Tulburarea Afectiva Bipolara (Partea II)

si eu aveam aceiasi intrebare ca si ana5. Am tot incercat sa-i spun ca nu este in regula. Promite ca merge la psihiatru dar... nu ajunge ca tot timpul are ceva mai important de facut. Nu mai merge la servici. Automat nu mai are asigurare medicala iar in spital ni s-a spus ca in cazul acesta nu poate fi tinut decat pentru urgentza 3 zile. Locuim in orase diferite. Nu imi dau seama ce se poate face. O solutie pentru voi care stitzi exact prin ce atzi trecut si cum s-a rezolvat in cazul vostru mi-ar fi de mare ajutor.
Cateodata am senzatia ca o voi lua si eu razna, ca voi cadea.

Multumesc
Deja situatia este putin scapata de sub control, avand in vedere ca nu se recunoaste problema, si fiind in starea in care totul pare ca toate planurile pot fi indeplinite...etc...agitatie maxima. clar nu se poate colabora. Este foarte dificil. Toata cheia se afla chiar in mana celor care au aceasta pb., dar numai daca o recunosc...este cel mai dificil sa o recunoasca si sa ceara ajutor. Ca de fapt, nici macar nu ar fi o pb., daca s-ar aplica un tratament corect. Daca nu recunosc pb., atunci degeaba se ia un tratament din cand in cand, am inteles ca aceasta pb. se poate agrava daca nu este tratata corespunzator...
Foarte complicat.

Ana 5 suntem cam in aceiasi sitautie de asteptare de incercare de a-l convinge ca are probl. Si cand se repeta iar si iar. E foarte greu chiar pare din afara ca nu vrei sa te implici. Sa ne ajute Dumnezeu sa depasim si faza asta. Sa ne intareasca. Multa putere.

ana si c_ala, daca nu sunteti rude apropiate cu bolnavii nu cred ca puteti face mare lucru, adica nu ii puteti interna sau duce la psihiatru impotriva vointei lor... singurul lucru care ramane este sa incercati sa influentati in luarea deciziei pe cei apropiati sau chiar pe bolnavi, asa ca un ultimatum poate ii trezeste... nu stiu ce sa zic... daca relatia dintre voi e de prietenie, nu cred sa aveti mare influenta... daca totusi este dragoste e posibil sa gasiti niste "butoane" de actionat... iar daca nu... atunci trebuie sa va ganditi serios daca are sens o relatie in care in situatii de criza nu puteti sa va descurcati...

Cel mai grav se pare ca a fost faptul ca nu s-a facut o internare de la prima problema identificata (primul episod). Tratamentul nu a fost consecvent luat de catre persoana in cauza, si am inteles ca asta influenteaza negativ evolutia problemei... Si pe langa asta a mai fost amestecat si cu ceva alcool...asta ca sa mai agraveze putin situatia...de parca nu era suficient. Acum este intr-un episod maniacal, si sevraj din cauza cantitatilor de alcool consumate.
Am inteles ca va mai dura procesul de recuperare, si oricum, trebuie neaparat constientizata problema, atat de cei apropiati cat mai ales de catre persoana in cauza. Asta de la primele simptome. Este absolut necesar acest lucru pentru a putea fi controlata problema si gasita combinatia optima pentru echilibru.

Glady ai pe cineva apropiat cu o problema asemanatoare, mi-e imi e aproape imposibil de comunicat in situatzia actuala

Exista anumite lucruri pe care nu e bine sa le faca cei care au TAB, cum ar fi sa conduca?Ma gandesc ce se intampla in trafic daca are loc o astfel de criza...

In sfarsit s-a pus si intrebarea de care mi-era mie cel mai teama.
E intrebarea la care nu as dori sa primesc un raspuns oficial macar in urmatorii 20 de ani, lucru de care ma indoiesc.
Legislatia romana cu privire la permisivitatea mentinerii statutului de sofer pt cei care sufera de orice problema psihica este extrem de clara si concisa.
Este INTERZIS a mai conduce pe VIATA a celor cu orice tip de boala psihica aflata sub tratament.
Chiar daca bolnavul trece testul psihologic cu brio in remisie, probabilitatea ca acesta sa faca o manie si sa conduca este foarte mare. Avand in vedere ca mania nu are nevoie de prea multe si de prea mult timp sa se instaleze, riscul este imens, maxim.

Daca mi s-ar anula PE VIATA (asa cum spune legiuitorul in Romania) cred c-ar muri jumatate din mine. Masina este pt mine o extensie a corpului meu, eu asa o simt. Sunt total dependent de masina, e ceva de care nu pot sa ma las. Nu e vb de necesitate, pot folosi si bicicleta scuterul, pot merge pe jos...
Dar nimic nu se compara cu o masina care raspunde la comenzi perfect.. de lovit ma mai lovesc cu mainile, cu picioarele, cu corpul de lucruri, dar cand sunt in masina, milimetric pot parca, conduc evident, perfect, vad si apreciez totul perfect, dovada ca de la 18 ani si o luna (cand am avut permisul in mana) si pana in prezent (32 ani), nu am avut nici un accident, sau zgarietura, sau accident din cauza altora. Am evitat si prefer sa evit un eventual accident, indiferent ca nu e din vina mea. Din pacate, de zgarieturile vecinilor nu scapa nimeni.
A trebuit s-o mai vopsesc, ca am "prieteni" multi.

Asa ca nu concepeam sa mi se anuleze DEFINITIV permisul de conducere.
Asta pana acum 2-3 ani cand am realizat ca intr-un fel au dreptate. NU vreau sa ma gandesc de ce e in stare un maniac aflat in plin episod psihotic cand e la volan. Halucinatiile auditive si vizuale il pot deruta si-l pot determina sa faca lucruri cu adevarat regretabile.
Mi-aduc aminte prin ce-am trecut o data.
Aveam impresia ca pot comunica cu cei de sus, pot primi ordine sau indicatii, tot " de sus" si ca de fapt, totul este controlat de sus.
Cand spun sus, ma refeream la divinitate, nu extraterestri.
De ce era periculos? Pt ca nimeni nu te poate verifcas cand spui:
"Domnule, noi suntem niste furnici in Universul asta...Singurul care le stie pe toate este numai Dumnezeu. si daca as incepe sa enumar un 0, 1% din proverbele sau citatele oamneilor de stiinta in care Dumnezeu este inclus...
"Dumnezeu nu joaca zaruri"..."Nihil sine Dio"
"Dumnezeu cu mila"... "Ce-o vrea bunul Dumnezeu", "
"Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat" si pot continua zile enumerand acestea. Si iar ajung de unde am plecat.
Deci, ca o concluzie, trebuie ajuns la o solutie.
Eu am gasit una. n-o pot face publica aici.
Incercati pe PM (private message).
NU e bine de vorbit despre cum se eludeaza legea in cazul nostru.
Desi, cineva care a facut doar o depresie, sa nu mai poata conduce pe veci o masina mi se pare strigator la cer.
Eu stiu sa conduc de la 13 ani, am condus de la 17 si in legalitate dupa o luna de la majorat, cu examen la sala, poligon si oras.
Cea mai buna solutie de m, oment, este ca bolnavul sa cada la intelegerea cu familila (mama, frate, sora, sotia, copii) ca atunci cand e in manie, sa predea frumos cheile si sa astepte 2-3 saptamani ca nu moare fara masina si dupa aia poate sa circule din nou.
Cam atat, restul data viitoare.
Glady se descurca foarte bine la a sfatui pe cei cu intrebari si ma face sa ma gandesc sa predau stafeta (pentru inceput, macar in ce priveste boala). Pe langa parerea celorlalti observatori, ramane necesara si experienta unuia care este chiar IN PROBLEMA.
Multa sanatate va doresc.
Cu sinceritate,
Adrian.

E mai usor sa citesti un post care este simplu, concis si la obiect.
Propozitiile scurte si clare sunt de preferat.
E vara, e frumos afara, apa marii calda si dragostea pluteste in aer.
E frumos sa fii tanar, e frumos sa iubesti si sa fii iubit, e mai usor si mai frumos sa imparti cu cei ce te iubesc absolut tot, bucurii si tristeti, suisuri si coborasuri, succese si insuccese... sa dai fara sa ti se ceara si sa primesti fara sa ceri...
Viata e prea frumoasa s-o lasam sa treaca prea repde pe langa noi
S-o traim deci, la maximum, cum spunea o recalma.
Inca o data, numai bine.
Adrian.

Draga c-ala, sotia mea are TAB de prin anul 2000... (eu am 40 ani si ea 35 ani, ne cunoastem din anul 2003 si ne-am casatorit in 2004) si e spre bine, desi lupta cu boala e continua si nu cred ca se va incheia vreodata, in sensul ca are si va avea tendinte fie spre manie, fie spre depresie... posibil caracterul meu total opus o aduce pe linia de plutire in combinatie cu tratamentul medical. Ca persoana care ajuta, conteaza foarte mult sa fi o persoana empatica, adica sa "ghicesti" ce simte celalalt in anumite situatii. Sa intelegi ca e diferit de tine si simte lucrurile altfel, de obicei cu o doza de frica sau invers, cu o doza de curaj care NU ar trebui sa fie in mod normal in situatia respectiva. De asemenea trebuie ca persoana bolnava de TAB sa aiba incredere deplina in tine ca ii doresti binele, pentru ca sa te asculte atunci cand ii spui ca simti aparitia unei tendinte spre o directie sau alta. Teoretic ar trebui sa o poti supraveghea 24 de ore din 24, practic e imposibil. De aceea am dus si duc "munca de lamurire" pentru ca ea sa stie ce sa faca la aparitia tendintelor in lipsa mea sau in situatii critice care pot aparea in viata. Din pacate nu pot anticipa orice... :) si nici nu exista garantia ca chiar daca am anticipat situatia respectiva (de exemplu sa ramana singura blocata in lift sau metroul se opreste in intuneric si iese fum etc)... ea va reusi sa se calmeze... e greu sa ii cer asta, mai ales ca oamenii "normali" o iau razna in asemenea situatii... oricum merg pe ideea ca voi depune eforturile maxime in acest sens si restul e destin sau noroc, cum vrei sa vezi asta... cred ca relatia sot-sotie are cea mai mare sansa de reusita in a acorda un ajutor celui bolnav, deoarece caracterele se modeleaza in casnicie unul dupa celalalt intr-o anumita proportie, in functie de compatibilitatea cuplului (cum se inteleg intre ei, prietenia care ii leaga). Relatia parinte-copil cred ca e mai dificila sau intre frati, deoarece lucrurile intime se exclud. Sansa ca o relatie ruda departata - bolnav sa ajute mi se pare minima. Poate ca un prieten fff apropiat ar avea sanse bune. Un alt bolnav de TAB posibil sa fie un ajutor in sensul ca intelege mai bine prin ce trece celalalt, dar exista si riscul sa il incite la propriile idei ciudate... deci nu cred ca e o idee buna in lipsa unui moderator "ancorat in realitate".

Sotia are permis, dar nu conduce de cand are TAB... de ani de zile si de cand fostul ei sot ii reprosa ca orice facea ca nu e bine, inclusiv condusul la volan... nici eu nu o incurajez in acest sens, desi nu ma opun daca ar dori, problema e ca si eu am permis de conducere si o "rabla" de la socru, dar nu m-a atras niciodata sa conduc o masina in Romania si mai ales in Bucuresti. Consider ca in 99% din locurile unde vreau sa ajung, pot ajunge cu metroul, taxiul, trenul, telefericul sau avionul si unde nu pot ajunge, nu e cazul sa ajung. Nu ma atrage salbaticia si lipsa de civilizatie... si mai mult mi se pare o durere de cap o masina decat un comfort... nu am gasit nici macar o justificare financiara... daca ai o masina cheltuielile se amortizeaza numai daca ai calatori ff des si in toate weekend-urile, ceea ce nu ma caracterizeaza... cat despre ideea de a conduce in jungla din Bucuresti... pacat de timpul si de nervii mei... ca sa nu spun de probabilitatea foarte ridicata a unui accident. Consider ca e daunator sanatatii sa conduci o masina in Bucuresti. Am speranta ca intr-o zi sa scap din acest oras infernal...

Multumesc
Mai am totusi o intrebare. Cum se poate ajuta o persoana care are aceasta problema, si totusi nu o constientizeaza, sau nu vrea sa o accepte. Chiar daca trece de momentele de criza, prin administrarea unui tratament, indiferent cum, nu se poate rezolva nimic pe termen lung daca nu accepta pb., si nu isi ia tratamentul. In ce moment se realizeaza/accepta aceasta pb? In ce moment persoana incepe sa accepte ca trebuie sa ia acest tratament? Cum poate fi ajutat sa accepte pb? Ca de fapt aici este cheia rezolvarii, si reducerii acestor crize fie de manie, fie de depresie; a controlului asupra pb.

draga ana5, nu e usor sa pui un diagnostic de TAB si numai un psihiatru are dreptul sa decida ca o anumita persoana "are aceasta problema". Totusi in cazul in care o persoana este suspecta de tulburari psihice prin care pune in pericol pe cei din jur sau pe sine insusi, o alta persoana poate sesiza asta la politie, cu riscul ca poate fi acuzata ulterior de calomnie. Teoretic din acea clipa este problema politiei sa rezolve reclamatia. O alta posibilitate o au rudele apropiate, cred ca numai cele de gradul 1, ca sa semneze internarea bolnavului fara asentimentul acestuia. Nu am studiat legislatia ca nu am fost in situatia respectiva, dar eu cred ca e cazul sa o consulti daca vrei sa fortezi nota si sa stii ca asta e cu dus si intors. Altfel... ramane doar sa astepti sa se adevereasca 2 posibilitati... ori se agraveaza situatia si intr-un fel sau altul se ajunge la internare, numai sa nu fie prea tarziu... ori poate gresesti... si persoana bolnava nu e suficient de bolnava pentru a justifica internarea, stii nu toti oamenii care au probleme psihice sunt internati... motivele sunt multe, printre care lipsa de spatiu si finantare... sper ca te-a ajutat sfatul meu...

era sa uit, ana5, mai sus am vorbit despre situatia cand incerci sa fortezi lucrurile... bineinteles ca daca apelezi la metoda "negociere cu frumosul" e mai bine, daca reusesti... de obicei femeile se descurca mai bine la acest capitol, se aplica sub-metodele rugaminte, persuasiune, promisiune, santaj, simularea unui dezastru sentimental... totul depinde de inteligenta persoanei asupra careia se aplica metoda ca sa mearga si de ceea ce poti sa oferi... mai exista si metoda sa explici mai bine decat ai explicat in trecut... adica sa apelezi la logica... problema convingerii bolnavului sa apeleze la doctor in cazul bolilor psihice este mai mult de natura sociala datorita stigmei pe care o arunca cei "normali" asupra celor care doar calca pragul unui psihiatru... eu unul am vazut si un preot care statea la coada la psihiatru si stiu ca persoane importante se duc la control si tratament... poate o astfel de explicatie ar ajuta...

Multumesc
A fost la psihiatru ani de zile, a avut episoade maniacale si depresive, are acest diagnostic, dar nu il accepta; spune ca medicamentele au anumite efecte adverse si nu vrea sa le ia pentru ca oricum nu are nevoie de ele.De fapt le ia numai cand are anumite crize, cand e la inceputul episodului maniacal, ca pe o aspirina.Dar situatia oricum se agraveaza daca nu le ia consecvent. Mai ales acum in plin episod maniacal, cand le refuza categoric. Desigur crede ca are legatura cu Divinitatea...etc...adica sunt clare simptomele, iar diagnosticul a fost pus acum multi ani, de la primul episod.
Da, este ceva firesc sa mergi la psiholog sau la psihiatru, dar numai in momente de echilibru poti sa realizezi asta, ceea ce si facea...pana cand ia venit brusc ideea sa nu le mai ia, ca ii era mai bine in starea pe care o avea in episodul maniacal, cand avea foarte mare incredere in el, si credea ca poate face orice...etc. Este foarte dificil...

E mai greu cu barbatii sa ii faci sa se tina de un tratament medicamentos, mai ales daca sunt tineri... e chestiune de orgoliu. Si cum ai spus, le iau cand nu se mai poate si cand se mai amelioreaza situatia, le refuza. Pe de alta parte faza de manie este placuta, tocmai pentru ca in acea faza au curaj si incredere in propriile forte sau se cred favorizati de Divinitate etc. In principiu nu e nimic rau in a fi curajos si increzator, daca nu se exagereaza si se ajunge la obraznicie si bravada si tendinta de a crede ca el detine "SINGURUL ADEVAR" nu conteaza asupra ce (de obicei teme religioase) pe care "trebuie" sa il demonstreze celor care "nu inteleg". Cum am spus mai demult, eu fac o analogie, bolnavii de TAB sunt ca niste soferi care "conduc fara frane". Toti oamenii isi "conduc" viata printr-o jungla de sentimente contradictorii, de tristete si fericire, de reusite si esecuri, diferenta intre cei normali si cei cu TAB consta in faptul ca ultimii nu se opresc la timp... cat despre cei cu schizofrenie, acestia au tendinta sa nu se opreasca deloc.
Referitor la faza de manie, are si partile ei bune... de pilda am reusit sa o fac pe sotia mea sa isi schimbe serviciul unde suferea din cauza sefei si a colegilor rai, dar nu avea curaj sa faca schimbarea... si atunci am "profitat" de "puterile" pe care le-a avut la inceputul ultimei faze de manie pentru a o determina sa faca un pas benefic de care acum se bucura...
Referitor la efectele "adverse" intradevar toate medicamentele au efecte secundare neplacute mai mult sau mai putin sau chiar foarte neplacute, incat te intrebi daca mai e viata aia cu medicamentele sau mai bine risti fara ele. De pilda o doza care te face leguma... sau un medicament care te ingrasa cu 40 de kg cand esti o fata tanara... sau un medicament care te face impotent si casatoria incepe sa nu mai mearga etc... eu sper ca psihiatrii iau in considerare si aceste aspecte atunci cand prescriu medicamentele. Oricum nici un psihiatru nu poate oferi vindecarea... tocmai pentru ca aceste medicamente nu trateaza cauza, ci "intermediarii" intre cauza si efecte... asa ca problema e complexa si trebuie gandita pentru fiecare situatie in particular... iar un pshiatru nu are timp sa aprofundeze mediul in care traieste bolnavul si impactul asupra acestuia.
Poti sa explici unui bolnav cu probleme psihice pana la o limita peste care nu ai ce sa ii faci ca nu il poti convinge si atata timp cat nu face o prostie mare care sa ii demonstreze ca nu are dreptate (uneori acea prostie e si ultima) tot ce poti sa faci e sa il lasi sa se dea singur cu capul de pereti, la propriu sau la figurat. Ce sa mai adaug... ca "fiecare pasare pe limba ei piere" si in final fiecare are libertatea sa decida cum vrea sa traiasca sau sa moara atata timp cat nu face rau altora... si uneori e mai bine sa lasi pe cineva sa moara cu demnitate si in spiritul caracterului sau de o viata, decat sa il transformi intr-o fiinta bleaga si lipsita de personalitate si astfel sa ii "salvezi" viata, oferindu-i o viata pe care nu si-ar fi dorit sa o traiasca...

Ciao,
Am citit aproximativ tot ce s-a scris pe acest forum legat de bipolaritate, cat si pe alte site-uri. Cunosc pe cineva care sufera de asa ceva.Mi-e greu sa-i spun prieten tocmai din pricina bolii, dar cert e ca tin la el si vreau sa-l ajut.Foarte multe lucruri despre el nu stiu;imi e destul de greu sa comunic cu el.Tot ceea ce va spun nu este suta la suta sigur, ci doar probabil.Cred ca a mostenit boala din familie si nu din pricina stresului.Mentionez ca e adolescent-17ani. Nu stiu cate persoane stiu despre conditia lui, dar banuiesc ca nu foarte multe.As dori sa stiu cum il pot ajuta, ce sa-i spun sa-l fac sa se simta mai bine in perioada depresiva.Nu ii pot fi alaturi mereu-alaturi e impropiu spus, tinand cont ca vorbim de o legatura bazata pe conversatii pe internet-eu sunt din Sibiu, el din Bucuresti, dar caut niste solutii.Deocamdata, nu stiu daca merge la un psiholog, nici daca ia pastile.Momentan, e dificil sa comunic cu el, aproape imposibil-e depresiv. Ce pot face pt. el?Ce ii pot spune in aceasta perioada ca sa se simta mai bine?Mi-e frica si sa nu recurga la un gest extrem.Cred ca a incercat mai demult, dar nu sunt sigur.A avut o perioada cand era bine si puteam vorbi altfel cu el, acum e insa mai greu.Ce parere aveti?In perioada asta, ar trebui sa-l las in pace sau sa insist sa vorbesc cu el?Iar in perioada in care este bine, e ok sa vorbesc deschis cu el despre boala, sa-i cer detalii?Nu vreau sa se sperie si sa se inchida in el, desi banuiesc ca are o oarecare incredere in mine daca mi-a spus de boala lui.
Multumesc anticipat, Marius.

Marius_away,
Trebuie sa afli mai multe despre conditia lui de sanatate. Daca merge la un medic sau nu, daca e sub tratament sau nu. Daca nu poti afla de la el, incearca sa comunici cu apropiatii lui. Altfel, nu stiu ce sfat sa-ti dau. Distanta si lipsa de apropiere-comunicare iti pot fi dusmani. Afla mai multe si vom mai vorbi.

Nu puteam sa inchei subiectul legat de dreptul de a mai avea sau nu permis de conducere fara a mai adauga cate ceva. Legal, stiu ca nu putem sa mai ne urcam la volanul vreunei masini. EVER.
Dar in viata de zi cu zi, majoritatea bipolarilor care au condus pana sa se imbolnaveasca, au continuat sa mai conduca si dupa declansarea boliii numai cu acceptul apartinatorilor. depinde de la caz la caz.

Din fericire pentru mine, eu locuiesc in Constanta, un oras care, din punct de vedere estetic, al soselelor si al atitudinii soferilor, s-a schimbat mult. Si in BINE.
Am un o masina nemteasca pe care am luat-o nou-nouta, cu 0 km la bord acum 2 ani si pot spune cu mana pe inima ca intr-adevar nemtii sunt nemti. Si nu numai cand e vorba de masini. Fiind un pasionat al volanului, imi place sa conduc mult. Nimic nu se compara cu un week-end la tara, un gratar la padure, iar senzatiile pe care ti le poate da acest mijloc de locomotie cand te ajuta si motorul si drumul sunt unice. Unora la place roller-coaster-ul, altora jocurile mecanice, PC-ul sau filmele, femeile ori bautura.
EU n-as renunta la placerea da a conduce. Nu este un drog, nu este un privilegiu, ci un drept.
Consider ca este dreptul care mi-a mai ramas de cand eram sanatos.
Ma rog ca sistemul privind ridicarea dreptului de a conduce sa fie inca 15 ani asa cum este acum.

Revenind la dotari, clima personalizata in interior, linia audio, confortul din masina nu le poti avea in nici un alt mijloc de transport in comun.
Parca nu as renunta atat de devreme la condus.
Probabil ca daca as locui in Bucuresti, l-as intelege pe Glady 100%.

Referitor la efectele secundare, subscriu la postul de mai sus al lui Glady. Efectele pe termen scurt se vad prea putin. Pe termen lung sunt extrem de vizibile si se simt. Daca la cresterea in greutate se mai poate lucra prin sport, gimnastica, aerobic, alimentatie rationala (existand motivatie si ambitie), cand vine vorba de libido, lucrurile se complica enorm. Numai un barbat care a avut cel putin o singura data o experienta sexuala esuata cu o femeie atragatoare pe care o dorea fosrte mult, stie cum s-a simtit atunci(vorbesc aici de un "rateu" la prima incercare).
Propun unei persoane sanatoase sa incerce treaba asta de doua ori pe saptamana si sa vedem cat timp va trece pana renunta de tot.
E groaznic pt un tanar sa nu-si poata "implini" dragostea, sa nu-si poata exprima fizic iubirea. Cu adevarat frustrant.
Puneti-va in locul unui bipolar si veti intelege de ce noi URIM depresia.
La culme.
S-a "sunat" de plecare, e deja 4:00 p.m.
Ma indrept spre casa, bucuros ca sunt inca normal si ca nu am inceput sa vad, aud si simt altceva decat ceea ce este si exista "in realitate".
Multa sanatate si un sfat: Nu renuntati niciodata la principii. Singurele dupa care v-ati ghidat si care v-au conferit siguranta. Stabilitatea se creeeaza prin siguranta.
La revedere.
adrian

Inteleg ca e greu sa accepte. Dar totusi nu se mai poate. Adica agresivitate fata de familie si prieteni, tot timpul se impun lucruri, apoi amenintari...practic obligati sa plateasca toate facturile...iar in perioada de manie nu sunt tocmai subtiri...
deci dupa cum se spunea...totul ok pana la momentul in care face rau si altora.
Este groaznic.

Pt. noris_keane : cum as putea leg. cu tine? Si eu sunt din Constanta. Ma gandesc ca m-ai putea sa inteleg mai bine boala si poate chiar o sa inteleg si ce se intampla cu el, daca o sa am persepctiva ta. Ce zici?

ana5, ma intreb daca e vorba la el de boala in sine sau un defect de caracter... sunt diferente mari, sa iti explic... Daca sotia mea face anumite fapte in perioada de manie, apoi le regreta sau ii este rusine cu ele. Un om care ar face aceleasi fapte din cauza caracterului, nu va regreta nici dupa. Un alt exemplu... sotia mea are tendinta in perioada de manie sa jigneasca pe cei din jur, inclusiv pe mine... deoarece are nervii intinsi si e usor de provocat (irascibila). Diferenta fata de un om care are defect de caracter consta in scopul afirmatiilor jignitoare. In timp ce bolnavul de TAB pur si simplu spune ceea ce gandeste in acele momente, de multe ori adevaruri care nu se spun oamenilor in fata, ceea ce in cazul meu am gasit ca e chiar bine ca se intampla pentru ca astfel pot sa aflu despre mine lucruri prin care gresesc fata de ea si altfel nu mi le-ar spune. Un om cu defect de caracter jigneste cu un scop anume din care incearca sa obtina ceva, chiar si numai ca sa atraga atentia, dar posibil si din rautate. Eu am avut inainte o alta sotie care avea mai ales defecte de caracter si alea din pacate nu se pot trata cu medicamente. Posibil ca omul la care te referi ar trebui consultat de un psiholog pentru a intelege daca ceea ce face se datoreaza comportamentului sau bolii.

Exact asa se intampla. Spune multe lucruri dure, jigniri, pe care le regreta in momentul in care isi revine. Apoi mai spune si lucruri fara sens uneori, uita, reia alta idee.face foarte multe acuzatii...de ex: ca nu poate sa faca o serie de chestii ca oamenii il impiedica...etc. Activitati care apar numai in acele momente. Gaseste numai vinovati pentru insuccesele aferente etc. Apoi regreta si isi cere scuze. Persoana este foarte calma si calda ca si caracter; foarte sensibil, sentimental. Insa in acele momente este alta persoana; foarte agresiva verbal si uneori nu numai; cuvinte pe care nu le suporta in momentele de echilibru, le foloseste fara economie in perioadele de expansiune. simptomele sunt clare si au fost descoperite si de medici, dar nu vrea sa auda de medicatie.

ana5, atunci e clar ca omul respectiv este bolnav si nu trebuie judecat pentru momentele in care nu stie ce face. Probabil atunci cand regreta isi face singur atat de multe reprosuri ca nici nu mai e nevoie sa ii spuna cineva... si atunci e in pericol sa cada in depresie, care este o faza mai lunga si mult mai periculoasa a bolii TAB decat cea expansiva, desi e mai tacuta si mai usor de suportat pentru cei din jur. Am inteles ca in faza expansiva nu ai cu cine discuta, dar atunci cand iese din ea si e in faza in care isi cere scuze etc. este maleabil si cred ca atunci ar trebui toti cei din jur sa insiste in loc de reprosuri etc... care ii vor face mai mult rau si sa il arunce in depresie cand iar nu se mai poate comunica... sa il rugati sa mearga la psiholog si psihiatru... poate alt psihitaru daca el are reticente fata de cel actual... poate nu i-a placut cum a fost tratat pana acum... e greu sa gasesti un psihiatru care sa acorde timp sa asculte un bolnav pentru ca sunt foarte putini raportat la numarul de bolnavi. Din pacate multi bolnavi TAB au nevoie si de cineva NEUTRU care sa ii asculte (sa refuleze ceea ce ii framanta) si psihiatrul nu are timp... parerea mea...

Propun ca atunci cand topicul ajunge la numarul rotund 100, sa deschid Partea a III-a a Tulburarii Afective Bipolare (sau Tulburarea Schizo Afectiva).
Se gestioneaza mai usor si e mai usor de parcurs.
Astept sugestii de oricine doreste sa aducem imbunatatiri forumului.
imbunatatiri pentru noi, userii, care folosim si doar atat acest topic.
Numai bine.
Adrian

Am deschis deja subiectul cu Partea a III -a la Tulb. Afectiva Bipolara.
Cei care doresc pot sa inceapa sa posteze acolo, e mai ergonomic.
Este pe prima pagina, dar nu se stie pentru cat timp, dat fiind modul prost sau defectuos in care este administrat dpv informatic.

Multa sanatate.
Adrian.

buna ziua! as avea si eu o mare rugaminte. daca cineva dispune de o cutie in plus de carbonat de litiu sunt foarte interesat sa o cumpar. telefonul meu este 0766.433.240 multumesc!

Salutare tuturor! Este prima data cand scriu pe acest forum si am intrat special sa va felicit si sa va zic ca nu m-am putut opri din citit pana nu am terminat toata pagina! Eu nu am avut tangente cu aceasta afectiune deloc pana acum un an (am urmat cursurile fac de psihologie timp de 2 ani, dovada a faptului ca sunt interesata mult de subiectul psihicului uman ) cand am emigrat in America si am ajuns, nu intamplator, zic eu, sa lucrez intr-un loc cu persoane care sufera de diferite afectiuni psihice. Am intrat pe forum in cautare de informatii deoarece am nevoie sa ii inteleg mai bine pe aceia pe care ii "tratez" in fiecare zi.Trebuie sa precizez ca lucrez ca si caregiver, adica un fel de ingrijitor in varianta romaneasca, nu iau nici o decizie cu privire la medicatie sau plan de tratament noi doar administram medicatia si urmam planul de tratament. Locul in care lucrez este deschis, adica pacientii pot iesi si intra dupa cum doresc.Imbunatatiriile pe care doresc sa le fac tin strict de optimizarea interactiuniilor mele cu pacientii "problema" sa ii numesc asa, care imi creaza probleme deoarece eu sunt acolo in fiecare zi pt ei 8 ore...le dau medicamentele, vorbesc cu ei, le raspund la intrebari, ii ajut cu chestii pe care nu pot sa le faca singuri, etc. Ideea este ca incep sa ma lungesc si nu de asta am intrat, ca va dati seama ca sunt foarte multe de spus si de fapt nu caut un raspuns (desi orice coment e binevenit :) ci am vrut numai sa imi exprim admiratia pt cei care au creat acest forum, pentru legaturile care s-au creat, pt spiritul de ajutorare care se emana din discutii...va felicit fratilor pe inteligenta voastra, pe curajul vostru...ma refer in special, dar nu numai, la cei care sufera de bipolar si la cei care sunt alaturi de ei ca si apartinatori.Pt mine sunteti uimitori si dati dovada de o forta aparte-pt ca luptati cu ceva mare-iar cine are curaj sa lupte cu ceva asa mare ca o boala psihica, este un om puternic! Va miultumesc pt ce ati scris! Va doresc sincer succes in continuare si multa sanatate! Poate alta data cand am mai mult timp o sa intervin si eu in discutii cu pareri personale si observatii pe teren care ar putea fi de folos, poate, cuiva de pe forum.

Va scriu cu stima si respect si din toata inima.
Andreea

Andreea,

Bine ai venit. Multumesc pt cuvintele frumoase. Ai noroc ca m-am uitat aici... lumea deja scrie pe o pagina a treia despre tulburare bipolara... si prin multe alte locuri... daca dai cautare cu "bipolar" sau "episod psihotic"... in rest... am un advice pt ca spui ca ai studiat psihologia... te rog sa crezi sau macar sa accepti posibilitatea ca bolnavii psihici nu au ales (inconstient) ei sa fie asa... iti spun asta pentru ca circula ideea asta si intalnesc aici pe forum o multime de fani "pro-vinecare miraculoasa", care cred ca totul e chestiune de vointa si autosugestie... dar nu e asa... succes pe mai departe.

G