Pesimism exagerat, senzatia ca voi muri inainte de vreme

Buna seara,

In lunile aprilie, mai si iunie ale anului 2020 am suferit, as putea spune, un fel de trauma spirituala. Am 19 ani, insa am fost crescuta intr-o familie religioasa si dintotdeauna am fost sensibila cand vine vorba de diferite dileme ce tin de sfera spirituala. Pe scurt, in perioada specificata mai sus eram convinsa ca voi merge in iad din cauza orientarii mele sexuale. Bineinteles ca mi-a cazut cerul in cap, am inceput sa regret profund faptul ca m-am nascut, imi doream moartea etc. Nu mai vedeam niciun motiv de a trai. Plangeam pana aproape ma sufocam, am trait cateva saptamani de cosmar. Nu pot si nici nu intentionez sa incerc sa descriu in detaliu disperarea pe care am simtit-o, voi plange.
Fast forward, acum nu mai cred in ce credeam atunci, iar parintii ma accepta, dar totusi nu ma pot obisnui cu gandul ca am trecut prin acele clipe. Nu pot sa merg la biserica, fiindca aceasta imi genereaza atacuri de panica. Nu pot discuta pe teme religioase, nu pot sa vad preoti mergand pe strada fara sa ma intristez, sa am o senzatie de neliniste. Chiar si cand ma simt bine, uneori am brusc un fel de flashbackuri, apoi incep sa plang din senin. Imi trec acele momente prin ochii mintii. De asemenea, multe lucruri imi amintesc de experientele traite atunci, chiar si anumite melodii. Simt ca acel eveniment a fost ireal de urat, pare efectiv ca nu s-a intamplat. Parca nu imi vine sa cred. Mi se intampla de cateva ori pe saptamana sa plang din aceasta cauza.
Inca din perioada respectiva sunt radical schimbata, in sensul ca am ideea ca viata implica prea multe riscuri, ma streseaza groaznic gandul ca se poate intampla ceva grav oricand, pot chiar muri. Imi este greu sa cred ca voi trai o viata ok (nu perfecta, nu am pretentii) si indelungata. Nu sunt atat de pesimista 24/7, insa foarte des mi se intampla (aproape zilnic). Uneori cred ca viata nu merita traita, desi, din motive personale, nu m-as sinucide niciodata (vreau sa cred acest fapt). Din pacate, am momente in care imi trec prin cap ganduri cum ca ar fi mai bine daca as muri, in situatiile cand ma simt neajutorata. Nu mai pot rezista aproape deloc la stres, ma simt epuizata psihic uneori, depasita, sufocata. Mentionez ca in anul 2018 am fost diagnosticata cu tulburare obsesiv-compulsiva, deci nu am fost niciodata extrem de stabila psihic.
Credeti ca este normal sa ma simt asa sau ar trebui sa merg la un psiholog? Nu stiu peste cati psihologi deschisi la minte voi da in orasul conservator in care locuiesc. Ce ma sfatuiti sa fac?

Multumesc anticipat.

Sa stai si sa meditezi asupra mortii.Si poate sa tragi si niste concluzii.

Ce concluzii? Te rog sa imi spui mai concret. In loc sa faci insinuari pe care doar tu le intelegi, ai putea sa imi vorbesti intr-un mod direct, astfel incat sa pricep si eu mesajul. Un raspuns este lipsit de scop daca interlocutorul nu il intelege.

Incercati sa vorbiti cu un psiholog online, care sa va inteleaga.
Sunt cativa psihologi care scriu si pe Romedic. Puteti alege de aici.
Tocul ar trebui si el tratat la psiholog si cu un mic tratament medicamentos de la psihiatru. Cred ca e deranjant.

Nu e nicio insinuare, e un exercitiu, dat adesea de psihologi.Si de asta trebuie sa meditezi, sa poti sa tragi niste concluzii, tu, nu eu.Cam asta o sa iti zica si la psihoterapie/psiholog daca mergi.”Bla, bla, bla, sunt gandurile tale, trebuie sa le controlezi etc etc”

Adica, mai direct de atat, nu stiu cum sa zic.

Nu am fost la psihiatru pentru tratament, nu am crezut ca este necesar