Aproape jumătate dintre pacientele cu cancer mamar continuă terapia hormonală mai mult de cinci ani

Pe fondul noilor recomandări privind extinderea tratamentului hormonal adjuvant până la 10 ani pentru anumite paciente cu cancer mamar, un studiu recent aduce date importante despre comportamentul real al pacientelor în această privință. Publicat în Journal of the National Cancer Institute și realizat de cercetători de la University of Michigan Rogel Cancer Center și Stanford Medicine, studiul analizează deciziile luate de pacientele cu cancer mamar în stadii incipiente privind continuarea terapiei endocrine după cinci ani de tratament.

Terapia hormonală, care include medicamente precum tamoxifen sau inhibitorii de aromatază, este esențială pentru prevenirea recidivei la pacientele cu tumori sensibile la estrogen sau progesteron. Deși tratamentul este mai puțin agresiv decât chimioterapia sau radioterapia, durata îndelungată – inițial cinci ani, iar recent recomandată și până la zece ani pentru pacientele cu risc crescut – poate fi o provocare pentru aderență. Extinderea tratamentului este susținută în special pentru pacientele cu boală în stadiul II, unde beneficiile suplimentare în prevenirea recidivei sunt mai clare.

Despre studiu

Studiul a analizat datele unui subset de 591 de femei din cohorta iCanCare, care au fost diagnosticate în perioada 2014–2015 cu cancer mamar în stadiul I sau II și care au urmat terapia hormonală timp de cinci ani. Acestea au fost reevaluate la aproximativ șase ani de la diagnostic pentru a determina dacă au ales să continue tratamentul.

Dintre acestea, 557 de femei declaraseră deja o decizie clară privind continuarea terapiei. În total, 46,9% au decis să continue tratamentul după primii cinci ani:

• 62,4% dintre femeile cu boală în stadiul II au optat pentru prelungirea terapiei;
• 39,4% dintre cele cu boală în stadiul I au făcut aceeași alegere.

Analiza statistică multivariată a inclus o serie de factori potențiali care influențează decizia: vârsta, tratamentele anterioare, participarea medicului oncolog și a medicului de familie la procesul decizional, teama de recidivă, dorința de a beneficia de cel mai complet tratament și efectele adverse.

Rezultate

• Stadiul bolii a influențat decisiv decizia de continuare: pacientele cu cancer în stadiul II au fost semnificativ mai dispuse să prelungească terapia hormonală decât cele cu boală în stadiul I.
• Teama de recidivă a fost un factor predictiv major în ambele stadii: pentru stadiul I, raport de șanse ajustat (aOR) = 3,35.
• Implicarea medicului de familie în discuția privind decizia a fost asociată cu o probabilitate crescută de continuare a terapiei (aOR = 4,30 pentru stadiul I).
• Dorința pacientelor de a primi cel mai extensiv tratament posibil a crescut semnificativ șansele de a continua terapia (aOR = 2,15 pentru stadiul I).
• Efectele adverse resimțite în primii cinci ani au fost invers asociate cu decizia de continuare (aOR = 0,21 pentru stadiul I).
• Nu s-au observat diferențe semnificative în funcție de rasă, etnie sau statut socio-demografic, ceea ce indică o decizie mai degrabă motivată de factori medicali și preferințe personale decât de bariere sistemice.
• În cazul stadiului I, pacientele care suferiseră mastectomie bilaterală sau chimioterapie au fost mai înclinate să continue terapia hormonală.

Implicații și concluzii

Aceste rezultate sugerează că aproape jumătate dintre femeile care finalizează tratamentul hormonal standard de cinci ani aleg să îl prelungească, în special dacă se află într-o categorie cu risc mai mare de recidivă. Decizia este puternic influențată de factori psihologici (precum teama de recidivă), de încrederea în echipa medicală (în special oncolog și medic de familie) și de efectele adverse experimentate anterior.

Extinderea terapiei hormonale devine astfel o decizie personalizată, bazată pe un echilibru între beneficiile potențiale și impactul asupra calității vieții. Rolul medicului de familie, alături de oncolog, este esențial în facilitarea unei decizii informate și susținute.

Studiul subliniază importanța unei abordări centrate pe pacient, în care deciziile de tratament sunt reevaluate periodic, în contextul noilor date clinice și al evoluției preferințelor și valorilor pacientei. Într-un peisaj terapeutic din ce în ce mai complex, acest model de decizie partajată devine nu doar benefic, ci necesar.

Mesajul-cheie al acestui studiu este că, pentru o proporție semnificativă de paciente, continuarea terapiei hormonale după cinci ani este o alegere motivată și susținută, iar decizia trebuie ghidată de o comunicare eficientă între pacient, oncolog și medicul de familie.