Ce se intampla cu mine
Buna ziua,
Sper sa reusesc sa ma exprim correct si sa expun problema cu care ma confrunt: de 4 ani de zile sunt intr-un regres permanent, parca m-am tampit de tot, nici nu mai pot sa port o conversatie, nici nu mai pot sa gandesc, ma pierd toata cand trebuie sa fac, la serviciu merg degeaba, nu ma pot concentra, nu rezolv nimic din ce ar trebui orice lucru mi se pare incredibil de greu si parca nu am resurse sa il rezolv. N-am fost niciodata o persoana care sa fie foarte feminina, dar acum parca nu-mi mai pasa deloc de cum arata, de ce pun pe mine, sunt intr-o durere si disperare permanenta, non stop. Nici nu mai stiu ce se petrece in jurul meu pentru ca sunt atat de preocupata de suferinta mea, de halul in care am ajuns. Nu mai sunt responsabila, imi trec zilele si lunile fara sa fac nimic. Imi vine sa plang cand imi cere copilul de mancare pentru ca nu stiu ce sa ii dau, nu imi mai indeplinesc nici rolul de mama nici de sotie. Simt ca traiesc degeaba, fac umbra pamantului. Cel mai tare ma sperie faptul ca parca m-am prostit nu mai judec, nu mai am amintiri, nu mai sunt constienta de mine. Nu vreau sa mai fac nimic.. pentru ca mi se pare ca oricum sunt o ratata. Ma uit la colegele mele cat de bine isi fac treaba la serviciu, iar eu parca sunt picata din luna, nu pot sa rezolv nimic, nu pot sa iau hotarari, nu sunt in stare sa contribui cu nimic la activitatea din department. Ma mai tolereaza cei de la serviciu dar pana cand?Uneori am senzatia ca n-am nimic ci doar imi place sa stau in starea de victim, dar atunci cand imi propun ceva si ma apuca tremurul si ameteala si am niste emotii de parca ar trebui sa fac ceva nemaipomenit, imi dau seama ca nici psihicul nu prea ma ajuta. De mentionat ca 4 ani de zile am avut-o pe mama langa mine si ea a avut grija in buna parte de copil..ea ii gatea, ea ii cumpara majoritatea hainelor, eu eram ca o straina, doar ajungeam acasa dupa serviciu si ma jucam cu el. Exista si un sot in ecuatia asta, care s-a obisnuit cu mine in starea asta si preia fraiele cand e foarte grav, adica cand n-avem nimic de mancare si eu nu ma pot misca sa fac. Pur si simplu mi se pare ca am ajuns intr-un punct in care ma tarai si astept sa treaca zilele, astept sa mi se scurga viata... Nu am preocupari, nu ascult muzica, nu ies in oras. M-am izolat de toti prietenii pentru ca mi-e rusine de ei, sa ma vada in starea asta...Am fost si la psihiatru care mi-a pus diagnosticul de depresie si mi-a dat tratament cu venlafaxine 75 mg, dar dupa 2 luni starea mea e la fel. Efectiv simt ca mi-e greu sa traiesc si ca revenirea mea nu poate sa insemne nimic din moment ce eu sunt zero barat atata professional cat si social. Nu mai stiu de cand nu am ras... Ma enerveaza oamenii din jurul meu care rad cu pofta. Ii admir pe ei care sunt ingrijti si siguri pe ei. Mi-as dori sa fiu ca ei dar realizez ca asta necesita educatie si efort. Iar cand vine vorba sa depun un pic de efort...imediat cad sub povara esecurilor mele. Nu stiu daca ati mai auzit pana acum pe cineva care sa se teama sa faca mancare, sau sa se simta atat de stresat de idea ca nu e in stare sa se descurce singur. Imi dau seama ca situatia e grava. Ma simt ca intr-o mlastina din care nu pot sa ies si ma afund tot mai mult. Imi vine sa fug si sa ma ascund. Ma gandesc adesea sa ma duc la mama mea sa ma ascund acolo, sa nu ma mai vada nimeni. Ma tem ca nu e o simpla depresie. si ma tem ca nu se poate vindeca.E cumplit sa traiesti in starea asta mai tot timpul. Mentionez ca de-a lungul celor patru ani, in special vara mi-am revenit cat de cat si am avut o viata aproape normala. Cel putin nu mai am frica asta nebuna ca nu ma pot descurca, ca o sa ajug pe drumuri, muritor de foame. Si nu mai plang non stop.Dar in restul timpului, traiesc cu o durere sfasietoare si o neputinta de a-mi croi drumul in viata. Am 34 de ani...si ma simt ca de 100.
Atat am putut sa exprim acum, dar cred ca mi-au scapat multe amanunte...
Sper sa reusesc sa ma exprim correct si sa expun problema cu care ma confrunt: de 4 ani de zile sunt intr-un regres permanent, parca m-am tampit de tot, nici nu mai pot sa port o conversatie, nici nu mai pot sa gandesc, ma pierd toata cand trebuie sa fac, la serviciu merg degeaba, nu ma pot concentra, nu rezolv nimic din ce ar trebui orice lucru mi se pare incredibil de greu si parca nu am resurse sa il rezolv. N-am fost niciodata o persoana care sa fie foarte feminina, dar acum parca nu-mi mai pasa deloc de cum arata, de ce pun pe mine, sunt intr-o durere si disperare permanenta, non stop. Nici nu mai stiu ce se petrece in jurul meu pentru ca sunt atat de preocupata de suferinta mea, de halul in care am ajuns. Nu mai sunt responsabila, imi trec zilele si lunile fara sa fac nimic. Imi vine sa plang cand imi cere copilul de mancare pentru ca nu stiu ce sa ii dau, nu imi mai indeplinesc nici rolul de mama nici de sotie. Simt ca traiesc degeaba, fac umbra pamantului. Cel mai tare ma sperie faptul ca parca m-am prostit nu mai judec, nu mai am amintiri, nu mai sunt constienta de mine. Nu vreau sa mai fac nimic.. pentru ca mi se pare ca oricum sunt o ratata. Ma uit la colegele mele cat de bine isi fac treaba la serviciu, iar eu parca sunt picata din luna, nu pot sa rezolv nimic, nu pot sa iau hotarari, nu sunt in stare sa contribui cu nimic la activitatea din department. Ma mai tolereaza cei de la serviciu dar pana cand?Uneori am senzatia ca n-am nimic ci doar imi place sa stau in starea de victim, dar atunci cand imi propun ceva si ma apuca tremurul si ameteala si am niste emotii de parca ar trebui sa fac ceva nemaipomenit, imi dau seama ca nici psihicul nu prea ma ajuta. De mentionat ca 4 ani de zile am avut-o pe mama langa mine si ea a avut grija in buna parte de copil..ea ii gatea, ea ii cumpara majoritatea hainelor, eu eram ca o straina, doar ajungeam acasa dupa serviciu si ma jucam cu el. Exista si un sot in ecuatia asta, care s-a obisnuit cu mine in starea asta si preia fraiele cand e foarte grav, adica cand n-avem nimic de mancare si eu nu ma pot misca sa fac. Pur si simplu mi se pare ca am ajuns intr-un punct in care ma tarai si astept sa treaca zilele, astept sa mi se scurga viata... Nu am preocupari, nu ascult muzica, nu ies in oras. M-am izolat de toti prietenii pentru ca mi-e rusine de ei, sa ma vada in starea asta...Am fost si la psihiatru care mi-a pus diagnosticul de depresie si mi-a dat tratament cu venlafaxine 75 mg, dar dupa 2 luni starea mea e la fel. Efectiv simt ca mi-e greu sa traiesc si ca revenirea mea nu poate sa insemne nimic din moment ce eu sunt zero barat atata professional cat si social. Nu mai stiu de cand nu am ras... Ma enerveaza oamenii din jurul meu care rad cu pofta. Ii admir pe ei care sunt ingrijti si siguri pe ei. Mi-as dori sa fiu ca ei dar realizez ca asta necesita educatie si efort. Iar cand vine vorba sa depun un pic de efort...imediat cad sub povara esecurilor mele. Nu stiu daca ati mai auzit pana acum pe cineva care sa se teama sa faca mancare, sau sa se simta atat de stresat de idea ca nu e in stare sa se descurce singur. Imi dau seama ca situatia e grava. Ma simt ca intr-o mlastina din care nu pot sa ies si ma afund tot mai mult. Imi vine sa fug si sa ma ascund. Ma gandesc adesea sa ma duc la mama mea sa ma ascund acolo, sa nu ma mai vada nimeni. Ma tem ca nu e o simpla depresie. si ma tem ca nu se poate vindeca.E cumplit sa traiesti in starea asta mai tot timpul. Mentionez ca de-a lungul celor patru ani, in special vara mi-am revenit cat de cat si am avut o viata aproape normala. Cel putin nu mai am frica asta nebuna ca nu ma pot descurca, ca o sa ajug pe drumuri, muritor de foame. Si nu mai plang non stop.Dar in restul timpului, traiesc cu o durere sfasietoare si o neputinta de a-mi croi drumul in viata. Am 34 de ani...si ma simt ca de 100.
Atat am putut sa exprim acum, dar cred ca mi-au scapat multe amanunte...
11 comentarii
Buna ziua, ceea ce descrieti Dumneavoastra este o persoana care nu s-a dezvoltat, nesigura. In spatele asa-zisei "depresii" este de fapt o personalitate imatura si probabil...dependenta; o persoana care nu a intrat in contact cu ea insasi ca om, si deci nici ca femeie/sotie/mama/angajat etc. Adica o persoana care nu si-a construit autonomia si considera ca nu se poate descurca singura, devenind in felul acesta dependenta de sprijinul exterior.
Datorita faptului ca va vedeti in felul acesta, inferioara celorlalti, se intampla doua lucruri:
- lasati la indemana celorlalti pozitia opusa, de putere, de superioritate, si este posibil ca acestia sa se comporte ca atare, abuzand de ea si pastrandu-va in pozitia de inferioritate
- de la nivelul "inferioritatii" pe care v-o atribuiti este distanta mare pana la ceea ce va doriti sa atingeti sau sa aveti si asta nu face decat sa complice lucrurile.
Cu alte cuvinte ceea ce va trebuie Dumneavoastra este nu tratament cu pastile, care nu va vor ajuta sa faceti mancare copilului, ci intrarea intr-un proces psihoterapeutic de restructurare si crestere, astfel incat sa descoperiti autonomia si sa invatati sa gasiti solutii la propriile probleme,
Datorita faptului ca va vedeti in felul acesta, inferioara celorlalti, se intampla doua lucruri:
- lasati la indemana celorlalti pozitia opusa, de putere, de superioritate, si este posibil ca acestia sa se comporte ca atare, abuzand de ea si pastrandu-va in pozitia de inferioritate
- de la nivelul "inferioritatii" pe care v-o atribuiti este distanta mare pana la ceea ce va doriti sa atingeti sau sa aveti si asta nu face decat sa complice lucrurile.
Cu alte cuvinte ceea ce va trebuie Dumneavoastra este nu tratament cu pastile, care nu va vor ajuta sa faceti mancare copilului, ci intrarea intr-un proces psihoterapeutic de restructurare si crestere, astfel incat sa descoperiti autonomia si sa invatati sa gasiti solutii la propriile probleme,
Va multumesc pentru raspuns. Este adevarat ca adeseori m-am simtit nesigura pe mine, dar in ultimii ani, aceasta nesiguranta m-a pus la pamant rau de tot, adica m-a facut practic nefunctionala. La pastille am apelat pentru a ma ajuta sa nu ma afund mai rau in aceasta stare, dar se pare ca fara rezultat De fapt m-au ajutat sa pot dormi noaptea. Am luat si Seroxat cateva luni acum 2 ani si Zoloft anul trecut timp de 9 luni. La primul episod am facut terapie, am simtit ca m-a ajutat pe moment, dar cand au revenit starile n-am mai fost capabila sa aplic nimic din ce invatasem. Acum am senzatia ca nu mai am control asupra propriilor actiuni si ganduri. E dureros sa ma surprind ca mintea mea roteste tot felul de ganduri in timp ce copilul vorbeste cu mine si imi cere de cateva ori aceslasi lucru. E dureros sa descoperi ca nu iti amintesti o poveste pentru copil, ca vorbesti cu cineva si la 2 minute nu mai stii ce ti-a spus. Simt efectiv ca mintea mea nu mai functioneaza cum trebuie.
As mai adauga ca de aproximativ o luna am si o durere mare in piept.
Starile acesteau a inceput la un an dupa ce am nascut pentru ca vroiam cu tot dinadinsul sa fiu o mama buna si vedeam pe zi ce trece ca sunt exact opusul. Mi-e rusine de copilul meu si realizez ca starea mea se rasfrange si asupra ei in mod nefast. As vrea sa creasca cu o mama sanatoasa nu cu una neputincioasa si care nu e in stare de nimic.
Pur si simplu simt ca ceea ce traiesc eu nu e viata. E un chin...
As mai adauga ca de aproximativ o luna am si o durere mare in piept.
Starile acesteau a inceput la un an dupa ce am nascut pentru ca vroiam cu tot dinadinsul sa fiu o mama buna si vedeam pe zi ce trece ca sunt exact opusul. Mi-e rusine de copilul meu si realizez ca starea mea se rasfrange si asupra ei in mod nefast. As vrea sa creasca cu o mama sanatoasa nu cu una neputincioasa si care nu e in stare de nimic.
Pur si simplu simt ca ceea ce traiesc eu nu e viata. E un chin...
Bună ziua!
Faptul că ați conștientizat că sunt probleme îmi dovedește că doriți să faceți ceva să ieșiți din această stare. Numai că, în faza în care ați ajuns, nu o puteți face singură, ci doar ajutată de un psihoterapeut. Faptul că aveți un mod de funcționare dependent de ceilalți se datorează unor scheme cognitive dezvoltate în copilărie ce împiedică dezvoltarea autonomiei, exprimării proprii, acceptării şi a bunei interrelaţionări.
Acestea de obicei sunt activate de evenimentele cotidiene congruente cu acestea sau de o stare biologică a dvs și duce la perceperea propriei incapacităţi de a supravieţui şi funcţiona independent.
Urmând un proces psihoterapeutic veți reuși să vedeți lucrurile într-o altă lumină, pentru că veți lucra asupra modului de gândire și percepție al dumneavoastră, astfel încât acele scheme cognitive să nu mai fie reactivate.
La 34 de ani puteți găsi în dumneavoastră suficiente resurse încât să ieșiți din această stare. Făceți-o pentru dumneavoastră, pentru copilul care are nevoie de un model parental puternic ca să poată reuși în viață, pentru soțul dumneavoastră care probabil tânjește să vă vadă că ieșiți din starea asta și să vă bucurați de tot ce vă oferă viața.
Faptul că ați conștientizat că sunt probleme îmi dovedește că doriți să faceți ceva să ieșiți din această stare. Numai că, în faza în care ați ajuns, nu o puteți face singură, ci doar ajutată de un psihoterapeut. Faptul că aveți un mod de funcționare dependent de ceilalți se datorează unor scheme cognitive dezvoltate în copilărie ce împiedică dezvoltarea autonomiei, exprimării proprii, acceptării şi a bunei interrelaţionări.
Acestea de obicei sunt activate de evenimentele cotidiene congruente cu acestea sau de o stare biologică a dvs și duce la perceperea propriei incapacităţi de a supravieţui şi funcţiona independent.
Urmând un proces psihoterapeutic veți reuși să vedeți lucrurile într-o altă lumină, pentru că veți lucra asupra modului de gândire și percepție al dumneavoastră, astfel încât acele scheme cognitive să nu mai fie reactivate.
La 34 de ani puteți găsi în dumneavoastră suficiente resurse încât să ieșiți din această stare. Făceți-o pentru dumneavoastră, pentru copilul care are nevoie de un model parental puternic ca să poată reuși în viață, pentru soțul dumneavoastră care probabil tânjește să vă vadă că ieșiți din starea asta și să vă bucurați de tot ce vă oferă viața.
Problema e ca in starea in care ma aflu... totul mi se pare imposibil si greu. Am pierdut notiunea de ordine, casa mea e un haos. Nu pot sa gandesc niciun pas in fata...simt ca totul e confuz in jurul meu. Si ma simt foarte foarte proasta si inculta. Daca vreau sa citesc ceva nici nu pot urmari cuvintele din carte, sau nu retin nimic din ce a citit. Sunt foarte tulburata...
nu inteleg cum am putut sa ajung in halul asta...cum am irosit practic atata timp din viata mea.
nu inteleg cum am putut sa ajung in halul asta...cum am irosit practic atata timp din viata mea.
Sunt de acord cu afirmatiile domnilor psihologi, dar ce fac cand nu mai am nici acel minim dram de vointa sa fac ceva pentru binele meu, apoi al celor din jurul meu.
Mergeti si la psihiatru sa va schimbe tratamentul. Uneori e greu pina gasiti antidepresivul potrivit. Eu am schimbat 6 antidepresive pina l-am gasit pe cel potrivit. Tratamentul pentru depresie este de durata. Nu de 2 luni, nici de 9 luni. Nu mai renuntati la el fara schema data de medicul psihiatru, altfel puteti inregistra recaderi.
Cand o sa gasiti un tratament bun o sa va reveniti.
Vizionati pe Youtube filme despre depresie si neurotransmitatori in limba engleza ca sa va intelegeti mai bine boala.
Cand o sa gasiti un tratament bun o sa va reveniti.
Vizionati pe Youtube filme despre depresie si neurotransmitatori in limba engleza ca sa va intelegeti mai bine boala.
Daca sunteti din Bucuresti, puteti veni si la terapie de grup la Asociatia Equilibrium, gratuit. Intrati pe echilibru.org si trimiteti mesaj acolo. Va va contacta presedintele asociatiei.
@Clara_p: Doamna Clara, am urmarit multe interventii ale dvs pe forum si am vazut ca sustineti medicatia. Problema e ca eu ma simt un om destul de nepregatit in toate, care pana la aparitia copilului am reusir sa o scald cumva si nu mi-am dat seama ca fug din calea greutatilor, ca fac numai ce e usor si ce imi place etc. Apoi n-am mai avut resurse si ptr mine si ptr copil. Am incercat sa pun in slujba lui timpul, puterea si energia pe care le aveam. Acesta e motivul ptr care nu stiu daca e ondepresie in adevaratul sens al cuvantului sau doar o prabusire cauzata de faptul a am descoperit ca sunt un zero barat. De altfel, starile se reiau in fiecare incepur de an, dupa ce ma confrunt la serviciu cu situatii pe care nu stiu sa le rezolv si imi cauzeaza un sentiment de inutilitate si neputinta. Mi-e oarecum teama sa nu ma indop cu pastile, care dupa cum spuneam nu isi fac efectul, iar eu in realitate fiu pur simplu un om de nimic, cu asteptari prea marete de la mine. Dar cand constat ca oamenii din jurul meu au reactii normale in diferite imprejurari, iar eu vad totul doar in negru si ma panichez din orice, parca recunosc ca am o problema...
Imi cer scuze pentru greseli, am tastat de pe telefon.
Ati mentionat perioadele in care va simtiti rau si cele in care va simtiti bine(vara bine). Din ceea ce descrieti, un tratament adecvat recomandat de psihiatru, combinat cu psihoterapie, vor putea rezolva problemele. Asa cum au spus si colegii mei mai sus, apar la dvs niste scheme/tipare de gandire care va tin in rol de victima, de persoana incapabila de autonomie si de a-si stabili asteptari realiste. Insa una e ceea ce ganditi despre dvs si alta poate fi realitatea. Ar fi asa de simpla viata daca s-ar intampla lucrurile exact asa cum gandim, insa doar daca am reusi sa vedem partea plina a paharului. Dvs vedeti totul in negru, iar la a scapa de asta va ajuta pt inceput, medicamentele psihiatrice, care va aduc un echilibru chimic in creier, extrem de necesar mai ales in perioadele in care hormonii starii de bine scad(primavara, toamna si iarna). Pt ca dincolo de acele scheme de gandire pe care vi le-ati dezvoltat in foarte multi ani, prezentati si un dezechilibru al neurotransmitatorilor, ai "hormonilor fericirii" - de aceea va recomand si psihoterapie si psihiatrice, in acelasi timp.Nu se trateaza toate tulburarile in acelasi fel, pt ca nu sunt toti oamenii la fel. Unii se pun pe picioare si isi gasesc un echilibru mai rapid si fara pastile, dar cu sprijinul psihoterapeutului sau psihologului clinician (mai ales daca actioneaza din timp si nu tot spera ca se vor descurca singuri), altii au nevoie de o perioada mai lunga in care sa urmeze si tratament psihiatric si psihoterapeutic. Si de fapt, nu timpul (mai lung/mai scurt) face diferenta, ci modul in care clientul/pacientul alege sa isi rezolve problema, cat de implicat si perseverent este in a aplica tot ceea ce i se recomanda de catre specialisti. Bineinteles, conteaza si ce i se recomanda, insa cei mai importanti factori pentru reusita sunt(in opinia mea si a altor psihologi): relatia terapeutica medic-pacient, psihoterapeut-client, motivatia clientului/pacientului pentru a se simti bine.
Sanatate!
Sanatate!
Alege-ți medicul și fă o programare!Peste 13000 de cabinete medicale își prezintă serviciile pe ROmedic.
Alte subiecte recente din această secțiune: