Patru viziuni despre arta de a fi părinte

Podcastul lui Jay Shetty, autor și gazdă a unuia dintre cele mai populare podcasturi de dezvoltare personală din lume, aduce în fața ascultătorilor o serie specială dedicată uneia dintre cele mai complexe și sensibile teme: parentingul. În acest episod compilație, patru invitați – Kim Kardashian, Jessica Alba, Dr. Daniel Amen și Dr. Aliza Pressman – împărtășesc propriile perspective despre creșterea copiilor, echilibrul dintre carieră și familie, importanța disciplinării sănătoase și arta de a forma legături emoționale autentice.
Shetty pornește de la o idee simplă, dar profundă: nu există un manual perfect pentru a fi părinte. Cu toate acestea, știința, experiența și vulnerabilitatea pot fi punți care ne ajută să învățăm să creștem nu doar copii, ci și relații care le cultivă încrederea, curajul și empatia.

Capitolul I – Parentingul între judecată și învățare

Jay Shetty introduce episodul amintind că părinții sunt, probabil, cei mai judecați oameni din lume. Fiecare decizie – de la modul de disciplinare până la timpul petrecut pe ecrane – devine o sursă de comparație, critică sau vinovăție. În ciuda acestei presiuni, parentingul rămâne un act profund uman, marcat de greșeli, încercări și învățare continuă.

Shetty subliniază că, potrivit studiilor, inteligența emoțională și reziliența copiilor sunt modelate semnificativ de stilul de comunicare și disciplină al părinților. Copiii care cresc într-un mediu unde greșeala este tratată ca o oportunitate de învățare, nu ca o rușine, dezvoltă o mai mare capacitate de autoreglare emoțională și de încredere în sine.

Capitolul II – Disciplină: pedeapsă sau educație? (Dr. Aliza Pressman)

Psihologul și specialistul în dezvoltare copilului Dr. Aliza Pressman abordează unul dintre cele mai controversate subiecte din parenting: disciplina. În opinia sa, mulți părinți confundă disciplina cu pedeapsa, deși cele două concepte sunt fundamental diferite.

Ea explică: „Toate emoțiile sunt binevenite, dar nu toate comportamentele sunt acceptabile.” Aceasta este, poate, cea mai concisă definiție a unei discipline sănătoase – o formă de ghidare care nu se bazează pe frică, ci pe învățare și siguranță.

Dr. Pressman subliniază că rolul disciplinei este acela de a învăța copilul cum să trăiască în lume, cum să fie empatic, responsabil și conștient de impactul acțiunilor sale asupra celorlalți. Ea identifică trei mari stiluri parentale:

• Permisiv, în care părintele devine „cel mai bun prieten” al copilului, dar fără limite clare;

• Autoritar, bazat pe reguli rigide și pe frică, fără empatie sau explicații;

• Autoritativ, echilibrat, în care există sensibilitate, dar și limite consecvente – „acesta este terenul cel mai fertil pentru dezvoltarea emoțională sănătoasă a copilului”, afirmă ea.

În acest model, părintele își menține coerența: nu cedează la primul plâns sau la protestele copilului, dar nici nu se detașează emoțional. El învață să accepte reacțiile negative ale copilului fără să le perceapă ca pe o amenințare.

„Sentimentele nu sunt periculoase”, spune Dr. Pressman, „iar copiii nu ne vor mulțumi pentru limitele stabilite, dar vor avea nevoie de ele pentru a se simți în siguranță.”

Capitolul III – Prezență, ascultare și arta de a fi „câine și pisică”

Unul dintre cele mai memorabile momente ale interviului este metafora lui Dr. Pressman despre cum trebuie să evolueze stilul de relaționare pe măsură ce copilul crește.

Ea afirmă că părinții ar trebui să fie, în primii ani de viață, „ca un câine” – plini de entuziasm, prezenți constant, mereu bucuroși să fie alături de copil. În adolescență, însă, trebuie să devină „ca o pisică” – mereu acolo, dar discretă, oferind spațiu și autonomie.

Această trecere simbolizează o maturizare a atașamentului: copilul trebuie să simtă că părintele este disponibil, dar nu intruziv.
Dr. Pressman avertizează că mulți părinți, în dorința de a controla, pierd încrederea copiilor exact în momentele-cheie, cum sunt adolescența, primele relații sau expunerea la riscuri precum drogurile sau presiunea socială.

Ea oferă și o regulă de aur pentru comunicare: atunci când copilul îți spune ceva important, prima reacție trebuie să fie „mulțumesc că mi-ai spus”, înainte de orice judecată, întrebare sau morală. Acest gest simplu creează siguranță și deschidere, în loc de frică și defensivitate.

Capitolul IV – Timpul special: 20 de minute care schimbă relația (Dr. Daniel Amen)

Renumitul psihiatru Dr. Daniel Amen, autor al conceptului de „special time”, descrie una dintre cele mai eficiente metode de a construi o relație profundă cu copilul: 20 de minute pe zi de atenție totală, neîntreruptă.

Această practică presupune ca părintele să lase deoparte telefonul, sarcinile și planurile, și să se dedice complet unei activități alese de copil – fie că este un joc, o conversație sau o plimbare.

Dr. Amen afirmă că acest timp este „bani în contul relațional” – un depozit de încredere și apropiere emoțională care protejează copilul în perioadele dificile. El povestește despre un tată care se plângea că fiica sa de doi ani îl respinge, iar după doar trei săptămâni de „special time”, relația lor s-a transformat complet: „Acum nu mai scapă de ea. Tot ce își dorește e timpul petrecut împreună.”

Pentru Dr. Amen, cheia parentingului nu este autoritatea, ci conexiunea. El avertizează că părinții moderni, prin agitația și multitaskingul cotidian, au devenit „prezenți fizic, dar absenți emoțional”.

Al doilea principiu-cheie este ascultarea activă: atunci când copilul exprimă o dorință sau o emoție, părintele trebuie să o reflecte, nu să o contrazică.

Exemplul clasic dat de el este al adolescentului care spune: „Vreau să-mi vopsesc părul albastru.” Reacția instinctivă a părintelui ar fi un „Nu!” categoric, dar acest răspuns închide comunicarea. În schimb, o replică precum „Deci vrei să ai părul albastru?” urmată de tăcere permite copilului să-și exprime motivațiile reale – poate dorința de apartenență, nevoia de a se simți unic sau de a fi acceptat.

„Ascultarea activă nu înseamnă să fii de acord, ci să arăți că ai înțeles.” Aceasta este baza dialogului real dintre părinte și copil.

Capitolul V – Limite, consecvență și ritm familial

Dr. Amen explică faptul că iubirea autentică include și limite clare și consecvente. Fără acestea, copilul nu învață responsabilitatea și devine anxios sau confuz.

Un principiu important pe care îl subliniază este „nu repeta aceeași cerință de cinci ori”. Cu cât părintele devine mai inconsecvent – amenință, dar nu aplică consecințele – cu atât copilul învață că regulile sunt opționale.

El recomandă ca părinții să ofere alegeri clare: „Poți duce gunoiul acum sau mai târziu, dar dacă nu o faci, există o consecință.” Această abordare menține autoritatea fără agresivitate și îi transmite copilului ideea de control și responsabilitate personală.

Totodată, Dr. Amen accentuează rolul ritualurilor zilnice – mesele în familie, împărțirea sarcinilor, micile rutine casnice. Acestea nu sunt doar reguli, ci ritmuri de apartenență, forme prin care copilul simte că face parte dintr-un sistem coerent și previzibil.

El avertizează că atunci când părinții nu mai petrec timp real cu copiii, prietenii și social media preiau rolul formativ. Iar acele influențe nu au întotdeauna discernământul și siguranța emoțională pe care doar familia o poate oferi.

Capitolul VI – Kim Kardashian: echilibrul dintre carieră și maternitate

Pentru Kim Kardashian, maternitatea este o sursă constantă de învățare, dar și de vinovăție. Ea recunoaște că „mom guilt” – sentimentul de a nu fi suficient de prezentă – este cea mai mare provocare pentru o mamă care jonglează între carieră, notorietate și viața de familie.

Totuși, Kim a învățat că echilibrul nu înseamnă perfecțiune, ci capacitatea de a fi prezentă în momentul potrivit. „Copiii nu își amintesc hainele sau vacanțele, ci faptul că ai fost acolo”, spune ea.

Pentru a-și păstra energia, își permite timp pentru activități care îi aduc bucurie, considerând că o mamă echilibrată este o mamă mai bună. În același timp, promovează comunicarea deschisă cu copiii săi, chiar și pe teme dificile, încurajându-i să își exprime limitele și emoțiile.

Un aspect esențial în viața ei de familie îl reprezintă tradițiile și timpul împreună. Inspirată de mama sa, Kris Jenner, Kim creează un mediu cald, în care mesele și sărbătorile devin momente de conexiune autentică. „Dacă pot transmite ceva copiilor mei, este dorința de a rămâne împreună și de a cultiva legătura dintre noi.”

Capitolul VII – Jessica Alba: forța vulnerabilității și sensul succesului

Jessica Alba privește maternitatea ca pe o experiență transformatoare, care i-a redefinit prioritățile și înțelesul succesului. Crescută într-o familie modestă, cu părinți foarte tineri, actrița își amintește copilăria ca pe o perioadă de instabilitate și luptă.

Acea experiență a transformat-o într-o persoană rezilientă și empatică, conștientă că multe comportamente parentale provin din lipsă de sprijin, nu din lipsă de iubire. „Când devii părinte, înțelegi cât de greu a fost pentru ai tăi și înveți să privești cu compasiune.”

Jessica își crește copiii într-un climat de autenticitate și dialog, recunoscându-și emoțiile și limitele. Le arată că vulnerabilitatea nu este slăbiciune, ci o formă de curaj.

Ea asociază succesul nu cu faima, ci cu capacitatea de a face bine: „De fiecare dată când am avut o șansă, am rugat universul să mă ajute să o folosesc pentru a face bine.”

Pentru Jessica Alba, maternitatea a adus claritate, sens și încredere, transformând nesiguranța de odinioară în puterea de a fi un model de echilibru și empatie pentru copiii săi.

Capitolul VIII – Parentingul ca drum, nu destinație

Jay Shetty încheie episodul cu o reflecție care leagă toate perspectivele într-un fir comun: parentingul nu este despre perfecțiune, ci despre prezență și creștere împreună.
El observă că presiunea de a fi „părintele ideal” duce adesea la frustrare și vinovăție, generând reacții impulsive și chiar comportamente pe care părinții ajung să le regrete.

„Când ne fixăm pe ideea de a fi perfecți, pierdem conexiunea autentică. Ne enervăm nu pe copil, ci pe noi înșine.”
Shetty amintește că toate relațiile — fie cu copiii, fie cu noi înșine — se construiesc prin vulnerabilitate, iertare și consecvență.

Mesajul final al episodului este unul de umanitate și compasiune: indiferent de statut, resurse sau context, toți părinții se confruntă cu aceleași dileme și îndoieli. Diferența o face dorința de a învăța, de a rămâne curioși și deschiși.