Psihoterapie pentru trup și suflet, din perspectiva spirituală: misterul suferinței!

Un recunoscător adevărat - Pilda 102

La Roma, un tânăr bogat suferise de o boală grea şi apoi se făcuse bine.
Când ieşi pentru prima dată afară, în grădină, se simţi ca născut din nou şi, plin de bucurie, lăudă pe Dumnezeu cu glas tare. Întorcându-şi faţa spre cer, el spuse:
, , O, Prea Bunule Părinte, dacă ar putea vreun om să-Èši răsplătească pentru ceva, cu câtă plăcere aş voi şă-Èši dau toate avuţiile mele!"
Aceste cuvinte le auzi Ion, numit Ciobanul, şi zise tânărului bogat:
-De sus vine darul cel bun. Într-acolo nu poţi trimite nimic. Haide, vino după mine.
Tânărul urmă pe moşneagul cel credincios şi ajunseră într-o colibă întunecoasă. Acolo găsiră o grozavă sărăcie şi suferinţă. Tatăl zăcea bolnav, mama se văita, iar copiii erau goi şi plângeau pentru o bucată de pâine.
Tânărul se înspăimântă. Ion însă spuse:
-Iată aici un altar pentru jertfa ta! Iată pe fraţii Domnului şi locţiitorii Săi!
Tânărul îşi deschise larg mâna asupra lor, le dădu din plin, şi îngriji de bolnav. Iar sărmanii miluiţi îl binecuvântară şi-l socotiră un înger a lui Dumnezeu.
Ion zâmbi şi zise:
-Aşadar, îndreaptă-ţi privirile recunoscătoare întâi către cer, şi apoi spre pământ.

Oare câţi bolnavi se vindecă de boli grele şi uită apoi să mulţumească Domnului pentru binele primit!?

De ce avem nevoie să cumpărăm înţelepciune! - Pilda numărul 103

Un înţelept trăia într-un oraş în care se aflau mulţi oameni fără minte.
Într-o zi, el puse deasupra uşii casei, o firmă, pe care era scris: " Aici se vinde înţelepciune".
Trecând pe acolo unul care se credea prea înţelept şi văzând firma, se opri. Surâse şi, cum era cu servitorul său, îi dădu câţiva gologani şi-i zise:
-Du-te şi cumpără cu aceşti bani înţelepciune de la negustorul acela!...
Servitorul merse şi ceru.
Înţeleptul îi spuse:
-Spune stăpânului tău că în tot ce va face, să nu piardă din vedere sfârşitul...
Servitorul plecă şi-i spuse acestea stăpânului său. Omu cel ce se credea prea înţelept, rămase pe gânduri.
Mergând acasă, începu a pune în lucrare vorbele pe care le cumpărase, şi văzu că-i aduc mari şi bune foloase.
Atunci le scrise cu litere mari, deasupra casei lui, ca să le fie de folos şi altora.

Preţuieşte, frate, timpul, căci în timp te vei mântui! Abia la sfârşit vede omul cum şi-a cheltuit viaţa, ce ar fi putut să facă şi nu a făcut, cât de uşor ar fi fost şi s-a lenevit.

E posibil ca trupul să fie stăpânul dragostei voastre? - Pilda numărul 104

Doi soţi s-au spovedit duhovnicului lor.
-Nu este bine, îi spuse părintele soţului. Înainte era trupul sub suflet, iar acum este sufletul sub trup.
-Cum adică, părinte?
-Adică înainte dragostea voastră ţinea în frâu trupul, ţineaţi posturile, chiar dacă uneori mai făceaţi şi excepţii. Dar reuşeaţi să fiţi stăpâni ai trupurilor voastre. Pe când acum, după ce aţi slăbit atenţia în războiul duhovnicesc şi v-aţi uitat şi la filme care v-au stârnit pofta trupească, nu vă mai înfrânaţi deloc.
A ajuns trupul să fie stăpânul dragostei voastre? Nu mai sunteţi în stare să vă înfrânaţi. Şi nu e normal să fie aşa. Dragostea trupească trebuie să se lase condusă de suflet.
Nu trebuie ca sufletul să fie înrobit de poftele trupeşti. Sunteţi creştini, nu păgâni, nu?

Lupul cel hrănit bine - Pilda numărul 105

Un bătrân stătea împreună cu nepotul său şi-l învăţa:
'În viaţa fiecărui om de pe pământul ăsta se dă o luptă crâncenă, o luptă între doi lupi. Unul rău: el întruchipează frica, mânia, invidia, lăcomia, autocompătimirea, aroganţa, viclenia, lenea. Celălalt e unul bun: el aduce bucuria, liniştea, smerenia, pacea, dragostea, încrederea, dărnicia, adevărul, blândeţea, mila'.
Copilul priveşte întrebător pe bunicul lui: 'Şi care dintre ei va învinge?'.
Bătrânul îl priveşte în ochi, şi-i spune: "Cel pe care îl vei hrăni!"

Smerenia - Pilda numărul 106

Odată, demult, mă plimbam împreună cu tatăl meu când, la o cotitură, el se opri deodată. După o clipă de tăcere, mă întrebă:
- În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva?
Îmi ascuţi-i auzul şi, după câteva secunde, îi răspunsei:
- Aud zgomotul unei căruţe...
- Aşa este, spuse tatăl meu.
Este o căruţă goală.
Îl întrebai:
- Cum de ştii că este o căruţă goală, dacă încă nu o putem vedea?
Iar el îmi răspunse:
- E foarte uşor, să ştii când o căruţă este goală, e din cauza zgomotului.
Cu cât este mai goală, cu atât face mai mult zgomot.
Astăzi, adult fiind, când văd o persoană care vorbeşte prea mult, întrerupând conversaţia celorlalţi, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce posedă, simţindu-se atotputernică şi dispreţuindu-i pe cei din jurul ei, încă mi se pare că mai aud vocea tatălui meu, spunând:
"Cu cât este mai goală căruţa, cu atât mai mult zgomot face".
Smerenia constă în a trece sub tăcere virtuţile noastre şi de a le permite altora să le descopere. Nu uitaţi că există oameni atât de săraci, încât nu au nimic altceva decât bani şi o mândrie pe seama lor.
Nimeni nu este mai gol la suflet, decât cel care este plin de sine însuşi.
 
Să fim ca ploaia liniştită şi blândă, care pătrunde în tăcere pînă la adâncimea rădăcinilor, hrănindu-le.

Orgoliul - Pilda numărul 107

Doi soţi, un bărbat şi o femeie, pentru nişte nimicuri, s-au certat. Se mai întâmplă în familie, chiar şi în familiile creştine. Şi nu vorbeau. Fiecare o făcea pe supăratul, fiecare îl considera pe celălalt că e vinovat şi nu voia nici unul să rupă tăcerea; mai ales bărbatul, care se considera superior, fiind şi om de afaceri.
La un moment dat, bărbatul trebuia să plece într-o călătorie de afaceri şi avea avion a doua zi dimineaţă.
De obicei, când trebuia să se scoale mai de dimineaţă, îl trezea soţia, dar acum, fiind hotărât să nu rupă el tăcerea primul, nu i-a zis soţiei să-l trezească. Totuşi avea nevoie se trezească mai de dimineaţă, de aceea, fiind mai "înţelept" (ca de obicei), a scris pe o bucată de hârtie "Te rog să mă trezeşti la ora 5" şi a lăsat biletul unde ştia că soţia o să-l găsească. În dimineaţa următoare, bărbatul se trezeşte şi vede că este ora 9 şi că a pierdut avionul.
Furios, tocmai se pregătea să se certe iar cu soţia lui pentru că nu l-a trezit, când, lângă pat, ce credeţi că observă: lângă hârtia pe care scrisese el seara "Te rog să mă trezeşti la ora 5", era un bileţel pe care scria "Este ora 5. Trezeşte-te !".
Fără... cuvinte.

Câinele, tigrul şi maimuţa - Pilda numărul 108

Un câine se rătăceşte prin junglă. Plimbându-se el liniştit, vede un tigru îndreptându-se în goană spre el, cu intenţia clară să-l mănânce. Câinele se gândeşte: "Am încurcat-o! Ăsta mă haleşte!" Dar imediat vede nişte oase pe jos. Se aşează pe burtă şi începe să roadă oasele, cu spatele la tigru. Chiar înainte ca tigrul să sară, câinele exclamă satisfăcut, frecându-se pe burtă: "Mmmm, delicios tigru! Oare or mai fi şi alţii p'aici?"
Auzind, tigrul se opreşte din salt şi înfricoşat se prelinge pe lângă copaci, luând distanţă: "A fost cât p'aci! Câinele aproape că m-a dat gata!" O maimuţă care a urmărit scena dintr-un copac, sperând să se pună bine cu tigrul, fuge după acesta ca să-i povestească înşelătoria. Câinele nostru o vede. Maimuţa îl ajunge pe tigru, şi-i spune pe faţă toată tărăşenia. Tigrul, înecat de furie zice: "Urcă în spinarea mea şi vei vedea ce îi voi face nemernicului de câine!" Acum câinele vede tigrul cu maimuţa în cârcă şi se gândeşte: "Ei, cum o mai scot la capăt de data asta?" Dar în loc să fugă se întoarce cu spatele la atacatori prefăcându-se că nu i-a văzut. Şi... când aceştia au fost destul de aproape zice: "Unde e maimuţa aia?! De jumătate de oră am trimis-o să-mi aducă un tigru şi nici până acum nu s-a întors!"

Sinceritate şi curaj - Pilda numărul 109

Trăia odată un împărat, într-o ţară îndepărtată. Acesta ajunsese bătrân şi ştia că se apropia vremea ca să aleagă pe cel ce îi va urma la tron. În ţara aceea succesorii la tron nu se alegeau dintre copiii împăratului, ci dintre tinerii cei mai virtuoşi din împărăţie.
Aşadar, a chemat la el pe toţi tinerii din împărăţie într-o anume zi, şi le-a spus:
- A venit timpul să mă dau la o parte şi să aleg următorul împărat. Am decis să aleg pe unul din voi. Iată cum va fi alegerea: vă voi da astăzi fiecăruia o sămânţă, însă una specială. Vreau să mergeţi fiecare acasă, să plantaţi sămânţa, să o udaţi, şi să va întoarceţi exact peste un an, aici, cu planta care a crescut din sămânţă. Atunci, voi judeca după plantele pe care le aduceţi, şi voi alege unul dintre voi. Acela va fi următorul împărat!
Printre băieţi era şi unul numit Petru, care şi-a primit şi el sămânţă cuvenită. A mers acasă plin de elan şi i-a spus mamei toată povestea. Ea l-a ajutat să pregătească ghiveciul, să aleagă pământul, să planteze sămânţa şi s-o ude cu grijă. În fiecare zi o uda la timp şi urmărea dacă dă lăstari.
După vreo trei săptămâni, unii dintre băieţi au început să vorbească despre plantele lor. Petru continua să-şi verifice ghiveciul cu sămânţă, dar, nimic nu creştea.
Patru săptămâni, cinci săptămâni, şase săptămâni trecură. Tot nimic. Deja toţi băieţii vorbeau despre plantele lor iar a lui nici nu se ivise din pământ. Era tare abătut.
Au trecut şase luni şi tot nimic cu sămânţa lui. A înţeles ca dăduse greş. Toţi ceilalţi aveau copăcei şi plante înalte iar el...nimic. N-a spus nimic celorlalţi. Încă mai aştepta, oarecum.
A trecut şi anul şi toţi băieţii s-au înfăţişat înaintea împăratului. Petru n-a vrut să meargă cu ghiveciul gol, dar mama lui l-a încurajat s-o facă. La urma urmei era cel puţin sincer. Petru a simţit un gol imens în stomac, dar ştia în sinea lui că mama are dreptate. Aşa că a luat ghiveciul şi s-a dus la palat.
Când a ajuns acolo, a fost uimit de varietatea de plante prezentate de ceilalţi tineri. Erau frumoase, de toate formele şi mărimile. Petru şi-a aşezat ghiveciul jos iar cei din jurul său au început să râdă. Unii îl compătimeau şi îi ziceau în batjocoră:
- Ei, cel puţin ai încercat şi tu!
Când a sosit împăratul, şi-a aruncat ochii peste mulţime şi i-a salutat pe cei prezenţi. Petru a încercat să se ascundă undeva în spate.
- Ce plante minunate şi ce flori atrăgătoare aţi crescut. Astăzi unul dintre voi va fi numit împărat!
Dintr-o dată, ochii suveranului au căzut pe Petru şi pe ghiveciul gol. A poruncit imediat gărzilor să îl aducă în faţă. Petru era îngrozit. Se gândea:
- Împăratul a văzut că sunt un netrebnic, căci sămânţa mea nu a rodit. Pentru nevrednicia mea, poate voi plăti cu capul.
Când a ajuns în faţă, împăratul l-a întrebat cum îl cheamă.
- Numele meu este Petru, a răspuns el cu teamă.
Toţi tinerii râdeau şi-şi băteau joc de el. Împăratul a cerut tăcere. S-a uitat la băiat şi a anunţat mulţimea:
- Iată noul vostru împărat. Numele lui este Petru!
Băiatul nu-şi putea crede urechilor: "Dar sămânţa nici nu crescuse. Cum putea să fie el noul împărat?"
Împăratul a luat din nou cuvântul şi a zis:
- Cu un an în urmă am dat fiecăruia dintre voi o sămânţă. V-am spus să o plantaţi, să o udaţi şi să o aduceţi astăzi la mine. Dar, eu v-am dat seminţe fierte care n-au cum să crească.
Toţi dintre voi - cu excepţia lui Petru - mi-aţi adus plante şi flori. Când aţi văzut că sămânţa nu creşte, aţi înlocuit-o cu alta, de la voi. Doar Petru a avut curajul şi sinceritatea de a se prezenta cu ghiveciul în care se află sămânţa dată de mine. De aceea, el este noul vostru împărat!

Povestea cutiei cu piersici - Pilda numărul 110

Un profesor a dat fiecărui student, ca temă pentru lecţia de săptămâna viitoare, să ia o cutie de carton şi pentru fiecare persoană care îi supără, pe care nu pot să o sufere, să o ierte, să pună în cutie câte o piersică, pe care să fie lipită o etichetă cu numele persoanei respective. Timp de o săptămână, studenţii au avut obligaţia să poarte permanent cutia cu ei: în casă, în maşină, la lecţii, chiar şi noaptea să şi-o pună la capul patului. Studenţii au fost amuzaţi de lecţie, la început, şi fiecare a scris cu ardoare o mulţime de nume, rămase în memorie încă din copilărie. Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce zilele treceau studenţii adăugau nume ale oamenilor pe care îi întâlneau şi care considerau ei că au un comportament de neiertat. Fiecare a început să observe că devenea cutia din ce în ce mai grea.
Piersicile aşezate în ea la începutul săptămânii începuseră să se descompună într-o masă lipicioasă, cu miros dezgustător, şi stricăciunea se întindea foarte repede şi la celelalte. O problemă dificilă mai era şi faptul că fiecare era dator să o poarte permanent, să aibă grijă de ea, să nu o uite prin magazine, în autobuz, la vreun restaurant, la întâlnire, la masă, la baie, mai ales că numele şi adresa fiecărui student, ca şi tema experimentului, erau scrise chiar pe pungă. În plus, cartonul cutiei se stricase şi ea ajunsese într-o stare jalnică: cu mare greutate mai putea să facă faţă sarcinii sale. Fiecare a înţeles foarte repede şi clar lecţia pe care a încercat să le-o explice profesorul când s-au revăzut după o săptămânp, şi anume că acea cutie pe care o căraseră cu ei o săptămână întreagă nu a fost decât expresia greutăţii spirituale pe care o purtăm cu noi, atunci când strângem în noi ură, invidie, răceală faţă de alte persoane. De multe ori credem că a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. În realitate însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înşine.

Un bătrân plin de smerenie - Pilda 111

Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i: "Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El imi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?" Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul. Toţi sătenii i-au spus "Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ţi l-a furat! Ce mare ghinion".
"Ghinion sau şansă, zise bătrânul, Dumnezeu le ştie pe toate?"
"Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"
Toţi au râs de el. După 15 zile însă calul s-a întors şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă şi, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
"Ce mai noroc!" strigară sătenii. Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai. "Ghinion!" îi ziseră prietenii bătrânului. "Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!"
"Ghinion, şansă, Dumnezeu le ştie pe toate?" le răspunse bătrânul. Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!
După câteva zile de la tragicul accident, soldaţii lordului trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture pentru război. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt. "Ce noroc pe tine!" strigară vecinii. "Toţi copiii noştri au fost duşi în război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi." Bătrânul le răspunse: "Ghinion, şansă... Dumnezeu le ştie pe toate?" Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

Viitorul vine către noi bucăţică după bucăţică, puţin câte puţin.
Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă. Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă şi plină de smerenie li de legătură cu Dumnezeu va fi mereu loc pentru bine şi vom putea fi mai fericiţi prin pronia Divină.

Ce facem când vin vremuri grele? - Pilda numărul 112

Într-o dimineaţă, un tânăr artist intră într-o cafenea, fiind foarte entuziasmat că a fost angajat să picteze portretul unui om cu bani care avea o firmă de construcţii. În timp ce îşi savura cafeaua bucuros, văzu un ziar lăsat pe masa vecină în care era tipărit cu litere mari următorul titlu: VIN VREMURI GRELE. Începu să se gândească tot mai mult la aceste cuvinte.
Patronul cafenelei trecu să-l salute şi văzându-l îngrijorat, îl întrebă dacă s-a întâmplat ceva. Acesta i-a răspuns trist că trebuie să plece, căci "vin vremuri grele", aşa că trebuie să muncească la lucrarea lui.
Patronul începu să se macine că poate chiar "vin vremuri grele". Devenea din ce în ce mai îngrijorat pe măsură ce se gândea la vorbele tânărului. Îşi sună apoi soţia rugând-o să nu se supere dar că trebuie să-şi anuleze comanda pentru rochia cea nouă, deoarece este cam scumpă şi s-au anunţat "vremuri grele".
Aceasta sună la magazinul unde îşi comandase rochia şi o rugă pe patroană să-i anuleze comanda. Îşi ceru scuze dar ..."Vin vremuri grele" şi trebuie să facă economii.
Patroana n-a avut încotro şi a anulat comanda, dar îşi aminti că a auzit ea la ştiri cândva că "Vin vremuri grele". Aşa că a sunat imediat la firma de construcţii pe care o angajase pentru executarea unei lucrări de extindere a magazinului. L-a anunţat pe constructor că va renunţa pentru moment la lucrare, deoarece "vin vremuri grele" şi nu îşi poate asuma un asemenea risc în acest moment.
Constructorul s-a întristat la auzul acestei veşti, motiv pentru care s-a grăbit să-l sune pe tânărul artist spunându-i că doreşte anularea comenzii pentru portret, întrucât "vin vremuri grele" şi acesta nu este un moment potrivit ca să cheltuie banii pe lucruri artistice.
Copleşit de supărare, tânărul artist a acceptat cu resemnare vestea, că doar s-a întâmplat aşa cum a anticipat. Simţindu-se trist, porni înspre cafeneaua favorită să-şi înece amarul cu un pahar de vin.
În timp ce stătea din nou aşezat la masa lui, zări ziarul pe care scria "Vin vremuri grele". De data asta s-a ridicat şi a luat ziarul pentru a-l cerceta mai bine. Data ziarului era de acum 7 ani. Cineva despachetase farfurii pentru restaurant.

Gândurile şi modul nostru de a ne raporta la lumea înconjurătoare au o mare influenţă asupra noastră cât şi asupra celor de lângă noi. Stările noastre sufleteşti pot influenţa mediul înconjurător şi uneori chiar în mod ireversibil!

100 kg peste un mort - Pilda numărul 113

Un tânăr, care deseori batjocorea Biserica şi credinţa creştină, a venit la un preot şi l-a întrebat în zeflemea:
- Aţi putea să-mi spuneţi cât de greu este un păcat? Are cumva 10-15-20 kg? Vă întreb, căci eu fac mereu păcate, dar nu simt nicio greutate...
Preotul l-a privit şi apoi i-a răspuns tot printr-o întrebare:
- Dacă pui o greutate de 100 kg peste un mort, spune-mi, va simţi el ceva?
- Nimic, bineînţeles, pentru că e mort, a răspuns batjocoritorul.
- Tot aşa nici tu nu simţi nimic pentru că sufleteşte eşti mort.
Tânărul nu s-a aşteptat la o asemene replică înţeleaptă, care l-a pus pe gânduri. Din acel moment conştiinţa sa a început să lucreze, să mediteze.

N-am timp - Pilda numărul 114

Era un creştin, ca mulţi alţii, care ori de câte ori preotul îi făcea o aluzie sau chemare, el răspundea la fel:, , N-am timp, părinte!"
De pildă, când preotul îi zicea:, , Vino măcar de Paşti, de Crăciun, la hramul Bisericii de ziua dumitale, spovedeşte-te măcar o dată, de două ori pe an şi împărtăşeşte-te!", el răspundea la fel, că nu are timp.
Avea însă omul nostru nostru timp pentru plimbare, petreceri, cleveteală şi câte altele nefolositoare.
După câţiva ani se întâlni cu preotul şi îi zise:, , Toţi m-au părăsit, părinte şi mă simt fără nici un rost şi nenorocit".
Preotul îi răspunse cu blândeţe şi dragoste:, , De, fiule, eu te-am chemat la cele bune şi ai zis că pentru ele nu ai timp. Cele pentru care tu ai avut timp te-au părăsit; nu mai au ele timp pentru tine. Să ştii însă că Acela pentu care tu nu ai avut timp niciodată, te aşteaptă încă să vii..."
, , Cine este părinte, şi unde îl găsesc?!"
, , Este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, şi Se află întotdeauna în Biserica Lui"
Şi de atunci omul acela a avut timp şi pentru Dumnezeu, trăind mulţumit şi fericit, pentru că L-a aflat şi I-a urmat poruncile Sale.

, , Dumnezeu iubeşte milostivirea cu privire la cei ce se pocăiesc, dar iubeşte totodată şi judecata cu privire la cei ce nu vor să-şi plece cerbicia".

Judecăţile lui Dumnezeu - Pilda numărul 115

Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar şi lumea avea mare evlavie la el. Însă el se gândea aşa: 'Doamne, prea bun eşti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri şi scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu aşa cu bunătatea Ta cea fără de margini?'
Apoi şi-a zis: 'Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecătile Lui'. Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul.
Unul este rău şi trăieste mult, iar altul este bun şi moare devreme. Uite, un creştin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteşte şi numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, şi pe acela nu-l pedepseşte Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeşte şi calea celor drepţi totdeauna este în necaz?
Şi din ziua aceea a început să se roage: 'Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!' Rugându-se el aşa, odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Şi ducându-se el, i-a ieşit înainte un tânăr şi i-a zis:
- Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să-ţi arate mari taine, dar să nu te sminteşti!
- Unde, fiule?
- Când ajungi la oraşul Emesa, oraş mare, frumos, să bagi de seamă că în marginea oraşului este o grădină mare, înconjurată cu copaci, cu garduri, grădină cu copaci roditori, o livadă. Şi să bagi de seamă că într-un loc s-a rupt oleacă gardul şi este un copac cu o scorbură mare.
Să bagi de seamă că acolo alături de grădină, unde-i copacul cel cu scorbură, este o fântâniţă. Şi lângă fântână este o cărare care trece, iar dincolo este drumul mare. Să te duci în grădina aceea şi să intri în scorbura copacului. Să stai acolo ascuns şi să te uiţi spre fântână. Şi ce-i vedea acolo, ai să te foloseşti mult.
Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul, când a ajuns la cetatea Emesei, a văzut fântâna, a văzut copacul acela cu scorbură mare în dreptul fântânii, a văzut şi gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a băgat în scorbură şi se ruga la Dumnezeu. Şi, stând el acolo şi rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. Boierul avea la dânsul un toporaş şi avea o tăşcuţă frumoasă. A venit la fântână, s-a dat jos de pe cal şi a dat drumul la cal să pască. Şi el a stat, a băut apă şi a scos din tăşcuţă de piele 150 de galbeni de aur. I-a numărat şi pe urmă s-a culcat şi s-a odihnit. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alăturea.
Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se depărtase mai încolo, dar păştea. Şi el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a căzut şi a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut banii acolo. S-a suit pe cal şi s-a dus înainte.
Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă şi a văzut punga aceea. Şi când a văzut că într-însa e aur, a luat-o şi nu s-a mai dus pe cărare, şi nici pe drum înapoi, ci s-a dus de-a dreptul şi a fugit cu punga de aur.
În urma acestuia care a luat punga şi a fugit, vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. Şi a stat acolo, a scos nişte pesmeţi din desagă şi apă din fântână, şi a mâncat. Şi a mulţumit lui Dumnezeu şi pe urmă s-a culcat oleacă.
În timpul acesta boierul şi-a dat seama că nu are banii la el, că i-au căzut la fântână, şi s-a întors înapoi. Şi găseşte pe bătrânul ăsta.
- Moşule, n-ai găsit aici o pungă cu galbeni? ăsta nu ştia nimic:
- N-am găsit nimic.
- Moşule, scoate banii! Unde i-ai pus?
- Cucoane, n-am găsit niciun galben!
- Ei! Scoate banii că te omor!
- Cucoane, nu ştiu nimic!
Boierul a crezut că a ascuns banii şi minte. A scos baltagul şi i-a dat în cap şi l-a omorât. A luat şi a scos toate din desagi, a căutat prin hainele lui şi n-a găsit banii.
Dacă a văzut boierul că l-a omorât pe ăsta şi nici banii nu i-a găsit, s-a suit pe cal şi a plecat dându-şi palme şi văitându-se că a omorât om nevinovat. Şi s-a dus călare bătându-se.
Atunci părintele care pândea din scorbură a zis: 'Ia uite măi, câtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit şi pe cine a omorât? Vai de mine, mare nedreptate a făcut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat şi celălalt a luat banii şi s-a dus în lumea lui'.
Şi cum se gândea el aşa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.
- Părinte, părinte, ieşi din scorbura asta şi hai să stăm de vorbă!
A ieşit părintele şi îngerul l-a întrebat:
- Ce ai văzut şi cum ţi s-a părut?
- Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăţi a făcut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit şi cine a fost omorât!
- Părinte, mata ai vrut să ştii judecătile lui Dumnezeu. Află că la fântâna asta, numai dreptăţi a făcut Dumnezeu. Ştii dumneata pe boierul acela cel tânăr? El are curţi mari. Şi ştii unde-i curtea lui? Alăturea cu cel ce-a găsit banii. Şi la acela săracul, într-o noapte i-a murit şi mama şi sotia, şi el s-a dus la boier să-i împrumute nişte bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte frumoasă, chiar lângă grădina boierului.
Şi a venit săracul la el, zicând:
- Cucoane, dă-mi nişte bani împrumut să îngrop pe mama şi pe sotia, că ţi-oi prăsi la vară, ţi-oi cosi, voi secera pe lan.
Şi boierul si-a zis: 'Acum îi momentul, că-i sărac!
- Dă-mi livada ta!
- Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit şi nu pot să ţi-o dau!
- Cât să-ţi dau pe livadă?
Dar acela a spus aşa:
- Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.
Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morţi, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.
- Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300 de galbeni de aur.
Şi săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina. Dar a zis: 'Dumnezeu să facă dreptate'.
Şi acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul. 150 de galbeni i-a dat boierul de bunăvoie şi 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână, că el când i-a dat numai 150 a zis: 'Dumnezeu să facă dreptate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina'.
Şi iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.
- Bine, la ăsta i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?
- Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap si l-a omorât? L-a întrebat de bani şi bătrânul nu ştia nimic. Bătrânul acesta - i-a spus îngerul - când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui râu. Şi un om a vrut să treacă râul acela şi, când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Şi tot striga la el: 'Măi, frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!'
Şi el în loc să sară să-l scoată pe acela, a dat un bici în boi şi a zis: 'Aşa îţi trebuie, cine te-a băgat acolo'. Şi acela s-a mai luptat oleacă cu apa şi s-a înecat. Săracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat, că n-a sărit să-l scoată pe acela din apă, se ducea în iad. Şi lui Dumnezeu i-a fost milă şi a vrut să-i plătească în lumea aceasta, pentru că a avut greşeala aceea din tinereţe, când nu a vrut să-l scoată pe acela din apă. El l-a omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci, şi acum l-a omorât pe el nevinovat boierul ăsta. Dumnezeu a făcut foarte bine, că prin moartea asta, îl duce la bucurie şi la rai în vecii vecilor pe sărac.
- Dar boierul?
- L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap? Mai încolo l-a mustrat cugetul că l-a omorât pe bătrân. A întâlnit un om şi i-a dat calul de pomană, şi a întâlnit altul şi i-a dat hainele lui şi a luat nişte haine vechi de la un om şi s-a dus la o mănăstire să se facă călugăr. Şi după 40 de ani cât o să se pocăiască acolo, o să-l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Şi cu ocazia asta şi boierul se spovedeşte şi face canon şi se mântuieşte.
Şi tu ai zis că la fântâna asta s-au făcut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a făcut trei lucruri drepte şi bune. Că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ajunse de mintea omenească.
N-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este mai departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.
N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine, nu le ridica şi pe cele mai adânci decât tine, nu le cerca, ca să nu mori!
N-ai auzit pe David Proorocul care zice: Judecăţile Domnului sunt adânc mult?
Cum ai îndrăznit tu, un om, să ştii judecăţile lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici serafimii, nici heruvimii nu le ştiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, părinte, să-ţi arăt că judecăţile Lui nu sunt ca ale oamenilor. Şi tu ai judecat ceva, dar judecăţile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Deci de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni şi orice vei vedea să zici: Doamne, Tu toate le ştii! Eu nu cunosc judecăţile Tale!
Dar, fiindcă eşti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înţelepţesc, să nu mai îndrăzneşti să iscodeşti judecăţile Lui, că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult şi nu le poate ştii nimeni, nici îngerii din ceruri.

Aşadar să ţinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb şi rău, de multe ori ne înşelăm! Că nu cunoaştem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse.
Nu cerca cele necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse! Amin.

Poetul şi tâlharul - Pilda numărul 116

Undeva, într-o cetate, trăia un poet, care îşi folosea talentul (darul de a scrie versuri), primit de la Dumnezeu, numai în rău, căci scria poezii de prost gust, în care Dumnezeu şi sfinţii erau defăimaţi. De aceea, în vremea lui, puţin îi citeau nesuferitele lui versuri.
Nu departe de poet, într-o pădure, trăia un tâlhar, de care se temea multă lume şi care săvârşise multe fapte rele. Totuşi, pe lângă faptele lui cele rele, a construit şi el, pe drumul care trecea pe lângă pădure, o fântână.
După un timp, când s-a terminat firul vieţii, au murit amândoi şi au fost duşi în iad pentru faptele lor cele rele.
Tâlharul, pentru faptele lui cele rele, avea sub el o flacăra foarte mare, ce-l acoperea aproape tot; poetul avea numai un foc mic care-l ardea. Cu timpul flacăra de sub tâlhar se micşora pentru faptul că oamenii care treceau pe acel drum, unde se găsea fântâna construită de tâlhar, se bucurau când beau apă şi îl pomeneau pe acela care a construit-o, căci fântâna avea o apă tare bună şi îşi potoleau setea cu ea. Însă flacăra de sub poet se tot mărea, fiindcă oamenii care îi citeau poeziile, se sminteau, deveneau necredincioşi şi din cauza lui negau existenţa lui Dumnezeu, pierzându-şi sufletele.
În timp ce tâlharul mai avea doar un foc micuţ sub el, flacăra de sub poet se mărea mereu...

Despre fraţi şi frăţietate - Pilda numărul 117

Au fost odată, într-un sat, trei fraţi gemeni. Semănau foarte mult, atât de mult încât ţi se părea că vezi unul şi acelaşi om, de trei ori, dar în trei situaţii diferite. Unul, cel mai mare, era foarte egoist şi zgârcit. Tot timpul era nemulţumit cu ceea ce are, şi faţa sa era posomorâtă. Nici când ieşea de la biserică faţa sa nu era senină. Al doilea era un om obişnuit, când vesel, când trist. Când era trist, era leit fratele cel mare. Când era vesel, era leit fratele cel mic. Despre acesta din urmă, ce să spunem... Parcă trăia pe altă lume. Bucuria care i se citea pe faţă era molipsitoare. Era cel mai credincios dintre fraţi.
Chiar dacă fraţii mai mari nu erau mult mai mari decât el, între el şi fratele cel mare părea o diferenţă de câţiva ani. Şi nu la trupuri, că erau aproape la fel de bine dezvoltaţi. Doar la chip... Ce să mai spunem despre fratele mic? Chiar şi atunci când părinţii lor au murit, răpuşi de o boală necruţătoare, fratele mic a ştiut să îi îndemne pe ceilalţi să îşi pună nădejdea în Dumnezeu. Şi, cu muncă, cu răbdare, au ştiut să o scoată la capăt. Au crescut, s-au căsătorit cu fete harnice şi frumoase, au avut copii... Au mai trecut mulţi ani, copiii au crescut mari şi gemenii noştri au ajuns bunici. Într-un an, când fraţii îşi sărbătoreau ziua de naştere, şi toată familia era laolaltă, cu mulţimea de copii şi nepoţi, a apărut un bătrân cu o faţă senină, cu părul lung şi alb. A spus că are daruri pentru toţi. Şi a cerut să stea de vorbă doar cu sărbătoriţii...
- Spuneţi-mi, vă rog, cât de mult îi iubiţi pe cei din familia voastră, pe copii şi nepoţi? Eu pot să vă ajut să le faceţi un cadou, să le dăruiţi o parte din viaţa voastră. Fraţii mai mari se uitau, miraţi, spre cel mai mic. Aveau încredere în el şi se gândeau că el îşi va da seama dacă musafirul nepoftit era mincinos sau nu. Dar fratele cel mic nu dădea nici cel mai mic semn de neîncredere... Era vesel ca de obicei. Zise:
- Ăsta da cadou, să poţi să primeşti puterea de a da o parte din tine altora... Cel mare nu părea prea încântat:
- Ce să dau? O parte din viaţa mea? Şi de ce să dau? Că, dacă dau, mor mai repede, nu? Eu nu dau nimic. Cât mai am de trăit, să trăiesc. Bătrâneţea e grea, dar mai bine bătrân decât mort...
- Eu aş da un an, zise fratele mijlociu. Dar să fiu sigur că ajunge la copii şi nepoţi.
- Aş da şi eu un an, nu zic nu, zise fratele cel mare. Dar să ştie toţi ce cadou le-am făcut. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine... Cât ar reveni fiecăruia? O lună, două, câteva zile? Mai bine le ţin pentru mine. Fratele cel mic deveni din ce în ce mai serios. Ceilalţi nu îl mai văzuseră niciodată aşa. Îl întrebă pe musafir:
- Şi chiar putem face celorlalţi cadou o parte din viaţa noastră? Atunci, eu, eu sunt gata să mor chiar acum. Am avut o viaţă frumoasă şi fericită. Şi ce bucurie mai mare ar fi decât să dau o parte din mine celorlalţi? Nu vreau să mă laud cu cadoul pe care l-aş face, dar cred că orice copil şi nepot ar înţelege măreţia darului meu. Eu, eu sunt aproape gata de moarte... Mai vreau să mă spovedesc, să mă împărtăşesc mâine dimineaţă şi gata... Dacă aş şti că mai am de trăit zece ani, pe toţi i-aş da, fără să şovăi...
Musafirul le spuse:
- Lucrurile stau altfel... În aceeaşi zi aţi venit pe lume, şi părinţii voştri, înainte de a muri, s-au rugat să părăsiţi această lume împreună. Dar, precum se vede, nu sunteţi toţi la fel de pregătiţi pentru moarte. Deşi sunteţi bătrâni şi timp să vă pregătiţi aţi avut... În timp ce musafirul vorbea, fratele cel mare se aşezase pe un scaun şi începu să respire din ce în ce mai greu.
- Cel mai mic ar fi dat şi zece ani de viaţă celorlalţi. O viaţă întreagă a trăit pentru ei, aşa a rămas şi la bătrâneţe. Zece ani de viaţă o să mai trăiască. Dar bătrâneţea nu îi va fi grea, nu va fi o povară pentru ceilalţi, ci o bucurie... Tu, mijlociule, un an o să mai trăieşti de acum înainte.
- Doar un an? - întrebă mijlociul, nemulţumit.
- Da, un an. Bucură-te şi de acesta, zise musafirul. Vezi, fratele cel mare nu a avut parte nici de atât... Fraţii şi-au întors privirile spre acesta. Şi au văzut că închisese ochii, pentru totdeauna. Avusese totuşi parte de o moarte liniştită...
- Preţuiţi bine timpul care v-a rămas, zise bătrânul celor doi. Şi nu uitaţi cât de mare e puterea iubirii pentru ceilalţi. Ea, doar ea vă mai ţine în viaţă. Pentru această iubire v-a mai lăsat Dumnezeu să trăiţi, ca să îi puteţi ajuta şi pe alţii prin această iubire. Care vă pregăteşte pentru viaţa cea adevărată... Atât le mai spuse bătrânul. Şi, deodată, dispăru din faţa ochilor lor. Cei doi fraţi se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce văzuseră era adevărat. Dar, lângă ei, trupul fratelui lor zăcea fără suflare...

Jertfa lumânării - Pilda numărul 118

E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine... Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ? În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:
Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.
A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi... Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.
Şi voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumină şi căldură, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici... Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.

Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.
Şi la voi oamenii e tot aşa, împreună luminaţi mai mult...

Sinceritatea rugăciunii copiilor - Pilda numărul 119

Într-o zi, un preot aude o voce in biserică, dar cuvintele erau neinteligibile.
Apropiindu-se de locul de unde venea vocea, el găseşte un copil care spunea ceva, şi îşi dă seama că nu-i înţelegea cuvintele fiindcă, de fapt, copilul repeta alfabetul.
Atunci preotul l-a întrebat:
- De ce tot repeţi literele?
- Păi, aşa îmi fac eu rugăciunea, răspunde copilul.
- Cum aşa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul.
- Da, dar eu am uitat cuvintele rugăciunii şi atunci îi dau lui Dumnezeu literele, că ştie El să le pună în ordinea care trebuie......

Salutare, salutare, salutare, my friend, my brother, Gregory ;)
Să ştii că era să mor în noaptea care tocmai a trecut :( Am făcut o criză biliară cu stări de greaţă, vomă, frisoane, hipotensiune şi ameţeală, pe lângă un acces puternic de reflux gastro-esofagian cu arsuri în epigastru şi presiune retrosternală, de am crezut c-o să ajung la spitalul de urgenţă. Niciun medicament/supliment nu m-a ajutat. Pot să îţi spun cu mâna pe inimă că doar rugăciunea mi-a fost de folos.
Doamne, ce rău mi-a fost! Aşadar, slavă şi mulţumiri atotminunatului Dumnezeu, pentru faptul că încă mai exist, pentru faptul că mi-a ascultat rugăciunea (nu eram pregătit să mor, să ştii, nu eram pregătit să fiu judecat pentru gândurile, vorbele şi faptele mele; mai am nevoie de (po)căinţă!).
Oh, frăţioare, îţi mulţumesc mult pentru cuvintele frumoase. Şi îi mulţumesc şi lui Dumnezeu pentru faptul că mi te-a scos pe drumul vieţii mele răvăşite de... 'vânt'. Hallelujah, to the Holy, Consubstantial, Life-Creating and Undivided Trinity: The ♥ Father, and The ♥ Son, and The ♥ Holy Spirit.
În altă ordine de idei, trebuie să-ţi mărturisesc faptul că am primit o 'revelaţie' care instantaneamente ne-a schimbat amândurora absolut toate planurile legate de viaţa duhovnicească. Astăzi trebuie să vorbesc neapărat cu preotul nostru duhovnic, fapt pentru care sper să-l găsesc la Biserică, după Sfântul Maslu (o să îţi dau mai multe detalii când te voi contacta, astăzi, cel târziu mâine, pentru că în cadrul acestui topic îmi este cu desăvârşire interzis să scriu ceva legat de ce mi-a parvenit, ceva minunat foarte, oricum).
Abia aştept să vorbim. Stai liniştit, totul va fi bine în legătură cu starea ta de sănătate.
Rămâi în Lumină!

Oglinda - Pilda 120

Găsim întotdeauna doar ceea ce căutam!

Rătăcind pe ici, pe colo, un câine uriaş ajunse într-o odaie care avea pe toţi pereţii oglinzi imense.
Astfel, se văzu dintr-o dată înconjurat de câini. Se înfurie, începu să scrâşnească din dinţi şi să mârâie. Fireşte, şi câinii din oglindă făcură la fel, descoperindu-şi colţii fioroşi. Câinele nostru începu să se învârtă vertiginos într-o parte şi în alta pentru a se apăra de atacatori, după care - lătrând cu furie - se aruncă asupra unuia dintre presupuşii săi adversari. În urma puternicei izbituri în oglindă, căzu la pământ fără suflare şi plin de sânge.
Dacă ar fi dat din coadă prieteneşte o singură dată, toţi câinii din oglindă ar fi răspuns în acelaşi fel. Şi întâlnirea lor ar fi fost o sărbătoare!
_

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. Egoismul este în floare acolo. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul. Peste tot domneşte cinstea, bunătatea, dragostea, milostenia.
Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:
- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere.
Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

Cum facem socoteala în viaţă?! - Pilda numărul 121

Într-o seară, pe când mama pregătea cina, fiul de unsprezece ani veni în bucătărie cu o foaie de hârtie în mână.
Cu un aer ciudat de oficial, copilul înmână hârtiuţa mamei, care, ştergându-şi mâinile cu un prosop, citi ceea ce era scris acolo:
Pentru că am smuls buruienile din grădiniţă: 5 lei.
Pentru că am făcut ordine în camera mea: 10 lei.
Pentru că am fost să cumpăr lapte: 1leu.
Pentru că am avut grijă trei după-amieze de surioara mea: 15 lei.
Pentru că am luat 2 calificative, , foarte bine" la şcoală: 10 lei.
Pentru că am dus în fiecare seară gunoiul: 7 lei.
În total: 48 lei.

Mama îşi privi copilul în ochi, cu multă blândeţe. În mintea sa reveneau o mulţime de amintiri. Luă un creion şi scrise pe dosul hârtiei:
Pentru că te-am purtat în pântec timp de nouă luni: 0 lei
Pentru toate nopţile pe care le-am petrecut veghindu-te atunci când erai bolnav: 0 lei.
Pentru toate momentele în care te-am mângâiat atunci când erai trist: 0 lei.
Pentru toate prilejurile în care ţi-am şters lacrimile: 0 lei
Pentru tot ce te-am învăţat zi de zi: 0 lei.
Pentru mesele de mic dejun, prânz şi cină, pentru toate gustările şi sandvişurile pe care ţi le-am pregătit: 0 lei.
Pentru viaţa pe care ţi-o dau zi de zi: 0 lei.
În total: 0 lei.

Atunci când în relaţiile personale şi familiale începem să facem socoteli, totul se duce de râpă, căci iubirea este gratuită sau nu este iubire.

Testul lui Socrate - Pilda numărul 122

În Grecia antică Socrate (469-399 î.Hr.), era foarte mult lăudat pentru înţelepciunea lui.
Într-o zi,  marele filozof s-a întâlnit întâmplător cu o cunoştinţă care alerga spre el agitat şi care i-a spus:
"Socrate, ştii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenţii tăi?"
"Stai o clipă, " îi replică Socrate. "Înainte să-mi spui, aş vrea să treci printr-un mic test. Se numeşte Testul celor Trei".
"Trei?"
"Aşa este, " a continuat Socrate. "Înainte să-mi vorbeşti despre studentul meu, să stăm puţin şi să testăm ce ai de gând să-mi spui.
Primul test este cel al Adevărului. Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?"
"Nu, " spuse omul. "De fapt doar am auzit despre el".
"E-n regulă, " zise Socrate. "Aşadar, în realitate, tu nu ştii dacă este adevărat sau nu.
Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui.
Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?"
"Nu, dimpotrivă..."
"Deci, " a continuat Socrate, "vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu eşti sigur că este adevărat?"
Omul a dat din umeri, puţin stânjenit.
Socrate a continuat. "Totuşi mai poţi trece testul, pentru că există a treia probă - filtrul Folosinţei.
Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este  de folos?"
"Nu, nu chiar..."
"Ei bine, " a conchis Socrate, "dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?"
Omul era învins şi s-a ruşinat.

Expresia dragostei adevărate - Pilda numărul 123

Era o dimineaţă aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze ştiind că avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtp nerpbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul şi să văd despre ce este vorba. Rana nu părea a fi aşa de gravă... în aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mică conversaţie. Îl intreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi dacă nu preferă să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la sanatoriu, aşa cum face de multă vreme, ca să ia micul dejun cu soţia.
Politicoasă, îl intreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte că soţia, bolnavă grav de Alzheimer, stă la sanatoriu sub o atentă observaţie de ceva vreme. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana dar bătrânul îmi explică faptul că ea nu-şi mai aduce aminte cine este el... Şi-atunci îl intreb mirată:
"Şi dv. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?".
Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mână, îmi răspunde:
"E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea".
Am rămas fără cuvinte şi un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu paşi grăbiţi.
Mi-am înghiţit lacrimile, spunându-mi în sinea mea:

"Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viaţă!... Căci, în fond, aşa este dragostea adevarată ?!... nu neapărat fizică şi nici romantică în mod ideal. Să iubeşti înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întâmplat. Persoanele fericite şi împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care ştiu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au".

Gura lumii - Pilda numărul 124

"Se povesteşte într-o carte veche că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire zicându-le: "Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!".
Atunci, tatăl se sui pe măgar şi plecă. Curând se întâlniră cu alţi călători care-i i-au, şi aceia, în râs: "Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!". Tatăl coborâ şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră: "Poftim! Se mai cheamă acesta copil cu creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul său călare pe măgar ".
"Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia?" zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră ziseră: "Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar".
"Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem la capăt. Hai să mai încercăm una !". Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă de ei ca de nişte nebuni.

Orice ai face, de gura lumii tot nu vei scăpa, aşa că ţine cont de ea numai când este spre binele tău, omule.

Despre neascultare şi încăpăţânare - Pilda numărul 125

- Îmi tot vorbeşti despre un Dumnezeu bun şi iertător - zicea un om oarecare, către un creştin practicant - dar uită-te în lume, zicea el, că nu ne mai slăbesc loviturile şi bătăile lui Dumnezeu.
Creştinul nostru îl ascultă înţelegător şi cu multă blândeţe îi zise:
- Când o oaie iese din turmă şi îşi face de cap, ce face păstorul?
Fluieră după ea şi o strigă pe nume, dar oaia nu ascultă.
O ameninţă cu băţul, dar ea n-are nici-o grijă.
Aruncă cu ceva după ea, dar oaia şi mai mult se depărtează.
Pe urmă trimite câinele după ea, care o înhaţă, o supără şi o muşcă.
Abia după această supărare, oaia se întoarce înapoi.

Aşa e, frate dragă, şi cu noi. Domnul, Păstorul cel Mare şi Bun, a încercat multe şi felurite chemări dulci, să ne întoarcem înapoi din răutăţi în turma lui cea binecuvântată. Dar noi n-am vrut să ne întoarcem. De aceea a trimis asupra noastră necazuri şi urgii, care ne înconjoară şi ne muşca din greu, încercând să ne întoarcă în turma lui cea sfântă. Vai de cei ce nici acum nu înţeleg şi nu ascultă glasul şi chemările scumpului nostru Păstor, Iisus Hristos.

Un părinte cu viaţă sfântă spunea că Dumnezeu nu este mânios niciodată căci El este bunătatea întruchipată, fiind bunătate niciodată nu se mânie. Dumnezeu văzând cerbicia omului se coboară la chipul său, la mintea sa şi ia o înfăţişare a mâniei precum o mamă, care nereuşind să-şi înduplece copii să facă binele, caută să-i sperie cumva. Toate acţiunile lui Dumnezeu faţă de noi sunt manifestări ale iubirii chiar dacă nouă uneori ni se par a fi ale urgiei şi mâniei. Pune Domnul în aplicare orice metodă numai să-l întoarcă pe om la calea cea dreaptă şi bună!

Pe urmele lui Hristos ajungem la cer - Pilda numărul 126

Într-o noapte stând la rugăciune un bătrân monah a avut o descoperire de la înger. A văzut un drum lung, un drum care pornea de pe pământ şi se ridica în aer, până se pierdea în nori şi de acolo se îndrepta spre cer. Dar nu era un drum uşor, ba chiar că era o cale plină de piedici, presărată cu cuie ruginite, pietre tăioase şi ascuţite, cioburi de sticlă. Oamenii mergeau pe acel drum desculţi. Cuiele se înfingeau în tălpi, picioarele multora erau însângerate. Dar oamenii nu renunţau: doreau să ajungă în cer. Însă orice pas aducea durere, iar drumul era încet şi greu.
Apoi, l-a văzut pe Iisus cum mergea înainte. Şi El era desculţ. Mergea încet, dar cu hotărâre. Şi nu se rănea la picioare. Iisus urca fără încetare. În sfârşit, ajunse în cer şi acolo se aşeză pe un tron aurit.
Privea în jos, la cei care se străduiau să urce. Îi însufleţea cu privirile şi gesturile Sale, îi îndemna să meargă pe urmele Sale. Imediat în urma lui venea Fecioara Maria, mama Lui. Fecioara mergea chiar mai repede decât Iisus.
Şi ştiţi de ce? Pentru că ea călca pe urmele lăsate de El. Astfel ajunse iute alături de Fiul său, care o aşeză pe un jilţ mare la dreapta Sa. De acolo, şi Fecioara Maria începu să-i încurajeze pe cei care urcau şi îi poftea să calce, asemeni ei, pe urmele lăsate de Iisus, deoarece pe acolo oricine ar fi păşit nu s-ar fi rănit şi nu şi-ar fi pricinuit durere.
Cei înţelepţi aşa şi făcură şi înaintară grabnic spre cer fără dureri şi plângeri. Ceilalţi însă plângeau amarnic din pricina rănilor, se opreau adesea, uneori renunţând de tot şi oprindu-se pe marginea drumului copleşiţi de tristeţe, deoarece ochii lor nu era ţintă la Hristos şi Maica Sa cea Sfântă.
Călcau în plin prin ţepi şi mărăcini fără a lua seama la urmele paşilor lui Hristos.

Dă-ne Doamne înţelepciunea şi mărimea de suflet să primim cu dragoste învăţăturile cele sfinte, toate îndemnurile folositoare mântuirii noastre în acest veac al orgoliilor şi al iubirii de sine. Scoate-ne Tu, Doamne, în cale oameni bineplăcuţi Èšie care să ne fie de pildă prin ascultarea faţă de Tine şi să luăm aminte la lucrarea lor. Uneşte-ne într-un gând şi ajută-ne să trăim în comuniune şi pace întărindu-ne unii pe alţii precum odinioară vechii creştini care trăiau în deplină frăţietate! Amin!

Despre dreapta socotinţă pentru mântuirea sufletului - Pilda numărul 127

Sfântul Antonie fiind cu ucenicii, îi întrebă:
- Ce este mai important pentru mântuire?
Ucenicii îi răspund:
- Rugăciunea.
- Nu, răspunde Sfântul Antonie.
Apoi ucenicii continuă să înşire faptele pe care le considerau mai importante: Postul, privegherea, smerenia, îngrijirea săracilor şi a bolnavilor, primirea de străini, milostenia, dragostea faţă de om, la care ei au primit răspunsul:
Nu este adevărat!
Apoi Sfântul Antonie le-a spus:
- Cel mai important lucru este dreapta socotinţă (discernământul). Toate faptele de mai sus trebuie făcute, dar cu dreaptă socotinţă.
Zis-a iarăşi: sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţa şi pentru că nu au avut ei dreaptă socotinţă, departe de Dumnezeu s-au făcut.

De foarte multe ori săvârşim anumite nevoinţe dar pentru că sunt fără dreaptă socoteală, pot fi atinse de mândrie, de iubire de sine, de slava deşartă, de habotnicie, de dispreţ faţă de cei ce nu pot face ceea ce noi facem şi aşa mai departe.

Ajută-ne Doamne să dobândim dreapta socotinţă şi simplitatea minţii şi a faptelor noastre, ca nimic din ceea ce facem sau vom face să nu ne ridice cu mintea peste semenii noştri în vreun fel sau altul! Întotdeauna când reuşim să facem ceva, să credem cu tărie că am făcut ceea ce eram datori să facem. Să nu aşteptăm cumva vreo răsplată de la semenii noştri şi nici măcar de la Dumnezeu pentru vreun lucru împlinit, ci să fie doar faptele fireşti ale fiinţei nostre unite cu Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu. Amin!

Cum sunt creştinii fără roade, ca pomii de Crăciun - Pilda numărul 128

Mulţi creştini seamănă cu pomii de Crăciun, care nu au roade.
Sunt morţi şi au agăţaţi pe ei numai podoabe.
Tot astfel şi oamenii, în loc de roade, care sunt virtuţile, scot în evidenţă podoabe false ale unei evlavii prefăcute.
Însă Hristos nu vrea ca ucenicii Săi să fie nişte pomi morţi de Crăciun, ci pomi roditori. Roada duhului este dragostea, îndelunga-răbdare, credinţa, blândeţea, înfrânarea. Numai atunci când face cineva astfel de roade încetează să fie un pom mort de Crăciun, bun de aruncat, ci un pom înfrunzit plin de roade.

Roadele Duhului omul le dobândeste prin credinţă şi prin lucrarea faptelor bune, aplecându-se asupra nevoilor aproapelui fără a aştepta ceva ca recompensă. Bunătatea, blândeţea, facerea de bine trebuie să fie sădite în firea noastră şi de aceea ele trebuiesc înfăptuite nu pentru a primi ceva în schimb, ci doar pentru că în felul acesta omul poate fi într-adevăr întreg şi frumos şi bine plăcut lui Dumnezeu.

Iată se apropie marea sărbătoare a naşterii Domnului Iisus şi vedem cum toată lumea vorbeşte despre crăciun şi mai puţin de evenimentul cel mai important al creştinismului.
Toată lumea se gândeşte la un moş gras şi roşu în obraji, îmbrăcat în roşu şi plin de cadouri şi prea puţini mai iau aminte la adevărata sărbătoarea a creştinilor - Naşterea Scumpului nostru Mântuitor!