Ptoza palpebrală congenitală - Blefaroptoza congenitală

Ptoza palpebrală congenitală reprezintă o afecţiune prezentă la naştere în care bebeluşul se naşte cu una sau ambele pleoape superioare lăsate/căzute.
În cazul ptozei, pleoapa superioară se încadrează într-o poziţie mai joasă decât ar trebui să fie în mod normal. În cazuri grave de ptoza, căderea pleoapei poate acoperi parţial sau chiar total pupila, astfel încât apar probleme în cadrul vederii, ducând la ambliopie.

Ptoza palpebrală poate afecta un singur ochi sau pe ambii. Aceasta poate să apară la naştere sau se poate manifesta pe parcursul vieţii. Dacă aceasta apare la naştere atunci se numeşte ptoza congenitală.

În cele mai multe cazuri de ptoza palpebrală congenitală, problema este izolată şi nu interferează cu vederea.
Orice ptoză palpebrală care se dezvoltă pe o perioadă de câteva zile sau chiar săptămâni poate semnala o problemă medicalp gravă ce necesită investigaţii neurologice şi evaluări fizice.

Patofiziologie

Pleoapa superioară este ridicată, în mod normal, de către muşchiul levator superior al pleoapei.
În cele mai multe cazuri de ptoza palpebrală congenitală, o pleaopă căzută poate rezulta în urma unei disgenezii miogenice localizate.
În acest caz, în loc de fibre musculare normale se găseşte de cele mai multe ori ţesut adipos şi fibros, limitând abilitatea muşchiului levator de a se contracta şi a se relaxa. Prin urmare, boala se numeşte, de obicei, ptoza palpebrală congenitală de cauză miogenică.

Epidemiologie

Rata de mortalitate/morbiditate

Dacă ptoza palpebrală congenitală apare în timpul copilăriei şi interferează cu viziunea pacientului, trebuie realizată o intervenţie chirurgicală pentru a corecta această problemă. În caz contrar, o pierdere permanentă de vedere poate să apară ca rezultat al ambliopie.

Ptoza congenitală apare în mod egal la diferite rase, atât la sex feminin, cât şi sex masculin, iar din punct de vedere al vârstei, de obicei este prezentă la naştere, dar poate să apară şi în primul an de viaţă.

Istoric medical

Toţi pacienţii care prezintă fie ptoză palpebrală unilaterală, fie bilaterală au nevoie de o examinare aprofundată, care include:

• un istoric medical
• un istoric familial
• istoric al reacţiilor alergice
• analiză a sistemului vizual

Fotografii din familie pot ajuta la determinarea debutului şi la variabilitatea ptozei. Observarea detaliilor din fotografiile familiei oferă şansa medicului chirurg să examineze şi ceilalţi membrii ai familiei.
Un pacient cu un istoric familial pozitiv de ptoza congenitală nu mai este obligat să efectueze teste costisitoare pentru determinarea prezenţei acestui defect.

În cazurile severe de ptoză palpebrală congenitală, care necesită intervenţia chirurgicală, accentul în istoricul medical trebuie pus pe orice utlizare de anticoagulante sau de disfuncţionalităţi hemoragice, pentru a evita potenţiale complicaţii în timpul operaţiei. Medicul chirurg ar trebui de asemenea să se intereseze de cazuri familiale de boli cardiace sau hipertermie malignă. Pacienţii cu ptoză şi cu sindromul Kearns-Sazre sau oftalmoplegie externă cronică progresivă pot avea, de asemenea, o tulburare de conducere cardiacă.

Un istoric medical în care se întâlneşte prezenţa unei ptoze fluctuante, asociată cu un strabism poate indica miastenia gravis.

Trebuie obţinută o anamneză medicală atentă şi în ceea ce priveşte cancerul. Tumori orbitale metastatice sau primare pot duce la malpoziţia pleoapei.

De asemenea, prezenţa în instoricul medical a unor traume cu fracturi la nivelul peretelui orbital poate duce la pseudoptoza cu enoftalmie. În plus, în cazul unei traume, poate rezulta o paralizie de pereche de nerv III cranian, ce poate conduce la apariţia unei ptoze palpebrale.

Un istoric al medicamentelor şi al reacţiilor alergice poate fi de asemenea util. Reacţiile alergice pot duce la apariţia edemului palpebral şi al pleoapelor căzute.

Se poate căuta în istoricul medical o evidenţa a dimensiunilor pupilare, ce poate fi utilă în diagnosticarea sindromului Horner. Pacienţii cu sindrom Horner au ptoză şi mioză la acelaşi ochi. Tumorile toracice sau cervicale pot produce daune la nivelul lanţului nervos simpatic. Neuroblastomul, care este una dintre cele mai frecvente tipuri de cancer la copii, ar trebui exclusă din lista de cauze ale apariţiei ptozei palpebrale.

Dacă în istoricul medical apar simptome ca: ochi uscaţi, epiforă intermitentă sau conjunctivită cronică, poate fi o indicaţie către o tulburare de ochi uscaţi sau o boală a suprafeţei corneene. (1)

Cauze şi factori de risc

În cele mai multe cazuri de ptoză congenitală, cauza este idiopatică.
Din punct de vedere histologic, muşchii levatori, la pacienţii cu ptoză palpebrală congenitală, sunt distrofici. Ţesuturile musculare ale levatorilor, precum şi aponevreozele lor par a fi infiltrate sau înlocuite cu ţesut adipos şi fibros.

În cazurile severe, fibrele musculare striate sunt destul de rare, sau pot chiar să lipsească, atunci când se realizează intervenţia chirurgicală. Acest lucru sugerează faptul că ptoza congenitală este rezultatul unor defecte locale de dezvoltare a structurii musculare.

Ptoza palpebrală congenitală poate să apară datorită unei transmiteri genetice, autozomal dominante. O incidenţa de ptoză congenitală în rândul membrilor familiei sugerează faptul că defectele genetice sau cromozomiale se transmit la fel ca ptoza palpebrală congenitală.

Alte cauze

• Sindromul blefarofimozic: Acest defect cuprinde deschideri ale fantelor palpebrale de mică distanţă, ptoză palpebrală congenitală, epicantus inversus şi telecantus.
• Paralizia celei de-a treia perechi de nervi cranieni: de obicei se indentifică semne aberante ale regenerării. Pupila poate fi paradoxal de mică şi nu reacţionează.
• Sindromul Horner: Se întâlnesc semne ale unei ptoze palpebrale incipiente ipsilaterale, mioză şi anhidroză. Pleoapa inferioară ipsilaterală poate fi ridicată. De asemenea, poate fi întâlnită heterocromia (culoare diferită a irisului la ambii ochi), cauzată de lipsa de inervaţie senzitivă în timpul dezvoltării melanocitelor de la nivelul irisului.
• Sindromul Marcus Gunn – clipire a maxilarului: Nervul motor al muşchiului pterigoid extern este incorect distribuit, ajungând la nivelul muşchiului levator ipsilateral. Ridicarea pleoapei superioare apare odată cu masticaţia sau cu mişcarea maxilarului de partea opusă.
• Traumă în timpul naşterii
• Sindromul Duane: În cadrul acestui sindrom, a şasea pereche de nervi cranieni nu inervează muşchiul rectus lateral. Astfel, acest muşchi va primi invervaţie de la nivelul celei de-a treia pereche de nervi cranieni. Pe lângă sinkinezia ce apare datorită lipsei de inervaţie a pleoapei, mai poate să apară enoftalmia asociată cu o ptoză palpebrală aparentă. În sindromul Duane de tip I, pleoapa superioară cade mai jos decât în ptoză, iar pleoapa inferioară se ridică atunci când ochiul este în poziţie de adducţie, datorită unei contracţii simultane cu muşchiul rectus orizontal.
• Tumori periorbitale: neuroblastom, neuroame plexiforme, limfoame, leucemii, rabdomiosarcom, neuroame, neurofibroame, sau alte tumori orbitale profunde pot produce ptoze sau proptoze.
• Sindromul Kearns-Sayre: Acest sindrom determinat de o deleţie mitocondrială este caracterizat de: oftalmoplegie externă progresivă, bloc cardiac, retinită pigmentară şi manifestări ale sistemului nervos central. Acesta se manifestă încă din copilărie, dar este rareori prezent la naştere. Simptomele apare în prima sau a doua decadă a vieţii. Ptoza palpebrală bilaterală este o caracteristică importantă ce apare în cadrul acestui sindrom.
• Distrofie miotonică: pacienţii cu această afecţiune pot prezenta cataractă policromă, atrofie a gonadelor sau subţierea prematură şi/sau pierderea părului. Distrofia miotonică este o tulburare autozomal dominantă, care este caracterizată clinic prin miotonia şi slăbiciunea musculară progresivă.
• Blefarocalazia: Această afecţiune este caracterizată prin procese infiltrante care îngroaşă pleoapele şi produc ptoză
  
• Miastenia gravis: un defect la nivelul joncţiunii neuromusculare ce împiedică realizarea unui răspuns normal la acţiunea acetilcolinei eliberate, determinând apariţia ptozei.
• Pseudotumoră de orbită: Pacienţii cu această afecţiune pot prezenta ptoză datorată inflamării şi apariţiei edemului la nivelul pleoapei.
• Pseudoptoză palpebrală : Existenţa unei cantităţi mai mici de ţesut la nivelul orbitei (exemplu: ochi unilateral mic, atrofie de ţesut adipos, etc.) poate produce apariţia unei ptoze.

Semne şi simptome

La consultul fizic ar trebui să se prezinte atât pacienţii cu o singură pleoapă căzută cât şi pacienţii care prezintă acest defect bilateral.

În cadrul examninării ar trebui observate:

• acuitatea vizuală
• eroarea de refracţie
• refracţia cicloplegică

La sugari, medicul ar trebui să se asigure că aceştia pot fixa şi urmări obiectele cu fiecare ochi în parte.

Pacientul ar trebui să fie evaluat pentru un posibil strabism şi să efectueze un examen de fund de ochi, atunci când acesta este dilatat.

Fotografiile familiale trebuiesc adăugate la istoricul medical, în cazul în care în acestea se observă modificări ale pleoapelor şi ale feţei.

Funcţia lacrimală trebuie de asemenea atent evaluată, în cazul în care există vreo suspiciune cu privire la producerea corespunzătoare de lichid lacrimal. Această evaluare se realizează cu lampa de examinare cu pată de fluoresceină pentru a examina corneea, meniscul lacrimal şi timpul de picurare al lacrimilor.

Testul Schirmer poate fi efectuat şi pentru sindromul de ochi uscat. Acesta presupune aplicarea unei hârtii de filtru la intersecţia dintre treimea mijlocie şi treimea laterală a pleoapei inferioare.

Sensibilitatea corneană ar trebui, de asemenea, testată, dacă este posibil. Acest lucru poate fi greu de realizat la copiii mici.

Un exoftalmometru poate fi utilizat pentru a evalua proptoza relativă sau enoftalmia fiecărui ochi. În pseudoptoză, o ptoză a ochiului contralateral dă falsa impresie ca pleoapă superioară normală este căzută.

Dimensiunea pupilei şi diferenţele de culoare a irisului între ochi ar trebui să fie examinate pentru sindromul Horner.

Înălţimea fantei palpebrale ar trebui să fie observată şi măsurată în milimetri atunci când fiecare ochi este concentrat pe o tintă îndepărtată. Distanţa reprezintă, de fapt, măsurarea celei mai mari înălţimi la care poate ajunge fanta palpebrală atunci când ochii pacientului ţintesc drept un obiect situat la depărtare. Ar trebui observată şi poziţia pleoapei atunci când pacientul este pus să privească în jos. În ptoza palpebrală congenitală, pleoapa ptotică apare ca fiind mai mare atunci când pacientul priveşte în jos.

După măsurarea fantei palpebrale, ar trebui evaluată funcţia muşchiului levator.
Pacientul priveşte în jos, în timp ce examinatorul plasează o linie marcată la nivelul marginii superioare a pleoapei superioare. Pacientul este rugat să ridice privirea pe cât posibil fără a mişca însă capul, în timp ce medicul împiedică realizarea oricărei acţiuni a muschilor de la nivelul frunţii. Înălţimea la care se ridică pleoapa superioară este măsurată direct cu ajutorul liniei şi este înregistrată în milimetri ca funcţie a levatorului.

Pacientul ar trebui examinat şi pentru fenomenul Bell. Pacientul închide ambii ochi strâns, în timp ce examinatorul ţine pleoapele superioară şi inferioară depărtate. Dacă globul ocular se ridică în timpul închiderii forţate a pleoapelor, atunci apare un fenomen Bell normal. Această evaluare ajută medicul chirurg să determine riscul expunerii la keratopatie în urma intervenţiei chirurgicale asupra pleoapelor. (6)

Se va realiza o examinare atentă şi asupra aspectului exterior al pleoapelor, împreună cu palparea acestora şi a arcadei orbitale. Dacă o masă de ţesut apare la nivelul pleoapelor, atunci aceasta poate fi, de fapt, cauza apariţiei ptozei palpebrale. Această masă de ţesut poate să apară în urma unor neurinoame plexiforme, a unui limfom sau a unei leucemii. Rabdomiosarcomul poate să apară cu o masă de ţesut palpabil prin intermediul pleoapei.

Diagnostic

Analize de laborator:

Dacă se suspectează prezenţa miasteniei gravis, ar trebui să se realizeze măsurarea concentraţiilor serice de anticorpi ale receptorilor pentru acetilcolină.

Imagistică:

Următoarele seme şi simptome sunt indicaţii pentru a realiza teste neuroimagistice, precum RMN-ul şi tomografia computerizată a orbitei şi a creierului:

• semne neurologice asociate cu ptoza palpebrală
• fracturi ale peretelui orbital asociat cu un istoric de traume.
• masă de ţesut vizibil sau palpabil la nivelul pleoapei
• susceptibilitate de tumori orbitale (exemplu: limfom, leucemie, rabdomiosarcom)
• sindrom Horner incipient cu sau fără alte constatări neurologice
• paralizie de nerv III incipientă cu sau fără constatări neurologice
• deplasarea globului ocular asociată fie cu enoftalmie, fie cu proptoză

Alte teste:

Dacă se supectează prezenţa miasteniei gravis, sunt recomandate următoarele teste:

• electromiografia fibrelor musculare (EMG)
• testul Tensilon
• testul cu gheaţă
• dacă se suspectează o tulburare mitocondrială se recomandă efectuarea unui ECG

Proceduri:

Dacă medicul suspectează apariţia unui defect mitocondrial, atunci cere efectuarea unei biopsii musculare.

Diagnostic diferenţial:

• Anoftalmie
• Celulită orbitală
• Celulită preseptală
• Oftalmoplegie externă cornică progresivă
• Conjunctivită alergică
• Conjunctivită bacteriană
• Conjunctivită virală
• Abraziune corneană
• Corp străin la nivel cornean
• Sindromul Duane
• Sindromul Horner
• Marcus Gunn – clipitul maxilarului
• Miastenia gravis
• Oftalmopatie tiroidiană

Tratament

Tratamentul ptozei congenitale include atât îngrijiri medicale, cât şi îngrijiri chirurgicale:

Tratament medical

Obervarea este necesară doar în cazul apariţiei unor cazuri uşoare de ptoză congenitală, mai ales atunci când nu este asociată cu semne ale ambliopiei, strabismului sau a menţinerii anormale a capului.
În funcţie de severitatea ptozei congenitale, pacienţii trebuiesc monitorizaţi şi evaluaţi la fiecare 3-12 luni pentru determinarea apariţiei sau nu a semnelor de ambliopie cauzate de ptoza congenitală.
Fotografiile pot fi utile pentru monitorizarea pacienţilor.
Poziţia capului trebuie examinată cu atenţie. Dacă pacientul va avea o poziţie a capului, în care bărbia este ridicată, pentru a putea vizualiza imaginile din faţa lui, atunci este un semn că ptoza s-a agravat, iar o intervenţie chirurgicală este iminentă.
Pacientul ar trebui testat pentru astigmatism, datorită compresiei determinată de căderea pleoapei. (5)

Tratament chirurgical

Ptoza palpebrală congenitală are consecinţe fizice, funcţionale, dar şi psihologice, legate de aspect. Metoda de reparaţie a acestui defect depinde de obiectivele pe care le are pacientul, de diagnosticul de bază, precum şi de gradul de funcţionalitate al muşchiului levator. Deşi motivul principal pentru care se recurge la realizarea unei intervenţii chirurgicale este funcţionalitatea pleoapei, în cadrul acestei operaţii, chirurgul are posibilitatea de a realiza o simetrie la nivelul pleoapelor, o înălţime egală a deschiderii fantelor palpebrale, un contur al marginilor mai bun, pentru a îmbunătăţii aspectul cosmetic.

Corecţia chirurgicală a ptozei congenitate poate fi realizată la orice vârstă, în funcţie de severitatea bolii. O intervenţie timpurie poate fi recomandată dacă apare ambliopie semnificativă sau toricolis ocular. Cazurile severe de torticolis ocular pot întârzia mişcările oculare la sugari şi copii mici, datorită problemelor de echilibru determinate de postura capului cu bărbia ridicată. În cazul în care intervenţia chirurgicală nu este urgentă, aceasta poate să întârzie până când copilul ajunge la vârsta de 3-4 ani. Acest timp poate fi folosit pentru a efectua măsurători mult mai precise preoperator.

Intervenţiile chirurgicale la pacienţii cu antecendente de ochi uscat, paralizie de nerv şapte sau anomalii musculare extraoculare semnificative, cum ar fi oftalmia Graves severă, dublă paralizie de levator sau oftalmoplegie externă progresivă, ar trebui abordate cu o mai mare prudenţă, pentru a evita expunerea la keratopatie postoperatorie.

Rezecţia muşchiului levator:

Această procedură reprezintă scurtarea complexului muşchi levator – aponevroză, printr-o incizie la nivelul marginii pleoapei superioare. Incizia pielii poate fi ascunsă în pliul deja existent al pleoapei sau se poate realiza un nou pliu pentru a fi identic cu cel contralateral.

Pentru realizarea acestei intervenţii, muşchiul levator trebuie să prezinte cel puţin un grad de funcţionalitate moderat, pentru a se putea corecta prin rezecţie. Dacă gradul de funcţionalitate este mai mare de 4 mm, dar mai mic de 6 mm, se recomandă o rezecţie a levatorului de 22 mm. Dacă gradul este între 6-8 mm, este indicată o rezecţie de 16-18 mm. Dacă gradul este mai mare de 8 mm, se realizează o rezecţie de 10-13 mm.

Contraindicaţii:

• Nu se recomandă o rezecţie de muşchi levator extern atunci când gradul de funcţionalitate al acestuia este mai mic de 4 mm. În astfel de cazuri, rezultatul intervenţiei chirurgical pe termen lung poate fi unul de subcorecţie.
• De asemenea, nu se recomandă operaţia atunci când este prezent fenomenul Bell (ridicarea limitată a ochiului), sensibilitate redusă a corneei sau producţie slabă de lichid lacrimal. Acestea pot determina o expunere la keratopatie.

Procedeul de suspendare frontală:

Această procedură este concepută pentru a spori gradul de ridicare al pleoapei superioare prin ridicarea frunţii.
Procedurile de suspendare frontală produc lagoftalmie în cele mai multe cazuri. Unii chirurgi preferă să realizeze o suspendare frontală bilaterală, în cazurile de ptoză palpebrală unilaterală severă, pentru a obţine simetrie.

Această procedură este recomandată atunci când gradul de funcţionalitate al muşchiului levator este mai mic de 4 mm.

Contraindicaţii relative:

• fenomen Bell slab (ridicare limitată a ochiului)
• sensibilitatea redusă a corneei
• producerea slabă de lichid lacrimal, cauzatoare de keratopatii.

Dacă intervenţia chirurgicală este totuşi indicată, aceşti pacienţi au nevoie de urmărire atentă postoperatorie pentru a evita expunerea corneană la infecţii, ulcer cornean sau ambliopie.

Se cunosc mai multe materiale prin care se conectează pleoapa superioară la muşchii frunţii. Acestea sunt:

• Fascia lata autogenă : aceasta poate fi obţinută de la piciorul pacienţilor cu vârsta peste 3 ani.
• Fascia lata conservată (de la banca de ţesuturi)
• Material de sutură neresorbabil (exemplu: Prolene 2-0, Nylon/Supramid, Mersilene)
• Benzi de silicon, tije de silicon
• ePTFE (Poli-Tetra-Fluoro-Etilenă extinsă)
• Materialele autogene folosite mai puţin frecvent sunt: tendonul muşchiului palmar lung şi fascia temporală. (4)

Este posibil ca după intervenţia chirurgicală, pacienţii să nu poată să închidă pleoapele în timpul somnului, timp de câteva săptămâni. Familiile trebuiesc informate despre acest risc al operaţiei. Problema închiderii pleoapelor în timpul somnului se îmbunătăţeşte în timp; cu toate acestea, este necesară o lubrifiere consistentă a ochiului pentru a evita keratopatia de expunere.

Procesura Fasanella – Servat:

Pleoapa superioară este ridicată prin eliminarea unei mase de ţesut situată în partea interioară a pleoapei. Acest ţesut cuprinde: tarsus, conjunctiva şi muşchiul Müller. Această procedură nu este frecvent efectuată pentru cazurile de ptoză congenitală.

Rezecţia muşchiului Müller – conjunctivă:

Această operaţie este preferată în cazul în care pleoapa a avut un răspuns pozitiv la tratamentul cu fenilfrină. Conjunctiva şi muşchiul Müller sunt marcate, prinse şi suturate, apoi ţesuturile sunt rezectate. Stratul conjunctival este apoi închis. Această operaţie nu este efectuată frecvent în cazurile de ptoză congenitală.

Consultaţii speciale

Pacienţii cu ptoză palpebrală congenitală pot prezenta şi alte afecţiuni care ar trebui abordate de diferiţi specialişti. Aceste afecţiuni includ: strabismul, anomalii craniofaciale şi ale semne neurologice. Medicii specialişti care ar trebui consultaţi în cazul în care aceste semne sunt prezente, sunt:

• oftalmolog pediatru
• serviciul oculoplastic pediatru
• neurolog pediatru
• cardiolog (dacă se suspectează prezenţa unui defect mitocondrial)

Recomandări

Dietă: Pacienţii cu ptoză palpebrală congenitală nu trebuie să urmeze o dietă specială, iar activitatea fizică nu trebui limitată.

Îngrijiri ambulatoriu

Pacienţii care au suferit intervenţii chirurgicale pentru ptoza congenitală sunt monitorizaţi iniţial la fiecare 2-4 săptămâni pentru apariţia semnelor de keratopatie de expunere, infecţie, granulom, subcorecţie sau supracorecţie. Fotografiile sunt utile în monitorizarea pacienţilor.

În urma intervenţiei chirurgicale, trebuie monitorizată cu atenţie:

• acuitatea vizuală
• postura capului
• eroarea de refracţie

Orice ambliopie reziduală ar trebui tratată imediat şi într-o manieră agresivă.

Complicaţii

Complicaţiile asociate cu procedura de suspendare frontală pentru repararea ptozei congenitale includ următoarele:

• granulom: în cazul în care materialele de suspendare nu au fost bine plasate sub piele, pot să apară granuloame. Acestea ar trebui să fie tratate în manieră clasică, deoarece au tendinţa de a se trata de la sine.
• asimetrie de pleoape
• supracorecţie cu keratopatie de expunere şi ochi uscat
• subcorecţie: materialele de suspendare se pot dizolva sau rupe. Materialele de sutură se pot rupe în ţesuturile moi. Subcorecţia apărută în cadrul intervenţiei chirurgicale de reparare a ptozei palpebrale congenitale poate necesita repetarea operaţiei.
• infecţie (7)

Prognostic

Repararea ptozei congenitale poate avea rezultate funcţionale şi cosmetice excelente.
Cu observare atentă şi prin tratament corespunzător, ambliopia poate fi şi ea tratată cu succes.
Dintre pacienţii care necesită intervenţie chirurgicală, 50% sau chiar mai mulţi sunt nevoiţi să repete operaţia în următorii 8-10 ani de la operaţia iniţială. (3)

Informarea pacienţilor şi educarea acestora

Deşi nu toţi pacienţii necesită intervenţie chirurgicală, aceştia trebuie totuşi atent monitorizaţi în vederea apariţiei semnelor ce pot indica o posibilă dezvoltare a ambliopiei.
Deoarece, repararea ambliopiei nu se poate realiza după vârsta de 7-10 ani, tratamentul medical şi chirurgical corespunzător, realizat în timp util pentru ptoza congenitală, este esenţial pentru menţinerea unui sistem vizual sănătos al copilului.
Ptoza palpebrală congenitală necorectată poate duce la apariţia ambliopiei secundare deprivării sau astigmatismului necorectat.
O poziţie anormală a pleoapelor poate avea efecte psiho-sociale negative asupra copilului.
Blefaroptoza necorectată duce la scăderea acuităţii vizuale şi la apariţia durerilor de cap, în regiunea frontală.