Screeningul termic la frontiere în pandemii: cât de eficient este de fapt?

De ce a apărut screeningul termic la frontiere

Ideea de a opri o epidemie la graniță, verificând temperatura corporală a călătorilor, a fost aplicată pe scară largă pentru prima dată în timpul epidemiei de SARS din 2003, apoi reluată pentru gripa aviară H5N1, pandemia de gripă H1N1 din 2009, epidemia de Ebola din Africa de Vest (2014-2016) și, la o scară fără precedent, în timpul pandemiei de COVID-19, când zeci de state au instalat camere termice în aeroporturi, porturi și puncte de trecere a frontierei^[1]. Logica politică este simplă: dacă febra este un semn frecvent al unei boli infecțioase, iar tehnologia poate scana sute de persoane pe minut fără contact fizic, atunci screeningul termic pare o soluție ieftină și rapidă de a bloca „importul" de cazuri. Organizațiile internaționale de sănătate au recomandat de altfel screeningul de temperatură ca una dintre măsurile posibile la frontiere în contextul unor amenințări epidemice, alături de chestionare de sănătate și supraveghere a simptomelor la sosire^[3]. Problema, documentată consecvent de cercetători încă dinainte de COVID-19, este că premisa de bază – „febra vizibilă = boală depistabilă” – se dovedește mult mai fragilă decât pare.

Cum funcționează de fapt camerele termice și termometrele fără contact

Tehnologia de scanare și limitările sale

Tehnologiile folosite la frontiere sunt de două tipuri. Camerele termografice (imagistică în infraroșu) captează radiația termică emisă de suprafața pielii și o transformă într-o hartă de culori, semnalând automat persoanele a căror temperatură facială depășește un prag stabilit. Termometrele portabile cu infraroșu, folosite pentru verificări individuale suplimentare, măsoară temperatura la nivelul frunții sau al canalului auditiv printr-un fascicul îndreptat spre piele, fără contact direct. În ambele cazuri, aparatul nu măsoară temperatura centrală a corpului (cea reglată strict de hipotalamus și relevantă clinic pentru febră), ci temperatura suprafeței pielii, care poate fi cu 1-2°C mai mică și fluctuează mult mai ușor sub influența mediului^[2]. Pragul folosit în majoritatea protocoalelor de frontieră a fost de 37,5-38°C, ales ca un compromis între sensibilitate (a prinde cât mai mulți febrili) și rata de fals-pozitiv (a nu opri inutil mii de călători sănătoși doar transpirați sau înroșiți la față). Poziționarea corectă a camerei, distanța de scanare, calibrarea zilnică și temperatura constantă a încăperii sunt condiții tehnice greu de respectat într-un aeroport aglomerat, iar orice abatere de la ele modifică citirea cu zecimi sau chiar grade întregi.

Ce arată dovezile științifice despre eficacitatea reală

O analiză de literatură publicată în Eurosurveillance, care a trecut în revistă experiența screeningului termic din SARS și gripa aviară, a concluzionat încă din 2009 că termometrele cu infraroșu fără contact au o sensibilitate insuficientă pentru a fi folosite ca unic instrument de depistare la frontiere, din cauza numărului mare de cazuri febrile ratate și a variabilității mari a citirilor în condiții reale de teren^[4]. Concluzia s-a repetat, cu date mai solide, în epidemia de Ebola din 2014: o analiză publicată în BMJ a estimat că screeningul termic la aeroporturile din Africa de Vest și din țările de destinație ar fi identificat un număr extrem de mic de cazuri raportat la milioanele de călători verificați, autorii subliniind că majoritatea infecțiilor confirmate ulterior la călători scăpaseră nedetectate la trecerea graniței^[5]. Datele din pandemia de COVID-19 confirmă același model: un studiu realizat pe aeroportul din Okinawa, care a urmărit toți pasagerii domestici testați pozitiv pentru SARS-CoV-2 în perioada 2020-2022, a comparat rezultatele screeningului termic de la sosire cu testele PCR confirmate ulterior și a găsit o rată de detectare extrem de mică – marea majoritate a persoanelor infectate nu au avut niciodată o temperatură peste pragul de alertă în momentul scanării^[6]. O analiză mai amplă asupra controalelor de frontieră aplicate global în timpul pandemiei, publicată în 2025, a folosit date din lumea reală pentru a estima impactul real al acestor măsuri asupra transmiterii și a arătat că beneficiul screeningului de temperatură, izolat de alte măsuri, a fost marginal comparativ cu testarea directă și carantina^[8].

De ce scapă atât de multe cazuri nedetectate

Factori biologici și tehnici de eroare

Rata mică de detectare nu este un defect izolat al unui anumit aparat, ci rezultatul mai multor probleme biologice și tehnice care se combină. În primul rând, o proporție mare dintre persoanele infecțioase nu au deloc febră în momentul călătoriei: sunt fie asimptomatice pe toată durata bolii, fie se află în perioada presimptomatică sau de incubație, când virusul se replică și poate fi deja transmisibil, dar febra încă nu a apărut. Pentru boli precum COVID-19, unde transmiterea presimptomatică a fost documentată pe scară largă, această fereastră poate dura zile întregi. În al doilea rând, călătorii simptomatici recurg frecvent, conștient sau nu, la un antitermic (paracetamol sau ibuprofen) înainte de zbor, pentru a se simți mai bine sau pentru a evita exact acest tip de control – efectul este o scădere temporară a temperaturii sub pragul de alertă, suficientă pentru a trece nedetectat prin scanare, chiar dacă boala rămâne activă. În al treilea rând, citirea propriu-zisă a temperaturii cutanate este influențată de o serie de factori de confuzie greu de controlat într-un terminal aglomerat: temperatura și umiditatea din sala de sosire, efortul fizic recent (mersul rapid printre porți sau cărarea bagajelor), consumul de alcool, machiajul, transpirația, ora din zi și chiar poziția exactă a feței față de cameră. Toate acestea pot ridica sau coborî temperatura măsurată cu până la un grad, suficient pentru a inversa rezultatul unui test cu prag fix.

Falsul sentiment de siguranță și costul măsurii

Dincolo de cifrele de sensibilitate, cercetătorii au atras atenția asupra unei probleme mai subtile: screeningul termic vizibil, cu personal în echipament de protecție și camere termice afișate pe monitoare, transmite pasagerilor și autorităților impresia unei bariere solide, deși capacitatea reală de a opri boala este redusă. Acest fals sentiment de siguranță poate avea efecte adverse indirecte – reducerea vigilenței față de alte măsuri mai eficiente (purtarea măștii, distanțare, izolare la apariția simptomelor) sau justificarea publică a redeschiderii unor rute de călătorie fără alte garanții. O revizuire de tip scoping publicată în 2024 în BMJ Global Health, care a analizat impactul economic al măsurilor de călătorie aplicate în pandemia de COVID-19, a subliniat că multe dintre aceste măsuri, inclusiv screeningul la frontiere, au generat costuri operaționale considerabile (personal, echipamente, întreținere, întârzieri pe fluxul de pasageri) fără dovezi solide ale unui beneficiu epidemiologic proporțional, mai ales atunci când erau aplicate izolat, fără testare sau carantină asociată^[7]. Cu alte cuvinte, banii și timpul investite într-o cameră termică ar fi putut avea un impact mai mare direcționate spre testare rapidă sau spre comunicare clară către călători.

Cui i se adresează totuși o astfel de măsură și când mai are sens

Screeningul termic nu este complet inutil – problema este poziționarea lui ca instrument unic de blocare a unei epidemii. El poate avea un rol limitat, dar real, ca prim filtru grosier într-un sistem cu mai multe straturi: identifică o parte dintre călătorii clar febrili, care pot fi apoi îndrumați către o evaluare medicală suplimentară, testare rapidă sau izolare temporară, în loc să treacă direct prin controlul de frontieră. Este util mai ales pentru boli cu perioadă de incubație scurtă și febră marcată, precoce și frecventă (cum a fost cazul Ebola la debutul bolii), și mai puțin util pentru boli respiratorii cu transmitere presimptomatică extinsă, cum este COVID-19. Are, de asemenea, o valoare de descurajare: știind că vor fi scanați, unii călători simptomatici aleg să amâne călătoria. Pentru autoritățile de sănătate publică, cea mai onestă folosire a acestei tehnologii este ca element secundar dintr-un pachet mai larg de măsuri, nu ca substitut al testării sau al chestionarelor de sănătate completate de călători la sosire.

Alternative mai eficiente la frontiere

Datele acumulate în ultimii douăzeci de ani converg spre aceeași concluzie: măsurile care combină mai multe surse de informație funcționează semnificativ mai bine decât temperatura izolată. Testarea directă (PCR sau antigen rapid) înainte de îmbarcare sau la sosire identifică infecția indiferent dacă persoana are sau nu febră în acel moment, inclusiv în perioada presimptomatică. Chestionarele de sănătate completate onest de călători, combinate cu informații despre ruta de călătorie și expunerile recente, oferă context pe care o cameră termică nu îl poate capta. Carantina sau autoizolarea la sosire, aplicată persoanelor cu risc crescut, reduce transmiterea indiferent de momentul apariției simptomelor. Urmărirea contacților după depistarea unui caz, posibilă atunci când se păstrează datele de contact ale pasagerilor, permite intervenție rapidă chiar și atunci când screeningul inițial a ratat cazul. Studiile de evaluare a politicilor de frontieră publicate în ultimii ani arată constant că astfel de combinații, mai ales testarea sistematică, au un raport cost-beneficiu net superior screeningului termic aplicat singular^[8].

Concluzii

Camera termică de la poarta aeroportului rămâne una dintre cele mai vizibile imagini asociate pandemiilor recente, dar dovezile științifice adunate din SARS, Ebola și COVID-19 arată constant același lucru: măsoară temperatura pielii, nu boala, iar febra izolată este un semn prea rar și prea ușor de mascat pentru a opri o epidemie la graniță. Cei mai mulți călători infecțioși – asimptomatici, presimptomatici sau pur și simplu sub efectul unui antitermic – trec nedetectați. Ca instrument unic, screeningul termic oferă mai degrabă liniște publică decât protecție reală; ca element secundar într-un sistem care include testare, chestionare de sănătate și izolare țintită, își păstrează o utilitate modestă, dar reală.