Ratele de supraviețuire în cazul demenței se îmbunătățesc în mai multe țări: studiu de cohortă multinațional

Odată cu creșterea numărului de cazuri de demență la nivel mondial, estimat la 57 de milioane, cu aproximativ 10 milioane de cazuri noi anual, demența a devenit o prioritate de sănătate publică. Supraviețuirea după diagnostic este esențială atât pentru planificarea îngrijirii, cât și pentru evaluarea poverii bolii. Acest studiu multinațional a analizat tendințele în supraviețuirea după diagnosticarea demenței în opt regiuni dezvoltate, între 2000 și 2018, folosind un protocol comun pe baze de date administrative și de dosare medicale electronice.
Literatura anterioară a identificat variații în supraviețuirea după demență în funcție de regiune, perioadă și caracteristici demografice. Studii sistematice anterioare au raportat o durată medie de supraviețuire între 1.8 și 7.9 ani. Totuși, aceste estimări sunt deseori limitate de lipsa datelor actualizate și de absența unei metodologii comune. De asemenea, puține cercetări au investigat influența strategiilor naționale de demență asupra speranței de viață după diagnostic.

Despre studiu

Studiul condus de un cercetător al Universității din Waterloo a inclus peste 1,27 milioane de persoane cu un diagnostic incident de demență din opt jurisdicții: Regatul Unit, Germania, Finlanda, Canada (Ontario), Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Taiwan și Hong Kong. Datele au provenit din baze administrative, registre naționale și dosare electronice de sănătate. Toți participanții aveau vârsta de peste 60 de ani și au fost urmăriți până la deces sau până la sfârșitul perioadei de studiu (2000–2018).

Diagnosticul de demență a fost identificat folosind coduri ICD-9, ICD-10 sau coduri Read, iar supraviețuirea a fost estimată prin metode Kaplan-Meier și modele Cox de hazard proporțional, ajustate pentru sex și vârstă. Pentru validare suplimentară, s-au calculat rapoarte standardizate ale mortalității (SMR), comparând mortalitatea în rândul persoanelor cu demență cu cea a populației generale.

Rezultate principale

Caracteristici ale eșantionului

• Vârsta medie la diagnostic a variat între 76,8 ani (Coreea de Sud) și 82,9 ani (Germania).
• 60,7% dintre participanți au fost femei.
• 60% dintre persoanele diagnosticate au decedat în perioada de urmărire.

Supraviețuirea mediană

• În Regatul Unit, supraviețuirea mediană la 60–64 ani a fost de 10,8 ani, scăzând la 3,5 ani la 85+ ani.
• Canada a înregistrat o supraviețuire relativ constantă, de la 4,9 ani (60–64 ani) la 2,4 ani (85+).
• Noua Zeelandă a avut cea mai mică supraviețuire mediană la vârsta de 85+ ani: 1,7 ani.

Tendințele mortalității

Modelul Cox a evidențiat o scădere semnificativă a riscului de mortalitate în cinci jurisdicții:

• Regatul Unit: raportul de risc a scăzut de la 0,97 în 2001 la 0,72 în 2016.
• Canada: raportul de risc de la 0,95 în 2001 la 0,70 în 2016.
• Coreea de Sud: raportul de risc de la 0,87 în 2004 la 0,55 în 2013.
• Taiwan și Hong Kong: tendință similară de reducere a raportului de risc.

În schimb, Finlanda și Germania nu au prezentat tendințe clare, iar în Noua Zeelandă s-a observat o creștere a riscului de mortalitate începând cu 2014.

Rapoarte standardizate ale mortalității (SMR)

• SMR cel mai mare: Hong Kong (2,35) și Noua Zeelandă (2,34).
• SMR cel mai mic: Regatul Unit (1,08), cu o tendință descrescătoare între 2008–2016.
• Tendințe opuse observate în Germania și Finlanda, cu creșteri SMR în timp.

Interpretare și implicații

Scăderea riscului de mortalitate în majoritatea bazelor de date poate reflecta efectele pozitive ale strategiilor naționale pentru demență, îmbunătățirea diagnosticării precoce și a accesului la tratamente și servicii de îngrijire. Diferențele observate între țări pot fi atribuite:

• tipului de date (administrative, spitalicești, registre),
• practicilor de diagnosticare și înregistrare,
• modificărilor în politicile de sănătate publică,
• gradului de implicare a îngrijirii primare versus specializate.

Creșterea raportului de risc în Noua Zeelandă după 2014 poate fi asociată cu transferul responsabilității diagnosticului către medicina de familie, ceea ce poate duce la diagnosticări în stadii mai avansate ale bolii în spitale.

Limitări

• Lipsa informațiilor privind severitatea demenței sau comorbiditățile.
• Posibile variații în codificare și înregistrare între baze de date.
• Diagnosticul incident nu a putut fi confirmat în toate cazurile.
• SMR-urile din primii ani pot supraestima mortalitatea din cauza includerii cazurilor existente anterior.

Concluzii

Acest studiu este cel mai amplu de până acum care analizează supraviețuirea după diagnosticarea demenței, utilizând un protocol comun aplicat pe baze de date din opt jurisdicții dezvoltate. Tendințele pozitive observate în cinci regiuni oferă indicii că strategiile naționale și îmbunătățirile în îngrijirea demenței pot avea efecte benefice. Totodată, rezultatele subliniază importanța monitorizării epidemiologice continue și a investițiilor în date de înaltă calitate pentru ghidarea politicilor publice eficiente în contextul îmbătrânirii populației.