Soția narcisistă: 10 moduri în care își controlează și rănește emoțional partenerul

Coach Liliya Labonté este o specialistă în relații și supraviețuitoare a abuzului narcisic, care își dedică activitatea consilierii persoanelor prinse în relații distructive. În cadrul interviului publicat pe canalul său de YouTube, ea abordează o temă rar discutată în spațiul public: abuzul psihologic asupra bărbaților comis de soții narcisiste.
Labonté explică, cu o voce empatică dar fermă, că narcisismul nu este exclusiv masculin și că femeile pot manifesta forme severe de manipulare emoțională, control, umilire și deprivare afectivă. Prin exemple extrase din experiența sa de consilier, autoarea conturează un portret precis al femeii narcisiste și al dinamicii de cuplu în care victima este mereu făcută să se simtă „problema din relație”.

1. Îl face mereu să creadă că el este problema

Primul semn distinctiv descris de Labonté este răsturnarea constantă a responsabilității. Într-o relație cu o soție narcisistă, bărbatul ajunge să creadă sincer că toate neajunsurile și tensiunile provin din vina lui.

„Am clienți care mă întreabă mereu: sunt eu narcisistul? E vina mea?” – spune coach-ul. Această întrebare, aparent inocentă, este simptomul unui proces de erosionare lentă a identității.
Soția narcisistă folosește critica permanentă, ironia și dezaprobarea pentru a-l face pe partener să se simtă inadecvat: dacă spală vasele, o face „greșit”; dacă cumpără un produs, este „marca nepotrivită”. În timp, fiecare gest este sancționat, iar orice efort de a o mulțumi duce la și mai multă dezamăgire din partea ei.

Labonté subliniază că scopul acestei dinamici nu este perfecționarea comportamentului soțului, ci anularea valorii sale personale. Prin comparații degradante și reproșuri, femeia abuzivă „ia din el bărbăția” – îl infantilizează, îl tratează ca pe un copil incompetent și îl forțează să trăiască într-un climat de vinovăție și rușine.

2. Este mereu împotriva lui – niciodată o parteneră autentică

În al doilea capitol, Liliya Labonté descrie un alt aspect central al relațiilor toxice: lipsa alianței și a parteneriatului real.
Soția narcisistă nu se poziționează niciodată de partea soțului său. Ea îl contrazice public, îl ironizează, îl face să se simtă inferior și izolat. „Este întotdeauna împotriva ta, niciodată cu tine”, explică autoarea.

Această opoziție constantă își are rădăcina într-o incapacitate profundă de a avea încredere în ceilalți. Conform lui Labonté, femeile cu trăsături narcisice nu au experimentat în copilărie o atașare sigură. Lipsa acelei siguranțe emoționale le face să perceapă orice apropiere ca pe o amenințare.
Prin urmare, în viața de cuplu, ele mențin o stare de suspiciune permanentă, refuzând să se bazeze pe partener sau să-l sprijine. În spatele acestei atitudini de superioritate se ascunde, de fapt, o frica profundă de vulnerabilitate și de abandon.

Pentru soț, efectul este devastator: el nu mai simte că are o parteneră, ci un adversar constant care îl contestă, îl subminează și îl umilește.

3. Folosește intimitatea ca instrument de control

Unul dintre comportamentele cele mai distructive este privarea afectivă deliberată.
După ce, în perioada de început a relației, femeia narcisistă a putut folosi sexualitatea ca armă de seducție și manipulare, odată instalată dinamica de control, ea retrage complet afecțiunea.

Partenerul ajunge să se simtă vinovat pentru simplul fapt că își dorește apropiere fizică. Fiecare tentativă de intimitate este respinsă cu replici sarcastice – „nu acum”, „iar tu?”, „nu vezi că sunt obosită?”.
Acest tip de refuz sistematic are un efect psihologic dublu:

• generează rușine – bărbatul se simte murdar, respins, „anormal” pentru dorințele sale naturale;

• creează izolare – în lipsa unei conexiuni afective și sexuale, el se închide în sine, dezvoltând un sentiment de singurătate extremă.

Labonté explică faptul că scopul acestei retrageri afective nu este doar pedepsirea, ci și controlul total asupra stării emoționale a partenerului. Prin privarea de contact, femeia îi transmite că doar ea deține puterea de a oferi sau refuza dragoste, condiționând astfel întreaga relație.

4. Îl izolează de prieteni și de sprijinul social

Un alt mecanism esențial al controlului narcisic este izolarea socială.
Coach Liliya subliniază că femeia narcisistă percepe orice formă de prietenie a soțului ca pe o amenințare la adresa puterii ei. Ea va critica toți prietenii, îi va discredita („sunt niște ratați”, „nu îți aduc nimic bun”) și va crea conflicte ori de câte ori el dorește să se vadă cu cineva.

Această izolare are un scop clar: slăbirea sistemului de sprijin. Dacă bărbatul nu mai are confidenți, colegi sau rude apropiate, el devine complet dependent de ea emoțional și logistic.
Un detaliu interesant menționat în interviu este strategia aparent paradoxală prin care ea „sugerează” să se vadă cu o persoană pe care știe sigur că el nu o place – doar pentru a putea spune ulterior că nu îl împiedică să aibă prieteni.

Totodată, dacă soțul critică vreuna dintre prietenele ei, el este imediat etichetat ca „posesiv” sau „controlator”, consolidând un dublu standard tipic relațiilor abuzive.
Rezultatul este o viață tot mai restrânsă, în care bărbatul pierde treptat conexiunile care i-ar putea oferi claritate sau ajutor.

5. Trăiește într-o fantezie de superioritate – el nu e niciodată suficient

În a cincea secțiune, Liliya Labonté descrie o trăsătură definitorie a femeilor narcisiste: fantezia permanentă a propriei superiorități.
Aceste femei trăiesc într-un univers interior în care au meritat mereu ceva mai bun, iar soțul este o greșeală, un compromis.
„O să auzi replici precum ar fi trebuit să mă mărit cu altcineva, familia mea avea dreptate, am coborât prea mult nivelul pentru tine”, explică ea.

Această retorică distructivă produce o eroziune lentă a stimei de sine a partenerului. Pentru a compensa, el începe să muncească mai mult, să câștige mai bine, să-i ofere mai mult – sperând că, în sfârșit, va fi „destul de bun”.
Dar femeia narcisistă schimbă mereu ștacheta: niciodată nu este suficient.

Această alternanță între critică și perioade scurte de aparentă aprobare creează o dinamică de dependență emoțională (trauma bond). Soțul ajunge să trăiască pentru rarele momente în care ea pare mulțumită – o satisfacție temporară care, de fapt, îl ține captiv în cercul abuzului.

6. Îl face responsabil pentru toate traumele ei din trecut

Liliya Labonté subliniază că una dintre cele mai dureroase trăsături ale unei soții narcisiste este tendința de a-l transforma pe partener în țap ispășitor pentru suferințele ei anterioare.
Această femeie poartă în sine răni vechi, provenite adesea din relații abuzive sau dintr-o copilărie marcată de respingere și umilință. În loc să le confrunte, ea le proiectează asupra soțului actual, ca și cum el ar fi cauza tuturor traumelor ei.

Astfel, fiecare conflict devine o reeditare a trecutului. Ea nu mai reacționează la ceea ce se întâmplă în prezent, ci la o imagine distorsionată a fostului agresor.
De exemplu, poate să-l acuze de lucruri pe care nu le-a făcut niciodată, iar atunci când el încearcă să-i explice situația, primește în schimb gaslighting, manipulare și atacuri pasiv-agresive.

Labonté oferă chiar un exemplu concret: o astfel de femeie poate face datorii uriașe pe cardurile comune, iar când este confruntată, îi spune soțului „acum suntem chit, pentru că și tu ai făcut rău”, deși acel „rău” există doar în mintea ei.
Această răzbunare imaginară menține o stare de tensiune permanentă în relație și îl face pe bărbat să se simtă vinovat fără motiv, captiv într-o vină care nu-i aparține.

7. Creează o dinamică de tip „regină și servitor”

În această etapă, controlul devine total.
Liliya Labonté descrie o relație în care nu mai există egalitate sau colaborare, ci o ierarhie clară de dominație: „nu este o dinamică regină și rege, ci regină și servitor”, spune ea.

Soțul nu mai este perceput ca partener, ci ca subordonat. El muncește, aduce salariul acasă, dar este obligat să „raporteze” fiecare cheltuială, fiecare decizie, fiecare dorință.
Întrebări precum „De ce ai cumpărat asta?”, „Cine ți-a spus că poți cheltui banii așa?” devin parte din viața zilnică.

În aparență, femeia justifică aceste atitudini prin grija față de familie, dar în realitate scopul este controlul absolut.
Labonté face o distincție importantă între colaborare financiară (care există într-un cuplu sănătos) și raportare forțată, care semnalează o relație dezechilibrată, abuzivă.

Când un bărbat ajunge să se teamă de reacția soției pentru o simplă decizie de cumpărare, înseamnă că a fost condiționat să creadă că nu are voie să decidă pentru sine.
Aceasta este esența abuzului narcisic – o dominare subtilă, dar constantă, care transformă adultul într-un subaltern.

8. Este expertă în a muta vina asupra lui

O altă caracteristică majoră descrisă de Liliya Labonté este abilitatea de a inversa realitatea.
Soția narcisistă excelează în blame shifting – arta de a muta vina de la ea la celălalt, indiferent de situație.
Chiar și atunci când greșește clar, ea reușește să-l convingă pe partener că el este responsabil.

Labonté explică faptul că bărbații aflați în astfel de relații ajung să trăiască într-o confuzie psihologică cronică.
După luni sau ani de manipulare, ei nu mai știu ce este real: „Ajungi să spui da, e vina mea, totul e din cauza mea”, relatează coach-ul din experiența clienților ei.

Această inversare constantă a vinovăției are două efecte majore:

• distruge complet încrederea bărbatului în propria percepție;

• întărește puterea femeii, care rămâne mereu în poziția morală de „victimă”.

În esență, narcisista își construiește întreaga identitate pe ideea că ea nu greșește niciodată, iar ceilalți trebuie să repare mereu ceea ce „au stricat”.

9. Este emoțional absentă – o prezență fără suflet

Coach Liliya vorbește apoi despre golul interior al femeii narcisiste.
Chiar și în afara conflictelor, partenerul trăiește lângă o persoană care pare emoțional goală, incapabilă de empatie sau conexiune autentică.
„E ca și cum vorbești cu un om fără suflet – o oglindă neagră”, spune Labonté.

Când bărbatul încearcă să discute sincer despre suferința lui, ea răspunde cu indiferență: „Ce mai vrei de la mine?”, „Nu-ți ajunge că vorbim?” – replici care trădează o incapacitate profundă de a simți și de a se implica emoțional.

Această absență afectivă nu este întâmplătoare. Potrivit coach-ului, multe femei narcisiste au fost învățate încă din copilărie că emoțiile înseamnă slăbiciune și rușine.
Ca mecanism de apărare, ele și-au suprimat întreaga viață emoțională – și acum nu mai au nimic de oferit la nivel afectiv.

Pentru partener, această realitate este sfâșietoare: oricât ar încerca să repare, să comunice, să se apropie, totul se lovește de un zid rece și gol.
„Nu poți cere iubire de la cineva care nu o mai are în interiorul său”, concluzionează Labonté.

10. Amenință constant cu divorțul și abandonul

Ultimul comportament descris este amenințarea repetată cu despărțirea.
Într-o relație narcisică, frica devine o armă – iar femeia o folosește pentru a-și menține controlul.

Ea recurge la expresii precum „mă satur de tine”, „plec mâine”, „poate ar trebui să ne despărțim” – nu pentru că își dorește cu adevărat separarea, ci pentru a induce nesiguranță și anxietate de abandon.
Bărbatul ajunge să trăiască într-o tensiune continuă, mereu în alertă, mereu pregătit să „repereze” greșeala care ar putea-o face să plece.

Cu timpul, aceste amenințări devin rutină, dar chiar și așa, ele erodează profund stima de sine și siguranța interioară a victimei.
Labonté avertizează că această formă de manipulare este adesea confundată cu „certurile normale de cuplu”, deși în realitate reprezintă un mecanism de abuz psihologic.

Concluzie și apel la acțiune

În finalul interviului, Liliya Labonté le transmite bărbaților prinși în astfel de relații un mesaj clar: „Nu este vina ta.”
Ea insistă că aceste comportamente nu sunt expresii de iubire, ci forme de control, rușinare și distrugere emoțională.
Abuzul psihologic, chiar și fără violență fizică, lasă urme adânci – iar ieșirea dintr-o relație de acest tip necesită sprijin specializat.

Labonté încurajează bărbații să caute ajutor, să vorbească despre ce li se întâmplă și să nu mai accepte ideea că suferința tăcută este dovadă de putere.