De ce primii 3 ani de viață modelează sănătatea mintală pe termen lung [interviu Erica Komisar]

Erica Komisar este psihoterapeut, psihanalist și specialist în parenting, cu peste 30 de ani de experiență clinică. Într-un interviu extins acordat podcastului The Diary of a CEO, ea abordează frontal teme sensibile legate de atașamentul timpuriu, traumă, rolurile parentale, educație, tehnologie și sănătatea mintală a copiilor. Discuția integrează observații clinice, concepte din neurodezvoltare și interpretări ale literaturii științifice, propunând o perspectivă critică asupra modului în care societatea modernă își crește copiii.

 

 

1. De ce primii trei ani de viață sunt decisivi pentru sănătatea mintală

Erica Komisar susține că intervalul 0–3 ani reprezintă cea mai importantă fereastră de dezvoltare socio-emoțională a creierului. În această perioadă are loc un proces intens de neurogeneză și formare sinaptică, în special la nivelul emisferei drepte, responsabilă de reglarea emoțiilor, stresului și relațiilor.

Aproximativ 85% din dezvoltarea emisferei drepte este realizată până la vârsta de trei ani. Prezența constantă a părintelui, capacitatea acestuia de a calma copilul, de a răspunde prompt la distres și de a oferi siguranță emoțională influențează direct arhitectura neuronală. Absența sau inconsecvența nu este neutră biologic, ci reprezintă o sursă de stres cu efecte structurale asupra creierului în dezvoltare.

2. Atașamentul: fundamentul tuturor relațiilor viitoare

Atașamentul este descris ca mecanismul central prin care copilul învață dacă lumea este sigură sau periculoasă. Un atașament securizant se formează atunci când copilul are o figură de atașament disponibilă, sensibilă și predictibilă, care răspunde nevoilor emoționale fără întârziere sau minimalizare.

Psihoterapeutul subliniază că atașamentul nu înseamnă răsfăț, ci reglare emoțională asistată. Copilul nu se poate calma singur în primii ani, iar capacitatea de autoreglare se construiește doar prin experiențe repetate de co-reglare cu adultul.

Tulburările de atașament apar atunci când copilul este forțat să dezvolte mecanisme de adaptare premature – retragere, hipervigilență sau anxietate – pentru a face față unei relații percepute ca nesigure.

3. Trauma „mare” și trauma „mică”: o distincție esențială

Un punct central al interviului este diferențierea între trauma majoră și trauma minoră. Trauma majoră include evenimente dramatice, ușor identificabile: abuz, violență, pierderi severe, accidente. Deși profund marcante, acestea sunt mai rare la nivel populațional.

În schimb, trauma minoră, mult mai frecventă, este relațională și subtilă:

• neglijare emoțională,

• lipsa de disponibilitate psihică a părinților,

• părinți distrași, deprimați sau autocentrați,

• absență emoțională în ciuda prezenței fizice.

Psihoterapeutul subliniază că majoritatea pacienților ajung în terapie nu din cauza unor evenimente extreme, ci pentru că „nu s-au simțit văzuți, auziți sau înțeleși” în copilărie.

4. De ce trauma relațională este adesea invalidată

Trauma minoră este greu de recunoscut deoarece nu lasă urme vizibile și nu este validată social. Mulți adulți afirmă că „au avut o copilărie bună”, deoarece părinții au rămas împreună, au oferit siguranță materială și nu a existat violență evidentă.

În cabinet, Erica Komisar întâlnește frecvent persoane care spun: „Nu știu ce este în neregulă cu mine, nu mi s-a întâmplat nimic grav.” Analiza detaliată scoate însă la iveală istorii de neglijare emoțională, lipsă de empatie sau absență relațională cronică, factori care pot sta la baza depresiei, anxietății și dificultăților de relaționare la vârsta adultă.

5. Grădinița timpurie și stresul neurobiologic

Erica afirmă că îngrijirea instituționalizată în primii ani de viață reprezintă o sursă majoră de stres pentru copii. Studiile citate în interviu arată creșteri ale nivelului de cortizol salivar la copiii mici plasați în grădiniță, indicând activarea cronică a sistemului de stres.

Acest stres apare într-o perioadă în care creierul este extrem de vulnerabil, iar mecanismele de reglare sunt imature. Consecințele descrise includ:

• creșterea agresivității,

• anxietate,

• probleme comportamentale școlare,

• risc crescut de tulburări de atașament.

Psihoterapeutul consideră grădinița timpurie cea mai puțin bună opțiune de îngrijire, nu o soluție neutră.

6. Alternativele la grădiniță în primii ani

În ierarhia formelor de îngrijire, Komisar plasează pe primul loc figura primară de atașament. Atunci când acest lucru nu este posibil, urmează îngrijirea realizată de:

• familie extinsă,

• bunici,

• rude apropiate,

• persoane stabile, cu legături emoționale consistente cu copilul.

Esențial nu este doar cine îngrijește copilul, ci continuitatea relației și investiția emoțională. Copilul mic nu are nevoie de socializare cu alți copii înainte de vârsta de trei ani, ci de relații unu-la-unu care să îi asigure siguranță emoțională.

7. Mitul socializării precoce

Un alt mit demontat este ideea că grădinița timpurie este benefică pentru socializare. Psihoterapeutul explică faptul că, înainte de vârsta de trei ani, copiii nu se joacă împreună în sens real, ci practică jocul paralel.

Ceea ce au nevoie în această etapă este:

• contact vizual cu figura de atașament,

• confirmare emoțională,

• posibilitatea de a explora mediul știind că adultul este disponibil.

Socializarea reală începe abia după vârsta de trei ani, când copilul are deja o bază de atașament securizant.

8. Rolurile mamei și tatălui în dezvoltarea timpurie

Komisar susține că mama și tatăl nu sunt interschimbabili în primii ani, din perspectivă biologică și neuroendocrină. Mama este, în mod tipic, figura principală de îngrijire empatică, facilitând reglarea emoțională prin oxitocină, contact fizic și sensibilitate.

Tatăl joacă un rol complementar, orientat spre:

• stimulare ludică,

• explorare,

• asumarea riscului,

• reglarea agresivității.

Ambii sunt esențiali, dar în roluri diferite, iar negarea acestor diferențe este considerată de Komisar o sursă de confuzie pentru copil.

9. Consecințele confuziei de roluri în parenting

Atunci când rolurile parentale devin neclare sau competitive, copilul este expus unui mediu relațional instabil. Psihoterapeutul avertizează că ideea conform căreia un părinte poate fi simultan „mamă și tată” este confuzantă pentru copil.

Copiii au nevoie de:

• o figură predominant empatică,

• o figură predominant orientată spre explorare.

Aceste roluri pot fi învățate, dar nu pot fi diluate fără costuri emoționale.

10. Parentingul ca muncă esențială, nu delegabilă

Mesajul central al primelor părți ale interviului este că parentingul timpuriu nu poate fi externalizat fără consecințe. Deși societatea modernă valorizează productivitatea, performanța și munca continuă, Komisar afirmă că sănătatea mintală a copiilor depinde de prezența reală a adulților semnificativi.

Relația părinte–copil nu poate fi compensată prin „timp de calitate” ocazional. Copiii au nevoie de adulți disponibili pe timpul lor, nu doar atunci când programul adultului permite.

11. ADHD ca expresie a stresului relațional precoce

Erica Komisar propune o perspectivă critică asupra modului în care este înțeleasă și diagnosticată tulburarea de deficit de atenție cu hiperactivitate. Ea afirmă că, în numeroase cazuri, comportamentele etichetate drept ADHD reprezintă un răspuns adaptativ al creierului copilului la stres cronic timpuriu, nu o tulburare neurobiologică primară izolată.

Copiii care au fost expuși la separări repetate, îngrijire inconsecventă sau neglijare emoțională dezvoltă frecvent:

• hipervigilență,

• dificultăți de concentrare,

• impulsivitate,

• toleranță scăzută la frustrare.

Aceste manifestări sunt interpretate ca semne ale unui sistem nervos aflat într-o stare persistentă de alertă, cu activare excesivă a amigdalei și reglare deficitară a stresului.

12. Băieții, educația și supradiagnosticarea ADHD

Psihoterapeutul atrage atenția asupra faptului că sistemele educaționale moderne favorizează stilurile de învățare specifice fetelor, penalizând comportamentele normale de dezvoltare ale băieților. În primii ani, băieții au niveluri mai ridicate de testosteron, o nevoie crescută de mișcare și o capacitate mai redusă de a sta nemișcați perioade lungi.

Forțarea băieților mici să:

• stea liniștiți,

• își inhibe impulsurile motorii,

• se conformeze unor cerințe academice precoce,

duce frecvent la etichetare, stigmatizare și diagnosticare excesivă. În viziunea sa, mulți băieți sunt medicalizați pentru comportamente care reflectă un ritm de dezvoltare diferit, nu o patologie.

13. Adolescența: a doua fereastră critică de dezvoltare

După primii trei ani de viață, adolescența este descrisă ca a doua mare fereastră de remodelare cerebrală, desfășurată aproximativ între 9 și 25 de ani. În această perioadă are loc un proces intens de pruning sinaptic, prin care conexiunile neuronale inutile sunt eliminate, iar cele funcționale sunt consolidate.

Adolescenții au nevoie de:

• prezență parentală constantă,

• disponibilitate emoțională,

• limite clare, dar flexibile.

Absența părinților în această etapă nu este neutră, deoarece adolescenții nu au încă un cortex prefrontal complet matur, fiind vulnerabili la stres, impulsivitate și influențe externe.

14. De ce „timpul de calitate” nu este suficient

Un mesaj recurent al Ericăi Komisar este respingerea ideii că părinții pot compensa absența zilnică prin episoade scurte de „timp de calitate”. Ea descrie această concepție drept o fantezie narcisică a adultului, nu o realitate psihologică pentru copil.

Copiii au nevoie de părinți:

• disponibili pe timpul lor,

• accesibili spontan,

• prezenți atunci când apar emoțiile dificile.

Prezența emoțională nu poate exista fără prezență fizică suficientă, iar copiii nu pot „programa” nevoile lor emoționale în funcție de agenda adultului.

15. Repararea traumei: de ce relațiile vindecă relațiile

Komisar afirmă că trauma se produce în relații și se vindecă tot în relații. Din acest motiv, ea susține ferm psihoterapia de profunzime, în special abordările psihodinamice și psihanalitice, care pun accent pe relația terapeutică stabilă și de durată.

Vindecarea nu apare prin interpretări izolate sau tehnici rapide, ci prin:

• consistență,

• reflectare emoțională,

• experiențe relaționale corective repetate.

Relația cu terapeutul devine un „container sigur” în care emoțiile, pierderile și conflictele pot fi procesate fără a copleși pacientul.

16. De ce terapia nu înseamnă eliminarea mecanismelor de apărare

Un aspect important clarificat de psihoterapeut este legat de mecanismele de apărare. Ea subliniază că apărările psihice sunt necesare pentru supraviețuire și nu trebuie eliminate fără a fi înlocuite cu altele mai sănătoase.

Procesul terapeutic presupune:

• recunoașterea funcției adaptative a apărării,

• înțelegerea contextului în care a apărut,

• dezvoltarea unor modalități mai mature de protecție emoțională.

Eliminarea brutală a apărărilor este comparată cu „scoaterea piciorului de pe o mină fără a avea o piatră suficient de mare pentru a o înlocui”.

17. Poate fi reparată trauma la vârsta adultă?

Răspunsul Ericăi: da, repararea este posibilă, chiar și după 30 de ani. Creierul uman rămâne plastic pe tot parcursul vieții, însă procesul de vindecare necesită relații stabile, timp și disponibilitate emoțională.

Deși relațiile romantice pot avea un rol reparator, ele pot deveni rapid suprasolicitate. Din acest motiv, terapia este văzută ca un spațiu dedicat exclusiv procesării traumelor, fără a încărca relațiile intime.

18. Tehnologia, dopamina și creierul imatur

Psihoterapeutul avertizează asupra impactului disproporționat al tehnologiei asupra creierului copilului și adolescentului. Dispozitivele digitale cresc nivelurile de dopamină, iar în creierul adolescent, acest efect este mult mai intens decât la adult, din cauza imaturității mecanismelor de reglare.

Consecințele utilizării excesive includ:

• dependență comportamentală,

• anxietate,

• hiperactivarea sistemului de stres,

• scăderea toleranței la frustrare.

Social media este descrisă ca fiind construită deliberat pentru a exploata vulnerabilitățile neurobiologice ale adolescenților, în special ale fetelor.

19. Prezența parentală ca factor de protecție într-o lume digitală

Într-un context dominat de ecrane și stimuli artificiali, prezența reală a părintelui devine un factor major de protecție. Komisar recomandă:

• evitarea completă a ecranelor sub vârsta de doi ani,

• utilizarea extrem de limitată ulterior,

• consumul de conținut împreună cu părintele.

Copiii nu au nevoie doar de restricții, ci de relații vii care să concureze cu stimularea artificială oferită de tehnologie.

20. Responsabilitatea socială: părinți, angajatori și societate

În final, Erica Komisar extinde discuția dincolo de familie, afirmând că societatea poartă o responsabilitate colectivă pentru sănătatea mintală a copiilor. Angajatorii sunt încurajați să ofere:

• concedii parentale mai lungi,

• programe flexibile,

• posibilitatea muncii part-time sau remote.

Ea recunoaște că aceste măsuri pot genera frustrări și inechități percepute, dar susține că prioritizarea copiilor este o investiție socială esențială, nu un privilegiu.

21. Competiția dintre părinți și efectele asupra copilului

Erica Komisar susține că una dintre cele mai mari surse contemporane de tensiune familială este competiția dintre părinți, apărută pe fondul ideii că rolurile parentale ar trebui să fie perfect simetrice. Atunci când mama și tatăl concurează pentru aceleași roluri – cine câștigă mai mult, cine îngrijește mai bine copilul, cine are „dreptate” – copilul ajunge într-un climat relațional instabil.

În viziunea sa, parentingul este un efort de echipă, nu un sport competitiv. Copiii beneficiază cel mai mult atunci când părinții își recunosc diferențele și le folosesc complementar, în loc să le transforme în surse de rivalitate.

22. De ce complementaritatea este mai sănătoasă decât egalitatea rigidă

Psihoterapeutul face distincția între egalitate și echitate funcțională. Ea afirmă că tratarea părinților ca fiind identici din punct de vedere al rolurilor ignoră realități biologice, psihologice și relaționale.

Complementaritatea presupune:

• roluri clare, dar flexibile,

• respect reciproc pentru contribuțiile diferite,

• cooperare în loc de comparație.

Această abordare reduce conflictele de cuplu și oferă copilului un mediu previzibil, coerent și securizant.

23. Rolul tatălui în dezvoltarea identității copilului

Tatăl este descris ca o figură esențială în dezvoltarea identității și autonomiei copilului, în special după primii ani de viață. Prin jocul fizic, explorare și provocări controlate, tatăl ajută copilul să își testeze limitele și să își dezvolte încrederea în sine.

Absența tatălui – fie fizică, fie emoțională – este asociată cu dificultăți ulterioare în:

• asumarea riscului,

• reglarea agresivității,

• dezvoltarea stimei de sine, în special la băieți.

24. Scăderea testosteronului la tați și implicațiile psihologice

Un subiect amplu discutat este scăderea nivelului de testosteron la bărbați după devenirea tatălui, fenomen documentat în studii longitudinale. Komisar explică acest lucru ca pe un mecanism evolutiv menit să favorizeze îngrijirea copilului în detrimentul comportamentelor de împerechere.

Totuși, ea avertizează că o scădere accentuată și prelungită a testosteronului poate avea consecințe:

• scăderea libidoului,

• simptome depresive,

• pierderea sentimentului de scop și utilitate.

Aceste efecte sunt rareori discutate deschis, dar pot influența profund dinamica de cuplu și sănătatea mintală a bărbaților.

25. Masculinitatea, sensul și criza identitară a bărbaților

Psihoterapeutul plasează multe dintre dificultățile actuale ale bărbaților tineri într-o criză de sens și identitate. Tradițional, bărbații își construiau stima de sine în jurul muncii cu sens, protecției și rolului de furnizor.

În contextul social actual, aceste repere au fost adesea:

• invalidate,

• ridiculizate,

• înlocuite fără alternative clare.

Rezultatul este o creștere a sentimentelor de inutilitate, depresie și retragere socială, reflectată inclusiv în ratele crescute de suicid masculin.

26. „Daddy issues” și dezvoltarea relațională

Conceptul popular de „daddy issues” este analizat din perspectivă psihodinamică. Komisar explică faptul că prima relație „romantică” simbolică a unei fete este cea cu tatăl, iar absența, neglijarea sau abuzul în această relație pot lăsa un gol relațional profund.

Acest gol poate duce, la vârsta adultă, la:

• căutarea compulsivă a validării masculine,

• tolerarea relațiilor nesănătoase,

• repetarea unor tipare relaționale disfuncționale.

Copilul percepe relația cu părintele ca fiind „iubire”, indiferent de calitatea ei, iar acest model devine baza relațiilor ulterioare.

27. Repetiția traumatică și alegerea partenerilor

Psihoterapeutul descrie fenomenul de repetiție traumatică, prin care adulții tind să recreeze, inconștient, dinamici relaționale din copilărie. De exemplu, o persoană crescută într-un mediu abuziv poate fi atrasă de parteneri abuzivi, deoarece acel tip de relație este familiar.

Această repetare nu este un act de voință, ci o încercare inconștientă de a „repara” trecutul, care însă eșuează în absența conștientizării și a intervenției terapeutice.

28. Educația băieților și marginalizarea comportamentelor masculine

Komisar critică modul în care băieții sunt educați încă din primii ani, fiind descurajați să:

• fie energici,

• exprime agresivitate sănătoasă,

• exploreze prin mișcare.

Aceste comportamente sunt adesea patologizate, ducând la etichete precum „problematic” sau „hiperactiv”. În opinia sa, marginalizarea expresiei masculine începe foarte devreme, cu efecte cumulative asupra stimei de sine și adaptării școlare.

29. Școala segregată pe sexe în primii ani: o propunere controversată

Ca soluție, psihoterapeutul propune educația separată pe sexe în primii ani de școală, argumentând că băieții și fetele au ritmuri și stiluri diferite de învățare. În medii segregate:

• fetele sunt mai dispuse să își asume riscuri academice,

• băieții explorează domenii creative fără presiuni sociale.

Această abordare este prezentată ca o strategie de susținere a dezvoltării, nu ca o formă de discriminare.

30. Povestea personală a Ericăi Komisar și motivația profesională

În final, Erica Komisar își leagă convingerile profesionale de propria istorie personală. Ea descrie o copilărie marcată de o mamă iubitoare, dar emoțional indisponibilă, afectată de traume nerezolvate.

Această experiență a determinat-o să înțeleagă cât de dureroasă poate fi absența psihică a unui părinte, chiar și în prezența fizică. Terapia a reprezentat pentru ea un proces profund transformator, iar relația terapeutică a devenit modelul pe care îl reproduce acum în munca sa clinică.

 

Mesajul central care traversează toată discuția este că relațiile timpurii modelează profund creierul, identitatea și sănătatea mintală. Modernitatea a schimbat structurile sociale, dar nu și nevoile fundamentale ale copilului. A ignora această realitate, afirmă psihoterapeutul, înseamnă a plăti un preț psihologic ridicat, vizibil la nivel individual și societal.