul timpului.

Ticurile nervoase temporare apar la 4- 24% dintre copiii școlari. Este cea mai blândă formă de boală și este frecvent trecută cu vederea tocmai datorită naturii sale temporare. Pot să apară ticuri singulare sau multiple, motorii și/sau vocale care se declanșează de mai multe ori pe zi aproape în fiecare zi pentru cel puțin patru săptămâni, dar nu mai mult de un an de zile.

Ticurile nervoase permanente pot fi motorii sau vocale, niciodată ambele în același timp, spre deosebire de boala ticurilor temporare a copiilor care poate cuprinde în simptomatologie atât ticuri motorii cât și ticuri verbale. Ticurile permanente apar de mai multe ori pe zi, în fiecare zi sau sunt saltatorii, apărând numai în anumite perioade de timp însă au o durată mai mare de un an. În această perioadă pacientul nu este niciodată asimptomatic pentru mai mult de trei luni consecutive. Severitatea simptomelor și incapacitatea funcțională sunt însă mult mai atenuate față de sindromul Tourette.

Pentru diagnosticul de sindrom Tourette, pacientul trebuie să prezinte atât ticuri motorii cât și ticuri verbale chiar dacă acestea nu debutează în același timp. Ticurile nervoase apar de mai multe ori pe zi, în general în salve, aproape în fiecare zi sau intermitent pentru o perioadă mai lungă de un an.
Copiii și adolescenții diagnosticați cu sindromul Tourette prezintă și simptome și tulburări asociate precum agresivitate, comportamente agresive față de sine, imaturitate emoțională, retragere socială, boli afective, anxietate, atacuri de panică, tulburări ale somnului, migrene și comportament sexual inadecvat.

Ticurile se înrăutățesc în timpul adolescenței și pacientul este din ce în ce mai afectat și rușinat de boala de care suferă. Simptomele sunt de asemenea imprevizibile, ticurile putând varia de la o zi la alta. Foarte mulți adolescenți refuză să meargă la școală, coprolalia apărând tot la această vârstă.
Problemele de comportament sunt de asemenea accentuate la vârsta adolescenței. Agresivitatea, tulburările de personalitate și comportamentul sexual aberant apar în preadolescență, se amplifică în adolescență și se diminuează gradat în perioada de adult tânăr.
Sindromul Tourette este mai frecvent la bărbați. [1], [4], [5]

Ticurile nervoase temporare

Sunt mult mai frecvente la copii. Cele mai întâlnite sunt ticurile faciale, urmate de ticurile ce implică mișcarea brațelor și a picioarelor. Mișcările apar repetitiv și nu sunt ritmice, copilul clipește excesiv, își trosnește degetele, are diferite expresii faciale, își ridică sprâncenele, lovește lucruri și persoane, deschide gura, plescăie din limbă sau își ridică umerii compulsiv. Apar și ticuri vocale precum șuieratul sau imitarea sforăitului. Toate aceste comportamente par să fie mai degrabă de natură nervoasă și nu ticuri. Ticurile se înrăutățesc în condiții de stres și nu apar niciodată în timpul somnului. Trebuie realizat diagnosticul diferențial cu anxietatea, deficitul de atenție, epilepsia mioclonică, tulburarea obsesiv-compulsivă și distonia focală. În general nu apar complicații dar în cazuri rare, această afecțiune poate progresa către o boală cronică a ticurilor motorii sau verbale. [2]

Ticurile nervoase permanente

1-2% din populație prezintă boala ticurilor permanente, aceasta fiind mai frecventă decât sindromul Tourette, dar nu atât de frecventă ca boala ticurilor temporare.
Se manifestă prin clipit excesiv, grimase ale feței, mișcări rapide ale brațelor sau picioarelor sau ticuri verbale. Pacientul se poate abține de la efectuarea ticului pentru o perioadă scurtă de timp însă imediat va simți o dorință nestăpânită de a face mișcarea respectivă care se domolește odată cu apariția ticului. Ticurile continuă în timpul tuturor fazelor somnului. Se accentuează cu emoțiile, oboseala, temperaturile ridicate și stresul. [3]

Metode de diagnostic

Nu există teste diagnostice pentru screening-ul ticurilor nervoase. Examenul fizic și neurologic al pacientului este normal cu excepția prezenței ticurilor. Medicul va efectua un istoric medical complet incluzând evenimentele prenatale, instoricul nașterii, traumatismele craniene, episoadele de encefalită sau meningită, intoxicațiile cu medicamente și tratamentele medicamentoase la care a fost supus pacientul. Istoricul psihiatric și evaluarea psihologică a pacientului sunt de asemenea foarte importante.

Există o întârziere de 5-12 ani între apariția simptomelor inițiale ale unei boli a ticurilor nervoase și diagnosticul corect. Această întârziere se datorează percepției greșite a oamenilor conform căreia ticurile sunt datorate anxietății și trebuie tratate prin psihoterapie. Această percepție greșită este alimentată și de faptul că ticurile se accentuează în timpul perioadelor de stres, furie, anxietate, emoții și oboseală. Ticurile pacientului se ameliorează de asemenea în cabinetul medicului iar copiii învață rapid să-și mascheze simptomele prin convertirea lor în comportamente și mișcări tolerate din punct de vedere social. Diagnosticul unei boli a ticurilor nervoase poate fi grăbit în unele cazuri prin observarea directă, înregistrarea video sau audio a pacientului în mediul său natural.

Diagnosticul poate fi dificil și deoarece 40% dintre pacienții cu sindromul Tourette prezintă comportament obsesiv-compulsiv. Obsesiile constau în idei sau gânduri persistente, impulsuri sau imagini percepute ca fiind deranjante pentru pacient. Compulsiile sunt definite ca fiind comportamente repetititve pe care pacientul le efectuează pentru a-și reduce anxietatea și stresul cauzat de obsesii. În cadrul sindromului obsesivo-compulsiv obsesiile sunt frecvent cauzate de murdărie, germeni și contaminare. Pacienții cu sindromul Tourette au frecvent obsesii care presupun vizualizarea de scene violente și gânduri referitoare la sexualitate. Simptomele sindromului obsesiv-compulsiv apar mai repede decât ticurile și se înrăutățesc odată cu vârsta. Anumiți teoreticieni sugerează că gândurile obsesive sunt de fapt ticuri cognitive.

Diagnosticul diferențial al ticurilor permanente trebuie făcut cu bolile motorii. Ticurile se diferențiază de acestea prin faptul că pot fi oprite voluntar de către pacient (cu excepția celor din sindromul Tourette), persistă în timul somnului, sunt precedate de simptome senzoriale, au atât componente verbale cât și componente motorii și au perioade în care sunt mai atenuate și perioade în care se accentuează. [1], [5]

Ticurile nervoase în copilărie

Copiii cu ticuri nervoase sunt predispuși la depresie și tulburări de comportament precum anxietatea. Energia care trebuie consumată pentru încercarea de supresie a ticurilor poate duce la anxietate socială, retragere și oboseală cronică. Stima de sine scăzută este foarte frecventă în cazul acestor pacienți.

50-80% dintre copiii cu sindromul Tourette suferă de ADHD (attention- deficit/hyperactivity disorder) prezentând tulburări de concentrare, durată mică de menținere a atenției, agitație și control redus al impulsurilor și al furiei. În general ADHD se manifestă cu 2 ani și jumătate înainte de apariția ticurilor. Un copil care prezintâ atât ticuri cât și ADHD va avea ticuri de gravitate mai mare și probleme de adaptare socială cauzate de impulsivitate, hiperactivitatea motorie și tulburările de atenție.

Copiii cu ticuri permanente și cei cu sindromul Tourette ar trebui incluși în programe educaționale speciale, iar în cazul în care aceștia urmează școala normală profesorii ar trebui avertizați deoarece unii dintre ei pot interpreta ticurile ca intenții ale copilului de a deranja clasa. Intelectul acestor copii este normal însă pot apărea unele probleme în ce privește percepția vizuală și memoria vizuală precum și tulburări de învățare, mai ales în cazul copiilor cu ticuri și ADHD.

Copiii cu ticuri prezintă în număr foarte mare tulburări de conducere, acestea constând în comportamente agresive către oamenii și/sau animalele din jur precum și prezența de impulsuri distructive în ce privește obiectele. [1], [5], [4]

Tratament

Ticurile nervoase necesită o abordare globală, mai ales în cazul copiilor, care să presupună: educarea pacientului și familia cu privire la cursul bolii, efectuarea de raporturi regulate a evoluției simptomelor de către pacient și aparținători, teste cognitive și de personalitate, colaborarea cu personalul școlar în vederea creării unui mediu favorabil pentru învățare, întrucât acești copii au un IQ normal și sunt capabili să atingă succesul academic, terapia cognitiv-comportamentală, tratamentul medicamentos. [6]

Terapia cognitiv-comportamentală

Pacienții sunt solicitați de către terapeut să înceteze efectuarea ticului pentru o anumită perioadă de timp de-a lungul ședințelor. În cazul copiilor se practică recompensarea lor de fiecare dată când reușesc să-și suprime un anumit tic. S-a dovedit că pe termen scurt această terapie determină reducerea severității ticurilor.
Automonitorizarea simptomelor de către pacient este foarte importantă. Acesta trebuie să țină un jurnal al ticurilor. Foarte utile sunt și exercițiile de relaxare. [6], [1]

Medicația

Tratamentul medicamentos este cel mai indicat pentru ticurile permanente motorii și verbale, întrucât terapia cognitiv-comportamentală dă rezultate foarte bune în cazul ticurilor temporare. Este obligatoriu tratamentul medicamentos mai ales în cazul în care pacientul asociază tulburare obsesiv-compulsivă sau tulburări de atenție.

Tipurile de medicamente prescrise pacienților cu ticuri sunt următoarele:
1. Neurolepticele tipice sau medicația antipsihotică precum haloperidolul. Acestea au numeroase efecte secundare cauzând accentuarea tulburărilor de concentrare și a tulburărilor cognitive și foarte rar diskinezie tardivă care este o boală motorie ce constă în mișcarea repetitivă a buzelor, gurii și limbii. Haloperidolul mai dă și rigiditate, tremor, sedare și depresie.
2. Agoniștii receptorilor alfa adrenergici precum clonidina. Clonidina are mai putine efecte secundare decat haloperidolul și celelalte neuroleptice.
3. Antipsihoticele atipice și alți agenți care blochează receptorii de dopamină precum risperidona și cloapina.
4. Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei precum fluoxetina (Proxac) și sertralina (Zoloft) pot fi utilizați pentru tratamentul tulburării obsesiv-compulsive asociată cu sindromul Tourette. Pot fi utilizate și pentru tratamentul depresiei dar cauzează greață și gastrită.
5. Benzodiazepinele sunt utilizate în anumite cazuri pentru reducerea nivelului de anxietate al pacientului dar sunt frecvent evitate deoarece determină dependență și toleranță.

Alte recomandări: dietă organică și evitarea pesticidelor și aditivilor alimentari, administrarea de antioxidanți, creșterea aportuliu de acid folic și vitamina B, creșterea aportului de magneziu și zinc, eliminarea cofeinei din dietă, evitarea îndulcitorilor artificiali. [6]

 

Prognostic

Terapia medicală nu face decât să atenueze simptomele, nicidecum să vindece ticurile. De aceea prognosticul bolii nu este legat de durata tratamentului și nici nu este influențat de începerea mai devreme a terapiei. Dar în timp, majoritatea ticurilor se atenuează sau chiar dispar, cu excepția celor asociate cu boli severe precum sindromul Tourette. 73% dintre pacienți afirmă faptul că ticurile s-au atenuat în ultimii ani ai adolescenței sau la vârsta de adult tânăr, atenuarea acestora nefiind influențată de tratament. În cazul copiilor remisiunea poate fi însă grăbită prin terapia cognitiv-comportamentală.

În anumite cazuri, un eveniment stresant apărut mai târziu de-a lungul vieții poate cauza reapariția ticurilor, iar în cazuri rare pot apărea ticuri noi. În cazul în care ticurile apar la vârsta adultă, remisiunea spontană apare mult mai rar.

În cazul ticurilor asociate cu alte afecțiuni, deși ticurile diminuă în intensitate și frecvență, tulburarea obsesiv-compulsivă sau deficitul de atenție se pot agrava în timp. Vârful de intensitate pentru tulburarea obsesiv-compulsivă este la vârsta de 15 ani, după care obsesiile și compulsiile rămân constante, nu decad în lipsa tratamentului. Tulburările de panică, depresia, agorafobia (frica de spații largi, deschise), alcoolismul și anxietatea se accentuează pe parcursul primilor ani de adult tânăr, acești pacienți având o tendință crescută către obezitate, observată mai ales la femei. [6]

Pentru prevenirea ticurilor, desfășurarea activității într-un mediu mai puțin stresant este foarte importantă. De asemenea femeile trebuie pe cât posibil să evite stresul în timpul sarcinii, deoarece unele studii arată o asociere între stresul gravidei și apariția ticurilor temporare la copii. [1]


Forumul ROmedic - întrebări și răspunsuri medicale:
Pe forum găsiți peste 500.000 de întrebări și răspunsuri despre boli sau alte subiecte medicale. Aveți o întrebare? Primiți răspunsuri gratuite de la medici.
  intră pe forum
Aplicația Activ (by ROmedic)
Vrei să fii sănătos? Vrei să slăbești? Vrei sa fii în formă și să arăți bine? Vrei să te simți bine în corpul tău? Atunci trebuie să faci eforturi. Aplicația web "Activ" te ajută să fii consecvent în lupta pentru sănătatea ta.

Accesează gratuit Aplicația
Acest site foloseste cookies. Continuand navigarea va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Detalii OK