Parentingul bazat pe știință: cele cinci principii fundamentale ale Dr. Aliza Pressman

Dr. Aliza Pressman este psiholog specializat în dezvoltare și profesor asociat la Mount Sinai Parenting Center din New York. Cu aproape două decenii de experiență în consilierea familiilor și formarea profesioniștilor din domeniul sănătății, ea s-a remarcat prin abordarea sa științifică, dar profund umană, asupra modului în care putem crește copii echilibrați emoțional și rezilienți.
Autoarea volumului The Five Principles of Parenting și gazda podcastului Raising Good Humans, Pressman explorează în interviul realizat de Jay Shetty teme esențiale pentru părinți: reflecția personală, relațiile de atașament, vinovăția parentală, construirea rezilienței și pericolele supraprotecției.

Rezumat - Ideile principale din interviul Dr. Aliza Pressman

• Nu toată lumea este menită să fie părinte, iar alegerea de a nu avea copii trebuie privită cu respect, nu cu stigmat.

• Parentalitatea conștientă începe prin reflecție personală, nu odată cu nașterea copilului.

• Părintele trebuie să se întrebe: Ce din propria copilărie vreau să păstrez și ce vreau să schimb?

• Atașamentul securizant se construiește prin disponibilitate emoțională constantă, nu prin perfecțiune.

• Relațiile sănătoase includ rupturi și reparații – greșelile devin oportunități de consolidare a legăturii.

• Vinovăția parentală este adesea rezultatul idealului de perfecțiune; nu există părinte perfect.

• Reziliența copilului se formează prin expunerea treptată la disconfort și eșec, nu prin evitarea lor.

• Supraprotecția este o formă subtilă de control care limitează autonomia și încrederea copilului.

• Temperamentul copilului trebuie înțeles și respectat; părintele trebuie să se adapteze la el, nu invers.

• Fiecare părinte ar trebui să-și formuleze o „declarație de misiune parentală” care să ghideze valorile și acțiunile sale.

• Această declarație trebuie revizuită periodic și adaptată pe măsură ce copilul crește.

• Eșecul părintelui este inevitabil, dar poate deveni un instrument de empatie și creștere comună.

• Comunicarea trebuie ajustată în funcție de vârsta copilului: mai multă prezență fizică la cei mici, mai mult spațiu la adolescenți.

• Congruența emoțională este esențială: copilul simte mai mult ceea ce părintele trăiește decât ceea ce spune.

• Disciplina sănătoasă înseamnă educație, nu pedeapsă; toate emoțiile sunt permise, dar nu toate comportamentele.

• Stilul autoritativ (empatic și ferm) este cel mai echilibrat și susține dezvoltarea autonomiei.

• Respingerea temporară a adolescentului față de părinte este o etapă normală în procesul de independență.

• Prezența calmă în fața suferinței copilului este mai valoroasă decât soluțiile rapide.

• Reglarea emoțională prin co-prezență îl ajută pe copil să învețe că emoțiile pot fi trăite și depășite.

• Conversațiile despre social media și substanțe trebuie să fie bazate pe curiozitate și dialog, nu pe frică sau interdicții.

• Feedback-ul descriptiv („Am observat câtă răbdare ai avut”) este mai valoros decât lauda generală („Ești grozav”).

• Recompensarea efortului, nu a rezultatului, cultivă motivația intrinsecă și sentimentul de competență.

• Copilul are nevoie să se simtă capabil, nu doar iubit — competența este o formă de încredere.

• Autoreglarea emoțională a părintelui este modelul de bază prin care copilul învață autocontrolul.

• Relația părinte–copil trebuie să evolueze în parteneriat pe măsură ce copilul devine adult.

• Curiozitatea înlocuiește critica în relațiile părinte–adult: ascultarea sinceră contează mai mult decât sfaturile.

• Iertarea între generații rupe lanțul durerii moștenite și transformă vinovăția în empatie.

• Vulnerabilitatea părintelui nu este slăbiciune, ci o formă de curaj și autenticitate emoțională.

• Iubirea matură presupune și limite; a spune „nu” din iubire este un act de responsabilitate, nu de respingere.

• Un adult bine crescut este acela care știe să repare, să ierte și să rămână conectat chiar și în imperfecțiune.

• Cele cinci principii fundamentale ale parentalității conștiente, conform Dr. Pressman, sunt:

  • Reflecția – înțelegerea propriei povești și a impactului ei asupra copilului;

  • Relația – construirea unei legături bazate pe încredere și siguranță;

  • Reparația – transformarea greșelilor în momente de conexiune;

  • Reziliența – antrenarea capacității de a face față disconfortului;

  • Reglarea – gestionarea emoțiilor proprii pentru a oferi stabilitate copilului.

• Scopul final al creșterii nu este perfecțiunea, ci autenticitatea emoțională și echilibrul relațional.

• Parentingul conștient nu este o metodă, ci o formă de iubire matură, bazată pe prezență, empatie și învățare reciprocă.

1. A fi sau a nu fi părinte – o decizie care cere reflecție

Primul subiect abordat de Dr. Pressman a fost unul adesea trecut sub tăcere: ar trebui toată lumea să devină părinte? Răspunsul ei este direct și eliberator: nu. Dorința de a avea copii nu este universală, iar alegerea de a nu fi părinte nu ar trebui stigmatizată.

Ea subliniază că parentalitatea conștientă începe înainte de nașterea unui copil, printr-un proces de introspecție: „Cum am ajuns să fim cine suntem? Ce din propria noastră copilărie vrem să păstrăm și ce vrem să schimbăm?”
Aceste întrebări creează fundația unei misiuni parentale clare — un „declarație de intenție” prin care viitorii părinți stabilesc valorile care vor ghida creșterea copilului.

Această reflecție nu are scopul de a controla cine va fi copilul, ci de a defini cine dorim noi să fim ca părinți. Copilul, spune Pressman, „este o sămânță deja plantată”, iar rolul nostru este să fim solul potrivit pentru ca acea sămânță să înflorească.

2. Relațiile de atașament securizant – baza sănătății emoționale

Dr. Pressman explică faptul că una dintre cele mai importante descoperiri în psihologia dezvoltării este rolul atașamentului securizant în protejarea copilului de efectele stresului și traumelor.
Aproximativ 65% dintre adulți provin din familii cu atașament securizant, dar pentru ceilalți, vestea bună este că acest tip de relație poate fi construit și mai târziu.

„Atașamentul nu este un eveniment unic din copilărie — este o relație dinamică, care poate fi modelată și reparată chiar și atunci când copilul are 5, 16 sau 35 de ani.”

Secretul, spune ea, nu este „a repara” copilul, ci a fi acolo pentru el — disponibil, consecvent și empatic. Ceea ce oferă siguranță nu este absența problemelor, ci prezența unui adult care poate rămâne alături de copil în momentele dificile.

3. Vinovăția parentală – un mit al perfecțiunii

Una dintre cele mai frecvente emoții ale părinților este vinovăția: nu sunt suficient de prezent, nu pot repara suferința copilului, am greșit.
Dr. Pressman respinge idealul perfecțiunii: „Nu doar că nu poți fi un părinte perfect, dar perfecțiunea este de fapt dăunătoare pentru copil.”

Ea explică faptul că relațiile sănătoase se bazează pe rupturi și reparații – aceleași principii prin care mușchii devin mai puternici după efort. Momentele în care părintele greșește și își recunoaște eroarea sunt ocazii de creștere a încrederii reciproce.

În loc să căutăm să fim „acolo pentru fiecare moment”, spune Pressman, ar trebui să învățăm să fim disponibili emoțional, nu perfect sincronizați. Copilul nu are nevoie de un părinte care rezolvă tot, ci de unul care stă alături de el în eșec.

4. Cum se construiește reziliența – prin imperfecțiune și reparație

Reziliența nu se formează din absența dificultăților, ci din întâlnirea cu ele, susținută de o relație stabilă.
Dr. Pressman compară procesul de creștere emoțională cu antrenamentul fizic: „Pentru a întări un mușchi, ai nevoie de mici rupturi. La fel, relațiile au nevoie de momente de disconfort pentru a deveni mai puternice.”

Greșelile, frustrările, limitele sunt elemente esențiale pentru dezvoltarea emoțională. Părinții care își asumă eșecurile și le folosesc ca oportunități de conexiune îi învață pe copii că sentimentele nu sunt periculoase și că dificultățile pot fi depășite.

Astfel, a eșua devine o formă de educație – atât pentru părinte, cât și pentru copil.

5. Supraprotecția – riscul invizibil al generației moderne

Una dintre cele mai subtile forme de greșeală parentală moderne este supraprotecția.
Mulți părinți încearcă să repare ceea ce a lipsit în propria lor copilărie — să ofere afecțiune, atenție sau libertate acolo unde ei nu au avut parte de ele. Însă, avertizează Dr. Pressman, acest reflex poate duce la o supradoză de grijă, care inhibă autonomia copilului.

„Dacă nu ai primit suficientă iubire, s-ar putea să devii un părinte care oferă atât de multă iubire, încât uiți să stabilești limite. Iar limitele sunt la fel de esențiale ca afecțiunea — ele dau siguranță.”

Totul ține de calea de mijloc: să observăm ce contează pentru noi, dar fără a „supracompensa” acele lipsuri.
Pressman amintește că fiecare copil are un temperament diferit — unii sunt „orhidee”, sensibili la mediul emoțional, alții sunt „păpădii”, capabili să crească în orice condiții. Rolul părintelui nu este să schimbe natura copilului, ci să creeze mediul potrivit pentru fiecare tip de „floare”.

6. Declarația parentală de misiune – cum ne putem orienta în haosul emoțional al creșterii copiilor

Dr. Pressman introduce o idee extrem de practică și profundă: fiecare părinte ar trebui să aibă o „declarație de misiune” – o frază scurtă, dar clară, care reflectă valorile și intențiile sale în relația cu copilul.
Exercițiul este simplu: „Scrie, timp de cinci minute, povestea pe care ți-ar spune copilul tău despre tine peste ani, când va vorbi despre tine nepoților săi.”

Apoi, extrage cuvintele-cheie care se repetă și transformă-le în direcția ta de parenting. Poate fi „prezență”, „bunătate”, „curiozitate”, „siguranță” sau „limite”. Aceasta devine busola internă a fiecărui părinte.

Pressman subliniază însă importanța reevaluării periodice a acestei declarații. O dată pe an, părintele ar trebui să se întrebe dacă trăiește în acord cu misiunea sa sau dacă a deviat, poate chiar din dorința de a fi „prea bun”.

Ea dă un exemplu concret:

„Dacă misiunea ta este să fii prezent, dar ajungi să fii atât de prezent încât copilul nu se mai simte liber fără tine, atunci prezența ta a devenit invazivă. Trebuie recalibrat echilibrul.”

De asemenea, Dr. Pressman recomandă ca, pe măsură ce copiii cresc, părinții să-i implice în acest proces de reflecție. Dacă misiunea declarată este bunătate, empatie și prezență, dar copilul percepe performanță, control și bani, este momentul pentru un dialog onest.

Această practică cultivă autenticitate și conștiență reciprocă — două ingrediente rare, dar esențiale, în relațiile familiale moderne.

7. Eșecul părintelui – un teren fertil pentru empatie

Într-o lume în care parentingul este adesea prezentat ca o competiție subtilă a perfecțiunii, Dr. Pressman normalizează eșecul parental. Ea vorbește cu vulnerabilitate despre momentele în care propriile reacții nu au fost cele mai bune:

„Mă enervez nu pentru că copilul greșește, ci pentru că simt că eu am eșuat ca mamă. Îmi proiectez propria inadecvare asupra lui.”

Această recunoaștere a limitelor proprii devine, paradoxal, o formă de creștere. În loc să vedem imperfecțiunile copilului ca o oglindă a eșecurilor noastre, putem alege să le privim ca puncte de diferență care dau forță și individualitate.

Un exemplu aparent banal – copilul care refuză hainele din cauza etichetei care „îl zgârie” – devine o metaforă pentru sensibilitate. Părintele poate interpreta asta ca o slăbiciune sau o provocare, dar și ca un semn al empatiei și conștiinței senzoriale a copilului.

Pressman introduce aici conceptul de „goodness of fit” – potrivirea între temperamentul copilului și cel al părintelui. Nu există o formulă universală; părintele trebuie să se adapteze, să devină curios și flexibil.
Un copil sensibil are nevoie de calm și răbdare, nu de presiune; un copil independent are nevoie de libertate, nu de control.

„Parentingul nu este despre a avea dreptate, ci despre a fi atent.”
Această atitudine transformă eșecul dintr-o rușine într-un instrument de învățare comună.

8. Cum comunicăm eficient la fiecare etapă de vârstă

Comunicarea este, pentru Dr. Pressman, un proces care evoluează odată cu vârsta copilului. Ea oferă o perspectivă concretă și elegantă:

• În primii cinci ani, comunicarea este în mare parte nonverbală. Copilul învață prin corpul părintelui, prin expresii și tonul vocii, nu prin cuvinte. În aceste momente, sistemul nervos al adultului este principalul instrument de reglare emoțională.

• Între 5 și 10 ani, părinții trebuie să echilibreze explicația cu exemplul. Prea multe cuvinte pot copleși copilul; uneori este suficientă o prezență calmă, nu un discurs moralizator.

• În adolescență, comunicarea trebuie să devină indirectă, dar autentică — mai puține interogatorii, mai multe contexte relaxate de dialog (în mașină, la plimbare, în timpul unei activități comune).

Pressman folosește o imagine memorabilă:

„Cu un copil mic trebuie să fii ca un câine – afectuos, disponibil, entuziast. Cu un adolescent trebuie să fii ca o pisică – prezent, dar discret, calm, gata să oferi atenție doar când este cerută.”

Această metaforă ilustrează perfect diferența dintre prezență și presiune.
Copilul trebuie să știe că părintele este acolo — dar nu înseamnă că trebuie să-l simtă mereu pe umeri.

Cheia comunicării eficiente este congruența: copilul simte mai mult decât aude. Dacă spui „nu sunt supărat”, dar expresia și vocea ta contrazic cuvintele, copilul învață confuzie, nu sinceritate.

9. Disciplină, limite și libertate – cum transformăm regulile în învățare

Pentru Dr. Pressman, disciplina nu înseamnă pedeapsă, ci predare de sens și limite. Formula ei de bază este limpede:

„Toate emoțiile sunt permise, dar nu toate comportamentele.”

Disciplina sănătoasă nu are scopul de a controla, ci de a educa autocontrolul. Regulile nu sunt instrumente de autoritate, ci repere de siguranță emoțională.

Ea distinge trei mari stiluri parentale:

• Permisivul – „părintele-prieten”, care evită conflictele și cedează ușor. Poate genera copii anxioși sau nesiguri.

• Autoritarul – bazat pe frică și reguli rigide, care produce obediență, dar nu autonomie.

• Autoritativul – combinația echilibrată între empatie și fermitate, unde copilul simte iubirea, dar și limitele.

Părinții autoritativi nu se tem de reacțiile emoționale ale copilului. Dacă iau o decizie – de exemplu, limitarea accesului la ecran – o mențin cu blândețe, dar fără ezitare.
În acest mod, copilul învață că frustrarea nu distruge relația, ci o poate întări.

„Copilul nu va spune niciodată: «Mulțumesc că mi-ai luat telefonul la timp.» Dar peste ani, acea limită devine o ancoră de stabilitate.”

10. Reacția și respingerea – drumul inevitabil către independență

Unul dintre cele mai revelatoare momente ale interviului a fost atunci când Dr. Pressman a explicat că reacția de respingere a adolescentului față de părinte nu este un eșec educațional, ci un pas firesc al dezvoltării.

„Pentru a putea pleca din cuib, copilul trebuie să simtă o ușoară respingere. Autonomia se construiește prin distanță emoțională temporară.”

Ea corelează acest fenomen cu neurodezvoltarea: în adolescență, cortexul prefrontal – responsabil de raționament și autocontrol – este încă în formare, în timp ce sistemul limbic, responsabil de impulsuri, este hiperactiv.
Rezultatul este previzibil: „multă accelerație, puține frâne”.

De aceea, adolescenții tind să respingă sfaturile, să contrazică autoritatea și să experimenteze riscul. Paradoxal, această respingere este un semn de sănătate psihologică.
Pressman explică: dacă relația a fost suficient de sigură, copilul se va îndepărta temporar, dar va reveni ulterior — mai matur, mai independent, dar încă atașat.

Relația părinte–adolescent, așadar, nu este despre a păstra apropierea cu orice preț, ci despre a oferi libertatea de a reveni.

11. Cum îi susținem pe copii în momentele dificile

Dr. Pressman atrage atenția că una dintre cele mai mari greșeli pe care le fac părinții este tendința de a repara imediat durerea copilului. Fie că este vorba de tristețe, furie, dezamăgire sau frustrare, părinții moderni, în special cei foarte implicați emoțional, simt nevoia să „facă ceva” pentru a elimina disconfortul.

„Dar uneori, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să stai cu copilul, nu să faci ceva pentru el.”

Aceasta este ceea ce Pressman numește „reglare prin co-prezență”. În loc să distragă atenția copilului, părintele îi arată că emoțiile nu sunt periculoase, că pot fi trăite și depășite împreună.

De exemplu, când copilul plânge pentru că un prieten l-a respins, reacția naturală este să spui: „Nu mai plânge, o să-ți găsești alți prieteni.”
Însă mesajul implicit este că tristețea este greșită și trebuie evitată.
Alternativa sănătoasă: „Știu că doare. E greu când cineva te respinge. Sunt aici cu tine.”

Acest tip de răspuns antrenează cortexul prefrontal al copilului, ajutându-l să dezvolte reziliență emoțională.
Părintele nu elimină problema, ci oferă un model de reglare afectivă, ceea ce, în termeni neuropsihologici, înseamnă consolidarea rețelei prefronto-limbice – baza autocontrolului și a empatiei.

12. Conversațiile despre social media și substanțe – între control și încredere

În epoca digitală, părinții se confruntă cu provocări noi: rețelele sociale, consumul de alcool, tutun sau droguri.
Dr. Pressman subliniază că interdicțiile rigide nu sunt eficiente pe termen lung.

„Controlul absolut creează rebeliune, nu siguranță. Iar absența controlului creează haos. Soluția este conversația continuă, nu controlul intermitent.”

Ea recomandă să se discute despre efectele psihologice ale social media, nu doar despre timpul petrecut online. De exemplu, un dialog de tipul:

• „Ce simți când vezi postările altora?”

• „Te compari cu ei?”

• „Te face să te simți mai bine sau mai rău?”

În acest fel, copilul învață autoobservarea, nu doar supunerea la reguli.

În ceea ce privește substanțele, Pressman promovează abordarea curiozității informate: nu judeca, ci întreabă.
„Dacă adolescentul simte că părintele este o sursă sigură de informație, nu va ascunde comportamentele riscante. Iar asta poate face diferența între un episod periculos și o discuție care salvează.”

Punctul cheie este relația, nu interdicția.
Copilul trebuie să perceapă părintele ca pe un adult calm, capabil să tolereze adevărul fără reacții disproporționate.

13. Dezvoltarea încrederii și a competenței – mai puțină laudă, mai multă reflecție

Dr. Pressman explică faptul că lauda excesivă poate submina încrederea copiilor.

„Când copilul aude constant că este ‘cel mai deștept’ sau ‘cel mai talentat’, el învață să asocieze valoarea personală cu validarea externă.”

În schimb, ea propune feedback descriptiv, nu evaluativ. În loc de „Ești genial”, părintele poate spune:

• „Am observat câtă răbdare ai avut.”

• „Ți-ai organizat singur timpul foarte bine.”

• „Ai continuat să încerci, deși era greu.”

Acest tip de răspuns antrenează ceea ce psihologia dezvoltării numește „mindset de creștere” – convingerea că abilitățile se pot dezvolta prin efort, nu că sunt fixe.

De asemenea, Pressman avertizează asupra tendinței de a face totul în locul copilului.
„Dacă legi șireturile copilului până la 8 ani, nu îl ajuți, ci îl privezi de sentimentul de competență.”
Copilul are nevoie să se simtă capabil, nu doar iubit.

Părinții pot întreba: „Cum crezi că ai putea rezolva asta?” – o întrebare care stimulează cortexul frontal și dezvoltă autonomia cognitivă.

14. Recompensarea realizărilor – cum evităm dependența de validare

Pressman abordează cu finețe tema recompenselor materiale și emoționale.
Ea subliniază că recompensele extrinseci (cadouri, bani, dulciuri, ecrane) pot eroda motivația internă a copilului.

„Când copilul face ceva doar pentru o recompensă, nu mai învață bucuria intrinsecă a reușitei. Iar când recompensa dispare, dispare și efortul.”

Soluția propusă este recunoașterea procesului, nu doar a rezultatului.
În loc de „Bravo pentru nota 10!”, părintele poate spune:

• „Am văzut cât ai muncit la proiectul ăsta.”

• „A fost curajos din partea ta să prezinți în fața clasei.”

Acest tip de feedback consolidează autoeficacitatea – convingerea că propriile acțiuni pot produce rezultate, independent de validarea altora.

De asemenea, Pressman încurajează părinții să normalizeze efortul, nu să-l transforme în dramă. Dacă totul este o luptă pentru apreciere, copilul dezvoltă anxietate de performanță.
În schimb, când efortul este o parte naturală a vieții, el devine sursă de sens, nu de stres.

15. Controlul de sine al părintelui – prima lecție pe care o observă copilul

Ultimul mare principiu al Dr. Pressman este poate cel mai important: copilul învață din reglarea emoțională a părintelui mai mult decât din orice discurs educativ.

„Dacă vrei un copil care se poate calma singur, învață mai întâi să te calmezi tu.”

Copiii nu imită cuvintele, ci stările interioare. Când părintele ridică vocea, sistemul nervos al copilului intră automat în alertă. Dar când părintele respiră adânc, face o pauză și vorbește calm, copilul primește un model biologic de autoreglare.

Dr. Pressman recomandă un exercițiu simplu:

• Înainte de a reacționa, respiră de trei ori lent.

• Amintește-ți că emoțiile copilului nu sunt despre tine.

• Dacă te simți copleșit, spune: „Am nevoie de un moment ca să mă liniștesc.”

Această onestitate nu slăbește autoritatea, ci o întărește. Copilul învață că autocontrolul este o practică, nu o perfecțiune.

De altfel, studiile din neuroștiințele dezvoltării arată că reglarea emoțională parentală este un predictor mai puternic al echilibrului emoțional al copilului decât stilul educațional sau statutul socioeconomic.

16. Relația părinte–copil: o legătură care evoluează, nu se termină

Dr. Pressman subliniază că relația dintre părinte și copil nu se încheie niciodată, ci doar se transformă.

„Mulți părinți cred că rolul lor se termină la 18 ani, dar adevărul este că abia atunci începe o nouă etapă a relației — cea dintre doi adulți care continuă să se influențeze reciproc.”

Ea explică faptul că, pe măsură ce copilul devine adult, părintele trebuie să renunțe treptat la autoritate și să cultive parteneriatul.
Relația se redefinește de la „ghidare și control” la dialog și respect reciproc.

Această tranziție poate fi dificilă pentru părinți, mai ales pentru cei care și-au construit identitatea în jurul rolului parental.
Pressman sugerează un exercițiu de conștientizare: „Ce învăț eu acum de la copilul meu adult?”
Această întrebare schimbă dinamica relațională și creează un sentiment de continuitate.

Pentru copil, sentimentul că părintele continuă să învețe de la el este extrem de valoros — validează maturitatea sa și consolidează legătura afectivă.

17. Cum se menține conexiunea în viața adultă

Unul dintre mesajele centrale ale Dr. Pressman este că relațiile părinte–copil adulte necesită efort conștient, la fel ca oricare altă relație importantă.

„Relațiile nu se întrețin prin dragoste pasivă, ci prin prezență activă.”

Ea propune câteva principii simple, dar esențiale:

• Curiozitate, nu critică. În loc să întrebi „De ce ai făcut asta?”, întreabă „Cum te-ai simțit în legătură cu asta?”.

• Ascultare, nu soluții. Copilul adult are nevoie de un martor empatic, nu de un sfătuitor permanent.

• Respectarea diferențelor. A accepta alegerile copilului nu înseamnă a fi de acord cu ele; înseamnă a recunoaște dreptul lui la autonomie.

Pressman amintește că relațiile dintre generații se maturizează atunci când fiecare parte învață să fie vulnerabilă.
„Când copilul adult își vede părintele cerând iertare sau recunoscând că a greșit, acel moment vindecă ani de tăceri și tensiuni.”

Astfel, conexiunea nu depinde de frecvența contactului, ci de calitatea prezenței — de autenticitatea cu care fiecare rămâne în relație, chiar și atunci când drumul lor de viață s-a separat.

18. Iertarea între generații – un act de maturitate emoțională

Tema iertării ocupă un loc central în filosofia Dr. Pressman.
Ea afirmă că niciun părinte nu iese „nevătămat” din relația cu copilul său și niciun copil nu scapă complet de greșelile părinților săi.

„A ierta nu înseamnă a uita sau a nega durerea. Înseamnă a opri transmiterea ei mai departe.”

Din perspectiva psihologiei dezvoltării, iertarea este un proces de recontextualizare: adultul învață să vadă părintele nu ca pe o figură mitologică, ci ca pe un om complex, care a făcut ce a putut cu resursele pe care le avea.

Această schimbare de perspectivă rupe lanțul transgenerațional al vinovăției și resentimentului.
Când copilul devine părinte și își dă seama cât de dificil este echilibrul dintre iubire și limită, apare empatia autentică — baza iertării reale.

Pressman spune:

„Poate că nu vom primi scuzele pe care le merităm, dar putem alege să fim generația care nu transmite mai departe durerea.”

Aceasta este, de fapt, esența parentingului conștient: a transforma moștenirea emoțională într-o formă mai curată de iubire.

19. Lecțiile despre iubire și vulnerabilitate

În viziunea Dr. Pressman, iubirea adevărată dintre părinte și copil nu se măsoară în protecție, ci în libertate și vulnerabilitate reciprocă.

„Cei mai iubiți copii nu sunt cei care au fost feriți de tot, ci cei care au învățat că pot suporta viața așa cum este ea.”

Ea explică faptul că iubirea matură nu exclude limitele, ci le integrează.
A spune „nu” din iubire este uneori mai dificil, dar și mai autentic decât a spune „da” din frică de respingere.

Totodată, vulnerabilitatea părintelui — capacitatea de a recunoaște greșeli, de a cere ajutor sau de a-și exprima propriile emoții — oferă copilului un model de umanitate.
„Când un copil te vede plângând, dar și revenind, el învață reziliența. Când te vede cerând iertare, învață empatia.”

Pressman consideră că vulnerabilitatea este forma cea mai înaltă de curaj parental, pentru că transmite mesajul:
„Este în regulă să fii imperfect și totuși demn de iubire.”

Aceasta este lecția fundamentală pe care fiecare părinte o lasă moștenire — nu prin cuvinte, ci prin felul în care trăiește iubirea.

20. Cum arată un „adult bine crescut”

În final, Dr. Pressman definește esența unui „adult bine crescut” nu prin succesul profesional sau statutul social, ci prin echilibrul emoțional și autenticitatea relațională.

„Un adult bine crescut nu este cel care nu greșește, ci cel care știe cum să repare, să ierte și să rămână conectat.”

Această definiție simplă, dar profundă, reflectă o schimbare de paradigmă: scopul educației nu este perfecțiunea, ci capacitatea de a rămâne uman în imperfecțiune.

Dr. Pressman sintetizează cele cinci principii fundamentale care definesc această maturitate:

• Reflecția – capacitatea de a privi în interior, nu doar în exterior.

• Relația – a construi legături bazate pe siguranță și încredere.

• Reparația – a transforma greșelile în ocazii de creștere.

• Reziliența – a suporta disconfortul și a învăța din el.

• Reglarea – a-ți gestiona propriile emoții pentru a fi sprijin pentru ceilalți.

În viziunea ei, dacă un copil pleacă de acasă știind că poate fi el însuși, chiar și atunci când e vulnerabil, atunci părintele și-a îndeplinit misiunea.

Concluzie

Interviul dintre Jay Shetty și Dr. Aliza Pressman nu este doar o conversație despre parenting, ci un manifest pentru umanitate relațională.
Într-o lume în care părinții sunt presați să fie perfecți, Dr. Pressman oferă o perspectivă eliberatoare: creșterea copiilor este un proces de autocunoaștere reciprocă, nu o performanță.

Copiii nu au nevoie de părinți impecabili, ci de părinți reali — capabili să greșească, să repare, să iubească și să rămână prezenți.
În acest sens, parentingul conștient nu este o tehnică, ci o formă de iubire matură care ne învață, zi de zi, să fim oameni mai buni unii pentru ceilalți.