Psihoterapie pentru trup și suflet, din perspectiva spirituală: misterul suferinței!

Iubirea adevărată sau iubirea de sine, egoul - Pilda numărul 129

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.

Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.

Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de pa; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează.

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni... De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: "Vino, vino. Te aştept".

Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.
Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.

Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare.
Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire.

Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. "Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?" Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine". Băiatul i-a răspuns: "Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani". Egoul este întotdeauna motivat: "Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o".

Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are niciun scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: "Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am".
Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.

"Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani". Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani".

Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: "Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani". Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.

Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă". Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte".

Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul a insistat: "Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine". Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?" Copacul a exclamat: "O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă". Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. "Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor". Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.

Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate niciun sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: "Vino, vino, iubitul meu". Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: "Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp". Bătrânul i-a răspuns: "Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă". Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta". Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată.

Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: "Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj".

Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
Dar, în final, ce rămâne?!
Fructele, ramurile şi tulpina copacului nu sunt decât roadele vieţii, iar după ce totul "se consumă", rămâne iubirea, rodul cel mai de preţ!

Iubirea semenilor, iubirea de Dumnezeu sau iubirea de sine - Pilda numărul 130

Această poveste este a unui soldat, care, în sfârşit, se întorcea acasă, după ce luptase în Vietnam.
El îşi sună părinţii din San Francisco: 
- Mamă, Tată, mă întorc acasă, dar înainte vreau să vă rog o favoare. Am un prieten foarte bun pe care mi-ar face plăcere să-l aduc cu mine.
- Sigur, au răspuns. Ne-ar încânta să-l cunoaştem. 
Există ceva ce ar trebui să ştiţi dinainte. El a fost rănit îngrozitor în luptă. A călcat pe o mină şi a pierdut un braţ şi un picior. Şi în afară de asta nu are nici-un loc unde să locuiască.
-Ce suferinţă!!! Regretăm mult să auzim asta.
Poate putem să-l ajutăm să găsească vreun loc unde să locuiască.
-Nu mamă, eu vreau ca el să poată locui la noi acasă! Ce să facă el acum în stadiul acesta şi cine să aibă grijă de el. Părinţii săi au murit şi nu are pe nimeni!
- Dar fiule, nu ştii ce ne ceri,  nu ai idee de gravitatea problemei ?
Mama de acord cu tatăl, indică: cineva cu atâta dificultate ar fi o sarcină prea grea pentru noi. Avem propria noastră viaţă şi nu vrem un lucru ca acesta să intervină în modul nostru de a trăi. Nu ne putem permite sa îngrijim o persoană invalidă care nu poate face ceva.
Cred că te poţi întoarce acasă şi uită acest subiect, o să găsească el o soluţie la problema lui şi nu trebuie să devină o povară pentru noi!
El îşi va găsi singur un mod de a-şi rezolva problemele!
Fiul întristat profund închise telefonul şi niciodată nu au mai auzit de el.
Câteva luni mai târziu, părinţii au primit un anunţ de la poliţie, informându-i că fiul lor murise căzând de pe un pod.
Poliţia nu poate găsi un verdict pentru această moarte!
Părinţii, îngroziţi, au zburat în oraşul unde se afla fiul lor şi au fost duşi la morgă pentru identificarea cadavrului.
Ei l-au recunoscut şi spre groaza şi teroarea lor, au descoperit ceva pe care nu îl cunoşteau:
"FIUL LOR AVEA NUMAI UN BRAŢ ŞI NUMAI UN PICIOR". Prietenul fiului lor era, de fapt, ... el însuşi.

Părinţii din această poveste sunt ca noi, găsim că e mai uşor să iubim pe aceia care sunt perfecţi, frumoşi, sănătoşi, simpatici, dar nu ne plac persoanele care ne incomodează şi ne fac să ne simţim rău.
Să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne dea puterea de care avem nevoie pentru a accepta, fără restricţii, persoanele aşa cum sunt ele, chiar dacă sunt diferite de noi.

Când cerem lui Dumnezeu, să ne dea răbdare, Dumnezeu ne răspunde prin diferite conjuncturi ale vieţii!
Răbdarea se dobândeşte prin rugăciune în urma frământărilor sufleteşti, si prin dobândirea Harului de la Dumnezeu; ea nu se poate da, trebuie să fie învăţată, ea se cultivă si se primeşte în dar de la Dumnezeu.
Dumnezeu ne dă binecuvântarea iar fericirea depinde de noi.
Să nu cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de durere,  căci suferinţa ne apropie de semenii noştri şi, mai mult, ne apropie de Dumnezeu.
Ce s-ar face bogatul fără cel sărac?
Ce s-ar face cel sănătos fără cel bolnav?
Ce s-ar face înţeleptul fără cei neştiutori?
Aşa a făcut Dumnezeu lumea ca să ne completăm unii pe alţii, să avem nevoie unii de alţii intrând astfel in ARMONIA creată de Dumnezeu!
Să-i cerem lui Dumnezeu să ne ajute să iubim pe ceilalţi, aşa cum EL ne iubeşte pe noi.

Şi atunci abia Dumnezeu ne va spune: Ahhhh, în sfârşit, ai înţeles, OMULE, ce vreau de la tine!
"Pentru lume poţi fi o persoană, dar pentru o persoană tu poţi fi lumea".

De ce să fim pildă de vieţuire creştină - Pilda numărul 131

Înainte de a muri, un rac bătrân oarecare, după ce l-a strâns în braţe pe fiul său, i-a spus o mare dorinţă a lui şi anume: că şi-ar dori ca el, fiul său, să meargă înainte, ca toate vieţuitoarele, explicându-i amănunţit cum să procedeze.
La urmă l-a întrebat:
"Înţeles-ai, fiule?"
"Da, tată, dar te rog arată-mi şi dumneata cum să fac, măcar un pas-doi".
Ceea ce, lesne de bănuit, bătrânul n-a putut.

În viaţa toţi părinţii îşi doresc din inimă ca odraslele lor să mergă înainte, să aibă succes în viaţă şi să se realizeze, dar niciodată n-au fost capabili să fie pildă bună copiilor lor. Dacă noi nu vom fi capabili să fim pilde vii, exemple şi modele pozitive celor din jurul nostru degeaba ne agităm şi ne mâhnim de nereuşitele copiilor noştri, căci vina este doar a noastră.

Dă-ne, Doamne, putere şi voinţă să facem voia Ta cea sfântă şi să predicăm în lume prin faptele noastre !

Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră - Pilda numărul 132

Un industriaş foarte bogat a fost deranjat de un pescar care stătea pe malul râului, aproape de locul în care îşi avea ancorat iahtul său. Pescarul îşi adunase instrumentele de pescuit şi privea alene luciul apei.
- De ce nu ieşi cu barca în larg, la pescuit? Îl întrebă industriaşul.
- Pentru că am prins destul peşte pentru ziua de astăzi, răspunde pescarul.
- Cum de nu prinzi mai mult peşte decât ai nevoie? Îl întrebă omul bogat.
- Şi ce să fac cu el?
- Ai putea câştiga mai mulţi bani, veni răspunsul impacientat, apoi ai putea să-ţi cumperi o barcă mai mare ca să prinzi şi mai mult peşte.
Mai mult peşte înseamnă mai mulţi bani.
Curând ai avea o întreagă flotă de pescuit şi ai deveni un om bogat, aşa ca mine.
- Interesant. Şi după aceea ce aş face?, întrebă pescarul.
- Ai sta, te-ai odihni şi te-ai bucura de viaţă, răspunse industriaşul.
- Apoi ce crezi dumneata că fac eu acuma? Spuse pescarul privind liniştit pe ţărmul celălalt al râului. Nu vezi că stau şi mă bucur de viaţă!

"Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta" (Matei 6:19-21).

Să nu ucizi! - Pilda numărul 133

O profesoară la ora de religie discuta cele zece porunci cu copii de cinci - şase ani. 
Le explica ce înseamnă să "cinsteşti pe Mama şi pe Tatăl tău".
Apoi îi întrebă:
- Există vreo poruncă făcută special să ne înveţe cum să ne purtăm cu fraţii şi cu surorile noastre?
Fără şovăire, un băieţel (cel mai mare dintre fraţi, în familia lui) răspunse:
- Să nu ucizi! Să nu ucizi cu vorba, cu ranchiuna, cu invidia, cu osândirea... (în afară de uciderea cu fapta!).
 
Câtă dreptate are acest copil, care a surprins esenţa lucrurilor dându-şi seama în câte feluri putem ucide pe aproapele nostru! Întotdeauna avem de învăţat de la copiii noştri câte ceva. Agerimea minţii lor şi curăţia sufletească le dă uneori posibiltatea să surprindă momente ale vieţii cu mai mult discernământ decat adulţii!

Despre zgârcenie şi fariseism - Pilda numărul 134

Într-o mare localitate se zidise o biserică frumoasă, dar pentru terminarea ei şi a anexelor mai trebuiau vreo 10.000 de arginţi. Cei din consiliul bisericii stăteau într-una din zile sub turla bisericii şi se sfătuiau şi se tot întrebau de unde să ia banii necesari finalizării lucrărilor. Se gândeau la oamenii cei mai înstăriţi din oraş, care ar putea să ajute biserica, se tânguiau de zgârcenia acestora şi de necredinţa lor. Dar stând ei aşa de vorbă, deodată căzu exact între ei o grindă mare de lemn, care scăpase de sus dulgherilor, dar iată minune mare pentru că aceasta  nu a lovit pe nimeni şi toţi au rămas nevătămaţi dar foarte speriaţi.
Atunci acela de care fusese cel mai aproape nenorocirea zise cu mare glas:
- "Dau eu 5.000 de arginţi, căci, iată, era să mor!"
Apoi imediat după acesta săriră si ceilalţi care fuseseră în aceiaşi situaţie şi oferiră diferenţa de sumă până la 10.000 de arginţi.
Astfel petrecându-se, suma de bani se strânse imediat deşi până mai devreme niciunul nu găsise în buzunar şi în conştiinţă să dea vreun ban bisericii, ci din contră bârfeau pe cei bogaţi pentru zgârcenia şi necredinţa lor. Dar iată că acum înspăimântaţi de ceea ce li se putea întâmpla, şi-au dat seama de faptele lor şi au găsit de îndată suma necesară pentru finalizarea bisericii.
Prin aceasta Dumnezeu le-a mustrat necredinţa, proasta purtare şi chiar zgârcenia!

E bine să ne gândim fiecare dintre noi la câte situaţii de acest gen suntem supuşi în viaţă şi reacţionăm exact ca cei din povestea de mai sus!

Frumuseţea şi căldura unui cadou - Pilda numărul 135

Poştaşul sună de două ori. Mai erau cinci zile până la Crăciun. Avea în mâinile sale un mare pachet învelit într-o frumoasă hârtie, legat cu panglici aurii. Intră, răspunse o voce din interior. Poştaşul intră. Era o casă rău întreţinută, căci se găsea într-o încăpere plină de umbre şi praf. Aşezat într-un fotoliu stătea un bătrân.
- Priveşte, ce pachet de Crăciun extraordinar, spuse bucuros poştaşul.
- Mulţumesc. Aşează-l jos, spuse bătrânul cu cea mai tristă voce auzită parcă vreodată.
Poştaşul rămase înţepenit cu pachetul în mână. Intuia foarte bine că acel cadou era plin de lucruri minunate şi acel bătrân nu avea pe chip nici măcar o urmă de bucurie.
Atunci de ce era aşa de trist?
- Dar domnule, nu ar trebui să faci din această zi o sărbătoare cu acest magnific cadou?
- Nu pot, nu pot chiar deloc, spuse bătrânul cu lacrimi în ochi. Şi începu să povestească poştaşului istoria fiicei sale, căsătorită în oraşul vecin, şi care devenise bogată. În fiecare an îi trimitea un pachet de Crăciun, cu un bileţel: de la fiica ta Luisa şi de la soţul ei. Niciodată câteva urări personale, o vizită sau o invitaţie: vino să petreci Crăciunul împreună cu noi. Niciodată.
- Vino să vezi, adăugă bătrânul în timp ce se ridica obosit. Poştaşul îl însoţi până la o cămară. Bătrânul deschise uşa.
- Dar..., rămase surprins poştaşul.
Cămara era plinp de cadouri de Crăciun. Erau toate celelalte daruri adunate din anii trecuţi. Toate cu minunata lor hârtie desenată şi cu panglicile strălucitoare.
- Dar nici măcar nu le-aţi deschis, exclamă poştaşul contrariat.
- Nu, răspunse trist bătrânul: nu este iubire înăuntru.

Sărut mâna!
Stimată dnă viol3ta, mulţumesc pentru cuvintele frumoase.
Mă bucur mult că v-au plăcut şi vă plac pildele. Pe unele dintre ele le-am cules de pe internet, adică pe majoritatea, şi le-am postat în cadrul acestui topic, ca şi formă de psihoterapie ortodoxă medico-spirituală. Ştiu că sunt foarte hrănitoare pentru minţile şi sufletele unor oameni. Voi mai posta pilde scrise de mine sau de alte persoane, cât timp voi mai putea!
Împrăştiaţi pildele, presăraţi-le peste tot, prin viu grai, prin e-mail etc., pentru că au în ele suficient balsam cât să ungă multe răni care aşteaptă să fie tămăduite, cu îngăduinţa lui Dumnezeu.
Staţi liniştită, mi-am dat seama că nu aţi avut timp să îmi scrieţi. NU vă stresaţi din această cauză. Scrieţi-mi când şi cum puteţi (vă înţeleg perfect, cu atât mai mult cu cât nici eu nu am timp, uneori). Important este că fiica dv. este mai bine, slavă Domnului.
Cu îmbrăţişări calde, dorindu-vă toate cele bune,
Mr. Nick

Nesimţire şi nerecunoştinţă (aducere aminte de Dumnezeu numai la necaz) - Pilda numărul 136

Un tip se plimba de-a lungul şinelor ferate.
La un moment dat piciorul i se prinde între şine.
Vine trenul, iar tipul începe să se roage:
- Dumnezeule, mă las de băutură, dacă îmi scoţi piciorul!
Nu se întâmplă nimic.
- Dumnezeule, renunţ la băutură şi la ţigări, dacă mă ajuţi!
Nu se întâmplă nimic.
- Dumnezeule, n-am să mai beau, n-am să mai fumez şi n-am să mai înjur!
Şi iată, piciorul i se eliberează, şi scapă din faţa trenului în ultima clipă.
- Mersi, Dumnezeule, dar în cele din urmă am rezolvat singur problema!

Cum să învăţăm să zburăm?! - Pilda numărul 137

Un împărat a primit doi şoimi.
Unul a fost antrenat, despre celălalt i s-a spus că refuză să se dezlipească de creanga pe care stătea.
Unul dintre slujitori trebuia să se caţere în fiecare zi în copac, ca să-i ducă de mâncare.
După ce a încercat în fel şi chip să facă şoimul să zboare de pe creangă, împăratul şi-a rugat supuşii să-l ajute.
Un bătrân înţelept s-a oferit să facă el asta şi, a doua zi, când s-a trezit, împăratul a văzut şoimul zburând de colo-colo.
- Cum ai făcut? şi-a întrebat supusul.
- A fost foarte simplu. Nu a trebuit decât să îi tai craca de sub picioare.

Uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare, ca astfel să ne aducem aminte că putem zbura (spre cer).

Despre judecarea preoţilor - Pilda numărul 138

Un preot trecea odată pe lângă o casă care se clădea în cuprinsul parohiei sale şi auzi pe un lucrător zicând: "Nu este îndeletnicire mai uşoară ca aceea de preot, căci nu faci altceva decât să te plimbi cu bastonul în mână şi cu cartea la subţioară. Aşa mi-ar plăcea şi mie să lucrez".
Ceilalţi muncitori râseră, dar preotul se adresa celui care vorbise astfel şi-l întrebă:
- "Cât câştigi dumneata pe zi?"
- "Şapte sute de mii", răspunse acesta.
- "Ei bine, îţi plătesc eu ceea ce câştigi într-o săptămână întreagă, numai vino cu mine", zise preotul.
Lucrătorul voi să schimbe vorba, dar tovarăşii săi de lucru îl siliră să se ţină de cuvânt.
- "Acum mergem să vedem un bolnav", îl lămuri preotul.
- "Dar de ce boală zace?" întrebă muncitorul.
- "De febră tifoidă", răspunse preotul.
- "Dacă e aşa, se grăbi să răspundă lucrătorul, eu rămân afară, pentru că n-am zăcut niciodată de această boală şi pot să mă molipsesc. Şi apoi am nevastă şi copii cărora le-aş putea duce boala".
- "Şi pentru mine e acelaşi lucru, zise preotul, nici eu n-am zăcut de febră tifoidă, şi am şi eu nevastă şi copii. Dar trebuie, dar, să mergi oriunde voi merge eu, căci aşa ţi-a fost vorbă".
Drept răspuns lucrătorul întreabă:
- "După aceea unde mergi?"
- "La nişte copii bolnavi de râie al căror tată a murit de tuberculoză".
Fără să mai aştepte ce-i va spune preotul mai departe, muncitorul făcu câţiva paşi înapoi şi zise:
- "Dacă este aşa, sunt mai mulţumit cu meşteşugul meu şi nu te mai invidiez".
- "Dragul meu! - îi spuse preotul. Ştii foarte bine că aici în zona noastră a Dobrogei nu departe de satul nostru la Tichileşti exista o leprozerie. Acolo păstoreşte fratele meu ca preot şi merge la ei şi-i împărtăşeşte ca să aibă şi ei bucuria mântuirii şi unirii cu Hristos. Şi mai ştii că preotul consumă din potir întotdeauna ceea ce rămâne de la cei pe care i-a împărtăşit. Fratele meu, preotul, de ani de zile bea din acelaşi pahar cu leproşii şi Dumnezeu îl apără şi-l păzeşte de tot răul. Dar aşa ştiu oamenii să judece mereu pe preoţi şi nu-i văd pe cei care se jertfesc şi se străduiesc în lumea acesta pentru salvarea sufletelor oamenilor. La noi se propovăduieşte doar răul, iar binele este ascuns ostentativ pentru a nu fi vazut".

Câte minunate exemple de preoţi vrednici nu avem în jurul nostru şi nu-i vedem şi nu le urmăm exemplul. Mass-media propovăduieşte doar ce se vinde! Dacă undeva un preot se zbate zi şi noapte în fel şi chip şi construieşte azile, orfelinate şi cantine pentru oameni nevoiaşi şi necăjiţi - pe nimeni nu interesează, pentru că nu este de senzaţie. În schimb acolo unde se aude că un preot s-a îmbătat, sau cine ştie ce altceva a făcut, imediat televiziunea şi presa câştigă rating, vinde din plin, pentru că răul se vinde cel mai bine. Aşa se distruge societatea noastră şi noi nu facem mai nimic să îndreptăm lucrurile.

Dragostea părintească fără discernământ - Pilda numărul 139

Un bătrân care agonisise în viaţă destul de multă avere, ce s-a gândit? S-o împartă copiilor săi cât mai trăieşte, contând, bineînţeles, pe dragostea lor de fii, că vor avea grijă de el până la moarte. După ce s-au văzut însă în stăpânirea tuturor bunurilor, l-au luat pe bătrân, l-au închis în cea mai întunecoasă, în cea mai proastă, în cea mai urât mirositoare cameră, dându-i din când în când câte un blid de mâncare.
Ce s-a gândit atunci bătrânul? Şi-a confecţionat o ladă pe care a băgat-o sub pat. S-a dus la un vecin prieten căruia i-a spus cu durere cum îl tratează copiii după ce le-a dat totul, şi l-a rugat:, , Împrumutu-mi 200 kg de argint în monezi şi mâine ţi le aduc înapoi". Acela i-a împrumutat banii. Bătrânul a venit acasă şi a început să-şi numere arginţii cu mare zgomot, aşa încât fii, în aceiaşi casă, să audă. Au privit prin gaura cheii şi au văzut că bătrânul are foarte mulţi bani. L-au văzut şi cum i-a pus în lada respectivă, cum a încuiat-o şi cum a împins-o sub pat.
Din ziua aceea, sufletele copiilor s-au transformat ca prin minune. Şi-au adus aminte că bătrânul era tatăl lor şi au început să se poarte cu el cu cea mai mare grijă. Acum, în afară de ceea ce primiseră, mai sperau să primească şi banii şi pentru aceasta trebuiau să intre în graţiile bătrânului. De fapt, bătrânul a doua zi a dus banii prietenului său. Peste câteva luni s-a împrumutat din nou pentru o zi, şi iar a făcut zgomot cu ei. Copiii au devenit şi mai atenţi cu el. Într-o zi bătrânul tată a murit, după ce s-a bucurat de atenţia lor în ultimii ani ai vieţii.

S-au hotărât să amâne deschiderea lăzii cu comoara până după înmormântare, când vor rămâne singuri şi vor fi toţi de faţă. L-au îngropat cu bucurie după care, venind acasă, au căutat cheile, le-au găsit şi au descuiat lada. În ladă n-au găsit însă decât un baston de care era legată o hârtie pe care scria:, , Cu un baston ca acesta să fie bătut părintele care îşi va da averea fiilor (răi, falşi, lacomi, nesimţiţi şi nerecunoscători) înainte de vreme".

Întâlnirea cu...moartea! - Pilda numărul 140

O străveche legendă arabă istoriseşte trista poveste a ienicerului sultanului din Bagdad. Într-o zi, tânărul ienicer se aruncă plin de tristeţe la picioarele stăpânului său, care îl îndrăgea mult, cerându-i cu împrumut minunatul său cal care părea că zboară, într-atât era de iute.
- De ce? Îl întrebă sultanul.
- Am văzut moartea în grădină şi ea mi-a făcut semn. Cu calul tău, voi putea fugi la Bassara şi mă voi ascunde în târgul de acolo. Astfel, moartea nu mă va afla.
Sultanul îi dete tânărului armăsarul său şi acesta plecă în galop.
Sultanul coborâ în grădină şi văzu cum moartea stătea acolo şi aştepta.
- De ce mi-ai ameninţat ienicerul? o întrebă.
- Ba nu l-am ameninţat nicidecum, răspunse moartea.
Am ridicat doar braţul a uimire. M-am întrebat:
"Cum poate să fie încă aici, de vreme ce eu am întâlnire cu el peste nici cinci ceasuri în târgul din Bassara..."

Uneori chiar credem, din păcate, că putem păcăli moartea fugind aiurea în sus sau în jos. De cele mai multe ori omul se comportă copilăreşte faţă de întâlnirea inevitabilă cu moartea şi frica de a da mâna cu veşnicia îi descoperă nimicnicia şi neputinţa. Câţi dintre oameni când sunt sănătoşi şi toate le merg bine sunt ca zmeii în înaltul cerului şi-şi arată bărbăţia? Dar când vreun eveniment al vieţii îi pune în faţa morţii li se descoperă laşitatea şi nebărbăţia.
Pentru creştinii adevăraţi, însă, moartea este doar o trecere la fericirea veşnică. Aşadar, toţi vom muri fizic, negreşit, tocmai de aceea trebuie să fim tot timpul pregătiţi sufleteşte, adică să fim în comuniune cu Dumnezeu, iar în acest sens trebuie să ne clădim o viaţă încununată de/cu fapte bune, iubire, lumină, bunătate, dărnicie, recunoştină, milă, credinţă, ... căinţă faţă de toate faptele rele şi mărturisirea lor, a faptelor rele, în faţa duhovnicului, pentru dezlegare şi îndreptare.

Binecuvântarea dărniciei şi paguba zgârceniei - Pilda numărul 141

Într-un sat trăia un om foarte sărac ce avea mulţi copii.
El a plecat să-şi câştige pâinea în alt sat din apropiere.
După o săptămână de lucru, a primit drept plată pentru munca lui un sac de grâu.
S-a bucurat bietul om, căci şapte guri flămânde îl aşteptau acasă. Cu sacul în spinare, pentru a nu cheltui nimic cu transportul lui, mergea săracul pe arşiţa dogoritoare, suflând din greu. Obosit, s-a oprit la marginea drumului, la umbra unui copac.
Deodată, a văzut venind prin praful şoselei o trăsură frumoasă trasă de patru cai. În lumina soarelui, hanurile telegarilor şi hainele vizitiului sclipeau de-ţi luau ochii. Un domn, îmbrăcat în haine scumpe, şedea în faţa trăsurii.
Săracul, orbit de atâta frumeseţe şi bogăţie, privea uimit şi nu-şi veni să creadă când trăsura se opri în dreptul lui; iar bogatul, întinzând mâna, îi spune:
- Dă-mi şi tu ceva!
- Dar eu sunt sărac, domnule, nu am nimic de dat.
- Dă-mi şi tu ceva! A vorbit din nou bogatul.
Săracul l-a privit îngândurat.
- Dă-mi şi tu ceva! cerut a treia oară, străinul.
Pentru a scăpa de el, nevoiaşul a dezlegat sacul şi luând cu zgârcenie un bob, l-a întins, zicându-i:
- Iată ţine o fărâmă din pâinea copiilor mei.
Bogatul primi bobul şi făcu semn vizitiului să meargă înainte. Porni cu povara pe umeri şi săracul.
Ajuns acasă, a răsturnat boabele din sac pentru a le trimite la moară. Dar mare a fost mirarea tuturor când văzură strălucind în grămada răsturnată, un grăunte de aur.
Acum se făcu lumină în mintea omului şi pricepu că darul lui - bobul de grâu - îi fusese întors înmiit, prin trimisul lui Dumnezeu.
- O! De-aş fi fost mai darnic, cât de multe boabe de aur aş fi avut acum! De ce nu am dat un pumn măcar?

La vremea cernerii vieţii noastre se va pune în balanţă şi ceea ce puteam să facem şi n-am făcut, de câte ori puteam să ajutăm şi ne-am lenevit. Vom răspunde pentru nepăsare, pentru indiferenţa faţă de aproapele care este la strâmtorare şi la necaz. Duhul de jertfă, buna înţelegere faţă de semenii noştri, ajutorul, rugăciunea pentru ei, toate vor fi boabe de grâu din aur curat şi lămurit în traista faptelor noastre bune.
Astăzi lumea, mai mult ca oricând, are nevoie de căinţă, de înţelegere, de compătimire şi de modele demne de urmat.
Ajută-ne, Doamne, să ne bucurăm alături de cei fericiţi, să plângem alături de cei necăjiţi, dar să ne rugăm cu lacrimi fierbinţi pentru noi înşine şi pentru întreaga lume rătăcită! Amin!

Despre curaj şi prietenie - Pilda numărul 142

Doi prieteni mergeau împreună pe un drum ce străbatea un codru întunecos şi plin de primejdii.
Pe neşteptate, un uriaş urs înfuriat apăru în faţa celor doi.
Pradă fricii, unul dintre aceştia, se câţără într-un copac şi se ascunse, celălalt însă nu o tuli suficient de repede şi, dându-şi seama, că nu este în stare să scape de fiorosul animal, se lasă la pământ, prefăcându-se mort. Ştia bine că urşii nu se ating de mortăciuni. Apropiindu-se de el, ursul îl adulmecă, mormăi la urechea sa, încercă să-l urnească cu botul. Bietul om încerca din răsputeri să-şi ţină răsuflarea. Ursul chiar îl crezu mort şi se duse de acolo.
De îndată ce văzu că ursul dispăruse printre copaci, celălalt coborâ din pomul în care se căţărase şi îl întrebă pe prietenul său:
- Ce ţi-a spus ursul la ureche?
- Mi-a zis să nu mai călătoresc cu anumiţi prieteni care, atunci când se iveşte o primejdie, în loc să îmi dea o mână de ajutor, o iau la fugă cât îi ţin picioarele.

Vom răspunde pentru toate cuvintele nerostite, pentru toate măgăriile rostite, pentru toate visele părăsite.
Va trebui să dăm socoteală pentru teama şi zgârcenia care ne-au împiedicat să iubim, pentru orbirea şi pentru orgoliul care ne-au sufocat îmbrăţişările.
Va trebui să dăm socoteală pentru toate gesturile neîmplinite, pentru toate lacrimile înghiţite, pentru toate făgăduinţele neduse la bun sfârşit şi pentru tot timpul pierdut. Vom răspunde şi vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu!

Despre păcatul lucrului duminica - Pilda numărul 143

Un ţăran lucra într-o zi de duminică la câmp, în timp ce consătenul lui credincios se ducea la Sfânta Biserică.
Primul începu a-şi bate joc de vecinul lui considerându-l habotnic.
Însă credinciosul îi spuse:
- Prietene, ce ai spune dacă eu aş avea 7 galbeni şi aş da 6 galbeni unui cerşetor, pe care l-aş întâlni în drumul meu?
- Aş spune că eşti foarte darnic, răspunse ţăranul necredincios - puţin ironic.
- Dar ce-ai spune dacă acest cerşetor, în loc să-mi mulţumească, mi-ar cere şi pe al şaptelea?
- Aş spune că e un om de nimic, un netrebnic, şi că îşi merită spânzurătoarea.
Acum, cel ce mergea spre biserică, îi zise zâmbind:
- Ei bine, ţi-ai rostit propria ta osândă, căci din şapte zile câte sunt într-o săptămână, Dumnezeu ţi-a dat şase pentru lucru şi a şaptea o vrea să o sfinţeşti pentru El. Dar tu o vrei şi pe a şaptea pentru tine. Faci întocmai ca acel cerşetor.

Necinstirea duminicii, ca zi a Domnului şi Creatorului Universului, o practică foarte mulţi dintre creştinii botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Ne dorim din tot sufletul împlinirea multor dorinţe, ne dorim sănătate, spor în toate dar fără de Dumnezeul Cel Adevărat. Ne-am făurit dumnezeul propriu, acel dumnezeu care ascultă de noi, căruia îi facem noi legile şi regulile. Prin aceasta ne facem vinovaţi de ruperea armoniei lui Dumnezeu pentru că în toate facem voia noastră şi nu cea dumnezeiască adevărată.
Cât de superficial tratăm această necinstire a duminicii şi cât de mic ni se pare acest păcat. Cât de neînsemnat ni se pare a face cu totul altceva atunci când întreaga creştinătate se roagă în Biserici.
Să cugetăm cu atenţie şi să vedem cum şi noi de multe ori ne rostim singuri sentinţa asemenea batjocoritorului din pilda de mai sus.

Despre nerecunoştinţă - Pilda numărul 144

Femeia anunţă din bucătărie, aşa cum făcea de obicei:
- E gata masa!
Soţul, care citea ziarul, şi cei doi băieţi, care se uitau la televizor şi ascultau muzică, se aşezară cu mult zgomot la masă şi înfăşcară cu nerăbdare farfuriile.
Femeia intră. Dar, în locul obişnuitelor platouri care miroseau bine, aşeză la mijlocul mesei un mănuchi de fân.
- Dar... ce e ăsta? Întrebară cei trei bărbaţi. Ce-ţi veni?
Femeia se uită la ei şi le răspunse cu un chip de înger:
- Ei bine, nu mi-am închipuit că aveaţi să băgaţi de seamă...
Vă gătesc de douăzeci de ani şi, în tot acest răstimp, nu am auzit din partea voastră vreun cuvânt care să mă facă să înţeleg că mâncaţi altceva decât fân.

Fiecare avem o putere uriaşă, şi anume aceea de a-i face fericiţi ori nefericiţi pe cei de lângă noi.
În genere, ajunge pentru aceasta fie şi un, , mulţumesc" rostit sau din priviri.

Şoricelul cel viteaz - Pilda numărul 145

Un şoricel de casă, de rasă, bine crescut şi plăcut la vedere, alergând mereu disperat din calea pisicii, se pomeni într-o bună zi în pivniţa unei case de oameni înstăriţi.
Din pricina întunericului, căzu într-o băltoacă ciudată.
Era o baltă de palincă, din cea mai de soi, scursă de sub cepul prost aşezat al unui butoiaş făcut din lemn de stejar.
La început, şoricelul nostru gustă timid din acea licoare curiosă.
Îi plăcu savoarea ei. Avea un gust puternic şi bine definit, aluneca pe gâtlej asemeni focului.
Când bău tot ce era în baltă, şoricelul nostru se îndreptă de spate, se bătu cu pumnii în piept, îşi luă o înfăţişare feroce şi strigă:
- Unde-i pisica?

În vremea noastră prea multă lume are curaj doar cât un şoarece! :)

Şoimul şi cioara - Pilda numărul 146

Un pustnic văzu odată într-o pădure un şoim.
Pasărea ducea spre cuibul său o bucată de carne: sfâşie carnea în multe bucăţele şi începu să hrănească cu ea un pui de cioară rănit.
Pustincul se minună de faptul că un şoim hrănea un pui de cioară şi se gândi:
Dumnezeu mi-a dat un semn. El nu uită nici măcar un pui de cioară rănit. Dumnezeu a făcut ca acel şoim înspăimântător să hrănească o pasăre lipsită de ocrotire dintr-o altă specie.
Înţeleg de aici cum Dumnezeu dă tuturor fiinţelor cele de care au trebuinţă; şi noi ne preocupăm într-atât de noi înşine...
De acum încolo voi înceta să mai am grijă de mine!
Dumnezeu m-a făcut să pricep ce am de făcut.
Nu am să-mi mai caut de mâncare!
Dumnezeu nu lasă în părăsire pe niciuna dintre creaturile sale: nu mă va abandona nici pe mine.
Zis şi făcut: se aşeză acolo în pădure şi nu se mai clinti din loc: se ruga şi iar se ruga; nu făcea nimic altceva. Rămase astfel timp de trei zile şi trei nopţi, fără a bea vreun strop de apă sau să ia vreo îmbucătură de mâncare. După aceste zile, pustnicul era atât de slăbit, încât nu mai era în stare nici să ridice mâna. Cum era aşa lipit de putere, adormi. Şi iată că în vis i se arată un înger. Îngerul îl privi cu tristeţe şi grăi:

, , Este adevărat că semnul era pentru tine. Dar tu trebuia să înveţi a urma pilda şoimului, nu pe cea a ciorii!"

Cum este în iad şi cum este în rai - Pilda numărul 147

După o viaţă lungă trăită cu eroi, un războinic de soi ajunse dincolo şi fu trimis în rai. Cum însă era un om foarte curios, ceru să i se îngăduie să arunce mai întâi o privire şi în iad.
Un înger îi făcu pe plac şi îl duse până în iad.
Acolo se pomeni într-un salon imens care avea la mijloc o masă plină de farfurii umplute care mai de care cu bucate săţioase şi bunătăţi de neînchipuit. Mesenii care şedeau de jur împrejur erau însă slabi, palizi şi cu oasele ieşite în afară de-ţi era mai mare mila când îi vedeai. Sufereau cumplit!
- Cum este cu putinţă aceasta? întrebă războinicul nostru călăuza. Cum pot fi aşa slabi cu toate bunătăţile ce le au în faţă?
- Vezi tu, atunci când ajung aici, cu toţii primesc câte o lingură de lemn din acelea folosite îndeobşte la mâncare, cu singura deosebire că sunt mai lungi de un metru şi neapărat trebuie prinse de la capăt. Numai aşa pot să ducă mâncarea la gură.
Războinicul nostru se cutremură. Pedeapsa acelor nefericiri era îngrozitoare, deoarece, oricât s-ar fi străduit, ei nu izbuteau să vâre în gură nici măcar o fărâmiţă.
Nu mai vru să vadă altceva şi ceru să fie dus de îndată în rai.
Aici avu parte de o surpriză. Raiul era un salon absolut identic cu iadul.
Şi acolo era o uriaşă masă cu o mulţime de oameni împrejur şi la fel de multe delicioase feluri de mâncare înşirate pe ea.
Ba mai mult, toţi mesenii aveau în mână aceleaşi lingure foarte lungi de mai bine de un metru pe care le ţineau de la capăt pentru a duce mâncarea la gură.
O singură deosebire era însă: lumea din jurul mesei, aici, era plină de veselie, bine hrănită şi strălucind de bucurie.
- Dar cum e cu putinţă asta? întrebă războinicul nostru.
Îngerul răspunse surâzând:
- În iad, fiecare se chinuie să apuce mâncarea şi să şi-o ducă la propria gură, aşa cum a făcut mereu în timpul vieţii.
Aici însă, fiecare ia mâncarea cu lingura cea lungă şi se străduie să o ducă la gura celui de lângă el.

Raiul şi iadul îţi stau deopotrivă la îndemână chiar azi, în răutatea şi egoismul societăţii contemporane.
(ATENÈšIE! Această povestioară este doar o pildă. În realitate raiul are o înfăţişare complet diferită de iad, nu este indentic cu iadul, precum în această pildă!).

Cum primim răsplata - Pilda numărul 148

Un copil făcuse cumpărăturile a căror grijă i-o încredinţase mama.
Făcuse totul bine şi cu foarte mare atenţie.
Pentru a-l răsplăti, vânzătorul de la drogherie luă dintr-un raft o cutie mare de bomboane, o deschise şi i-o înfăţişă copilului.
- Ia, micuţule!
Copilul luă o bomboană, dar vânzătorul îl încurajă:
- Ia câte îţi încap în mânuţă.
Copilul făcu ochii mari şi îl privi.
- Păi... atunci ia tu în locul meu!
- De ce?
- Pentru că ai mâna mai mare.

Atunci când ne rugăm, să nu ne măsurăm cererile după micimea credinţei noastre.
Să ne amintim doar că mâna lui Dumnezeu este cea mai mare.

Ce este înlăuntrul nostru? - Pilda numărul 149

Bunicul se aplecă asupra nepoţelului, care avea cinci anişori, şi îi dădu un pupic de noapte bună. Imediat după aceasta, copilaşul îşi frecă obrazul cu mânuţa.
- De ce faci asta, dragul meu? Îl întrebă mama. Atunci când te sărută cineva nu trebuie să alungi de la tine pupicul.
- Mămico, nu îl dădeam afară, ci îl trimeteam înăuntru!
_

O mamă care călătorea cu băieţelul său era agasată de faptul că acesta se mişcă fără încetare.
- Dar mai stai locului!
Copilaşul părea însă că nu o auzea şi continua să se ridice în picioare pe scaun pentru a privi afară pe fereastră.
Înfuriată, mama îl prinse pe prunc de umeri şi îl sili să se aşeze lângă ea. Copilul o privi şi spuse:
- Stau eu jos în afară, dar înlăuntrul meu tot în picioare sunt!

Aceasta pentru că este mai important ceea ce avem "înăuntru" decât ceea ce arătăm "în afară".

Cum să ne rugăm cu inimă bună şi smerită - Pilda numărul 150

Andrei nu avea decât o singură dorinţă, aceea de a primi o bicicletă galbenă cu multe accesorii pe care o văzuse într-o vitrină din oraş.
Nu mai putea să şi-o scoată din minte. Vedea acea bicicletă şi în vis, şi în cacao, de dimineaţă, şi portretul lui Ştefan cel Mare zugrăvit în manual.
Dar mama lui Andrei avea atâta altele de achitat şi cheltuielile creşteau zi de zi.
Cu siguranţă nu ar fi putut cumpăra o bicicletă atât de scumpă ca aceea pe care o visa el.
Andrei ştia greutăţile mamei sale şi, de aceea, se hotărâ să-i ceară bicicleta ca dar de Crăciun direct lui Dumnezeu.
În fiecare seară, Andrei adăuga la rugăciunea sa următoarele cuvinte: "Adu-ţi aminte să-mi dai bicicleta cea galbenă de Crăciun. Amin".
În fiecare seară, mama îl auzea pe Andrei cum se ruga pentru a primi bicicleta cea galbenă şi în fiecare seară clătina cu tristeţe din cap. Mama ştia că pentru Andrei Crăciunul va fi o zi cu multă durere. Bicicleta avea să lipsească, iar copilul avea să fie tare dezamăgit.
Sosi şi Crăciunul şi, fireşte, Andrei nu primi nicio bicicletă. Seara, copilul îngenunchie, ca de obicei, lângă pătuţ pentru a-şi spune rugăciunile.
Andrei - îi spuse cu blândeţe mama - cred că trebuie să fii nemulţumit pentru faptul că nu ai primit bicicleta ca dar de Crăciun. Sper însă că nu eşti supărat pe Dumnezeu pentru că nu a răspuns la rugăciunile tale.
Andrei îşi privi mămica.
- Ah, nu, mămico. Nu sunt supărat  pe Dumnezeu. El a  răspuns la rugăciunile mele, spunându-mi "nu".

Oare de câte ori noi "cei mari" nu putem primi în inimă acest "NU" de la Dumnezeu şi ne învârtoşăm. De câtă simplitate sufletească avem nevoie să înţelegem că atunci când nu primim ceea ce cerem înseamnă că nu ne este de folos sau chiar ne poate fi vătămător.

Cine-L primeşte pe Fiul? - Pilda numărul 151

Un om bogat, pasionat de artă, avea în colecţia lui opere ale tuturor marilor maeştri, renascentişti, clasici şi moderni, din toate şcolile şi curentele. Deseori stătea împreună cu unicul său fiu, admirând minunatele piese din colecţia lor.
Dar a izbucnit războiul şi fiul a fost înrolat şi trimis la luptă. El a dat dovadă de mult curaj şi a murit la datorie, în timp ce salva viaţa unui camarad. Când a primit anunţul, tatăl a fost profund îndurerat de pierderea unicului său fiu.
O lună mai târziu, a auzit bătăi la uşă. În prag stătea un tânar cu un pachet mare în braţe...El a spus:
- Domnule, nu mă cunoaşteţi. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastră şi-a dat  viaţa. În acea zi el a salvat multe vieţi ale celor răniţi dar, în timp ce încerca să mă ducă pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a străpuns inima, el murind  pe loc...Deseori ne vorbea de dumneavoastră şi despre pasiunea pe care o aveţi pentru artă.
Tânărul i-a înmânat  pachetul.
- Ştiu că este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins că fiul dumneavoastră ar fi vrut să aveţi acest tablou.
Tatăl a început să desfacă ambalajul. Era un portret al fiului său, pictat de tânăr. Privindu-l atent,  a fost uimit de felul în care tânărul pictor a reuşit să surprindă chipul, dar şi personalitatea fiului său. Tatăl a scos un suspin şi cu ochii plini de lacrimi a mulţumit tânărului, oferindu-i şi o sumă de bani pentru tablou.
- O, nu se poate aşa ceva, domnule... Toată viaţa nu voi putea să plătesc pentru ceea ce fiul dumneavoastră a făcut pentru mine. Acesta este doar un cadou.
Tatăl a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arăta portretul fiului său  şi numai, după aceea le dădea voie să vadă marile capodopere colecţionate.
După moartea bătrânului tată, s-a organizat licitaţia marii lui colecţii de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau să vadă şi, mai ales, să achiziţioneze tablouri pentru propriile lor colecţii.
La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegată să conducă licitaţia, adjudecătorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocănelul:
- Începem licitaţia cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?
În sală s-a lăsat liniştea....Apoi, de undeva din fundul sălii, o voce a strigat:
- Am venit să vedem marile opere! Sări peste această piesă!...
- Dar, netulburat, adjudecătorul a continuat:
- Face cineva o ofertă pentru acest portret?... 100?... 200?...
Din sală, cineva a stigat iritat:
- Nu am venit pentru acest portret!... Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso şi ale celorlalţi maeştri!... Haideţi să trecem, cu adevărat, la licitaţie!...
Netulburat, adjudecătorul a continuat:
- Fiul!... Fiul!... Îl vrea cineva pe fiul?!...
Într-un târziu, din cel mai îndepărtat colţ al sălii s-a auzit o voce timidă:
- Dau eu 10 pentru acest portret...
Era cel care fusese, ani mulţi, grădinarul tatălui şi al fiului. Fiind un om sărac, nu putea să ofere mai mult.
- Există o ofertă de 10!... Cine dă mai mult?!... Dă cineva 20?!...
Sala era în fierbere.
- Daţi-i-l lui pentru 10!...Să trecem la maeştri!...La maeştri!...
Nu-l voiau pe fiu. Toţi doreau să  profite de ocazie şi să cumpere opere mari pentru colecţiile lor. Ferm, adjudecătorul a continuat:
- 10, odată!...10, de două ori!...
Şi, lovind cu ciocănelul în masă:
- Adjudecat! VÂNDUT pentru 10!
Din faţă, cineva a zbucnit:
- În sfârşit, putem trece la marea colecţie!...
Calm, adjudecătorul a pus jos ciocănelul, spunând:
- Îmi pare rău, dar licitaţia s-a încheiat.
Rumoare în sală:
- Dar tablourile?!...Cum rămâne cu maeştrii?!...Colecţia?!...
- Regret, a spus adjudecătorul. Când am fost desemnat să conduc această licitaţie, mi s-a comunicat o prevedere secretă din testament, pe care nu am avut voie să o fac cunoscută decât în acest moment: licitaţia se referă numai la potretul fiului! Cine Îl ia, moşteneşte întreaga avere, care include şi toată colecţia de opere de artă!
Omul care-l primeşte pe FIUL obţine TOT!...


Dumnezeu Tatăl a trimis acum 2000 de ani pe Fiul Său ca să moară pe cruce.
La fel ca mesajul adjudecătorului, şi mesajul Lui este:
- Fiul, Fiul, cine-l primeşte pe Fiul?!
Pentru că, vezi tu, acela care îl primeşte pe Fiul (Iisus Hristos) obţine totul...

"Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 3:16-18).

Aceasta este adevărata dragoste!

Care este taina curajului tău? - Pilda numărul 152

Într-un manuscris vechi se istoriseşte povestea unei fete care făcea parte din grupul femeilor care îl însoţiseră pe Iisus până la Calvar.
Era o tânără timidă, tăcută şi rezervată. La vestea Învierii, ea nu a avut nevoie nici de viziuni, nici de dovezi. A crezut de îndată. Şi, cuprinsă de o îndrăzneală cum nu mai cunoscuse, porni în lume să vestească învăţăturile lui Iisus. Nu-i mai era teamă. Predica în cetăţi şi aşezări mici. Într-o bună zi, se apropie de ea un bărbat, care fusese adânc mişcat de mărturia ei. Şi întrebă:
- Spune-mi, care este taina curajului tău?
- Umilinţa, aşa cum m-a învăţat Domnul.
Bărbatul rămase o clipă în tăcere şi apoi întrebă iar:
- Şi la ce foloseşte umilinţa?
- Ca să poţi spune primul: "Te iubesc".

Sărutul buclucaş - Pilda numărul 153

Într-o zi călduroasă am pregătit nişte pahare de îngheţată şi le-am spus celor patru copii ai mei că puteau să le cumpere cu câte un sărut.
De îndată, copiii se aşezară la coadă pentru a face târgul.
Cei trei mai mici mă îmbrăţişară în grabă, înhăţară paharul şi fugiră iar afară.
Când veni însă şi rândul fiului mai mare, de acum adolescent, din partea lui am primit două sărutări.
Mi-a zis zâmbind: "Păstrează restul".

Intenţii bune fără finalitate - Pilda numărul 154

Un adolescent nota, stând aplecat asupra mesei intenţiile sale bune, în timp ce mama sa călca rufe.
"Dacă aş vedea pe cineva stând să se înece, scria adolescentul, m-aş arunca de îndată în apă să-i vin în ajutor.
Dacă ar izbucni un incendiu într-o casă, i-aş salva pe copiii de acolo.
Dacă ar fi cutremur, nu m-aş teme să mă arunc între dărmături pentru a salva vreo viaţă. Şi apoi mi-aş dedica întreaga existenţă ajutorării săracilor din lumea întreagă..."
Mama îi spune:
- Te rog, du-te până jos şi cumpără un pic de pâine.
- Mamă, dar nu vezi că plouă?

De câte ori nu spunem fiecare dintre noi în viaţa noastră spirituală "aş vrea"..., dar nu punem în practică intenţiile.

Fă-ţi comoară în cer - Pilda numărul 155

Un bogătan ajunse în rai.
Primul lucru pe care îl făcu fu un tur de piaţă unde cu uimire văzu că mărfurile erau vândute cu preţuri foarte scăzute.
De îndată puse mâna pe portofel şi începu să comande cele mai frumoase lucruri pe care îi cădeau ochii.
Când trebui să plătească, întinse îngerului care vindea la tejghea un teanc mare de bacnote.
Îngerul zâmbi şi spuse:
- Îmi pare rău, dar aceşti bani aici nu au niciun fel de valoare.
- Cum aşa? întrebă cu mirare bogătaşul.
- Aici sunt valabili doar banii care au fost dăruiţi pe pământ, răspunse îngerul.

Să încercăm să nu uităm azi de comoara noastră din cer. Să dăruim cu iubire, necondiţionat!

Ce facem, cum facem şi când facem! - Pilda numărul 156

O teribilă furtună se abătu asupra mării. Vântul sufla îngheţat, brăzdând apa şi înălţând-o în valuri uriaşe care se repezeau spre mal lovindu-l cu putere şi producând curenţi care pătrundeau în adânc ca plugurile de oţel şi smulgeau din loc vieţuitoarele marine, crustaceele şi moluştele, purtându-le la zeci de metri de ţărm.
Atunci când furtuna se potoli, la fel de repede precum se şi pornise, apa se domoli şi se retrase. Acum plaja era o imensă întindere de noroi unde se zvârcoleau în agonie mii şi mii de stele marine. Erau atât de multe încât plaja părea că devenise rozalie. Acest lucru făcu să vină multă lume pe acea parte a coastei. Sosiră acolo şi echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen. Stelele marine erau aproape nemişcate. Trăgeau să moară.
În mulţime, ţinut de mână de tatăl său, era şi un copil care privea cu ochii plini de tristeţe micuţele stele de mare; apoi luând-o la fugă, le dăduse în apă.
După aceea, se întoarse înapoi şi repetă operaţiunea.
De pe parapet, un om strigă spre el:
- Dar ce faci, măi copile?
- Arunc în apă stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plajă, răspunse copilul fără a se opri din fugă.
- Dar pe plaja asta sunt mii şi mii de stele de mare: cu siguranţă nu ai să poţi să le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai strigă bărbatul. Ca să nu mai spunem că la fel se întâmplă pe sute de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poţi schimba lucrurile!
Copilul zâmbi, se apleacă iar şi mai culese o stea de mare şi, aruncând-o în apă, răspunse:
- Iată că am schimbat lucrurile pentru aceasta.
Bărbatul rămase o clipă mut, apoi se aplecă, îşi scoase pantofii şi şostele şi coborâ şi el pe plajă. Începu să adune stele de mare şi să le arunce în apă.
O clipă mai târziu coborâră încă două fete şi astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine în apă.
După care alte sute, mii de persoane care aruncau stele de mare în apă. Astfel fură salvate toate.

Pentru ca lumea să se schimbe ar fi suficient să aibă cineva, chiar şi un copil - îndrăzneala de a începe.