Ce influențează cel mai mult dezvoltarea copilului

Tom Weisner, profesor emerit de antropologie și psihiatrie la Universitatea California din Los Angeles (UCLA), este cunoscut pentru studiile sale interdisciplinare despre dezvoltarea copilului în context cultural, familia în situații de risc și politicile publice bazate pe dovezi. Cercetările sale acoperă o diversitate impresionantă de contexte – de la migrația rural-urbană în Kenya și familiile cu copii cu autism în Delhi, până la copiii familiilor cu venituri mici din Wisconsin și copiii crescuți în comunități alternative din California. În cadrul conferinței TEDxUCLA, Weisner ridică o întrebare esențială: „Dacă ai putea face un singur lucru pentru a influența viața unui copil, care ar fi acela?”

1. O întrebare fundamentală: ce este cel mai important pentru dezvoltarea unui copil?

Weisner începe discursul invitând publicul să vizualizeze un copil – un exercițiu simplu, dar profund. Apoi, adresează întrebarea care structurează întreaga prezentare: „Care este cel mai important lucru pe care l-ai putea face pentru a influența viața acelui copil?”

În fața acestei întrebări, majoritatea oamenilor, mai ales cei din societățile occidentale, oferă răspunsuri familiare:

• asigurarea unei atașări sigure;

• o nutriție echilibrată;

• stimulare cognitivă și jocuri educative;

• o orientare spirituală sau morală;

• resurse materiale – cum ar fi un fond financiar pentru viitor;

• aspecte practice ale vieții de părinte: somnul copilului, antrenamentul la toaletă, temele pentru acasă.

Weisner recunoaște importanța fiecăruia dintre aceste aspecte, dar subliniază că niciunul nu este „cel mai important” în mod universal.

2. Răspunsul lui Tom Weisner: importanța contextului

Potrivit lui Weisner, cel mai important lucru pentru dezvoltarea unui copil este contextul în care acesta crește. Nu există o rețetă universală valabilă, deoarece toate aspectele vieții unui copil – de la nutriție până la valori morale – depind de locul, familia și comunitatea în care trăiește.

El invită publicul să-și reamintească imaginea copilului din mintea lor și să-și pună întrebarea: „Unde trăiește acel copil?”
Contextul include:

• mediul familial – tipul de familie, rolurile parentale, resursele disponibile;

• comunitatea – vecinii, prietenii, structura socială;

• societatea și cultura – normele, valorile și instituțiile care modelează copilăria.

Weisner atrage atenția că, atunci când majoritatea oamenilor se gândesc la un copil, îl imaginează plutind într-un spațiu abstract, separat de lumea reală. În realitate, niciun copil nu există în izolare – fiecare este parte a unui sistem complex de relații și contexte care îi modelează dezvoltarea.

3. Lecțiile antropologiei: copilul ca ființă în lume

Weisner povestește că această perspectivă a început să se contureze încă din perioada tinereții sale, când, ca antropolog, a studiat copiii din Kenya afectați de migrația rural-urbană. Experiența de teren i-a arătat că viața copilului nu poate fi înțeleasă fără a analiza contextul social, economic și cultural în care trăiește.

De-a lungul carierei, cercetările sale din Kenya, India, Statele Unite și alte regiuni ale lumii i-au confirmat ideea că pentru a înțelege cu adevărat dezvoltarea copiilor, trebuie să privim dincolo de granițele culturale. Prin compararea diferitelor culturi, putem învăța cum să ne îngrijim mai bine propriii copii și cum să formulăm politici globale mai juste și mai adaptate diversității umane.

4. Societățile „WEIRD” și limitările lor

Weisner introduce un concept devenit central în științele sociale: „WEIRD”, un acronim ironic, dar util, care desemnează societățile Western, Educated, Industrialized, Rich, Democratic (occidentale, educate, industrializate, bogate și democratice).

El subliniază că:

• doar aproximativ 12% din populația lumii trăiește în astfel de societăți;

• totuși, peste 90% din cercetările psihologice și educaționale provin din aceste medii;

• un student universitar occidental este de 4.000 de ori mai probabil să fie participant într-un studiu științific decât o persoană aleasă aleatoriu din restul lumii.

Această disproporție are consecințe majore: modelele de dezvoltare umană descrise în manuale și cercetări nu sunt universale, ci reflectă valori și condiții specifice lumii occidentale.

Weisner argumentează că societățile WEIRD au învățat să gândească despre copil ca despre un individ autonom, izolat de comunitate – o idee culturală care nu se aplică peste tot. Prin urmare, este esențial să includem și celelalte 88% din populația lumii pentru a înțelege cu adevărat diversitatea dezvoltării umane.

5. Lecții din alte culturi: responsabilitate socială și învățare colaborativă

Weisner ilustrează diferențele culturale prin exemple concrete din experiențele sale. Într-o școală rurală din Kenya, după moartea unui părinte al unuia dintre elevi, toți copiii participă la pregătirea pentru înmormântare, aducând lemne pentru foc și însoțind familia îndoliată.

Pentru Weisner, acest episod exprimă o formă de învățare contextuală și educație socială care depășește modelul individualist. Copiii nu învață doar prin instrucție formală, ci prin participare activă la viața comunității, prin observare și colaborare.

În multe culturi, afirmă el, responsabilitatea socială, inteligența colectivă și empatia sunt valori centrale ale dezvoltării copilului. Educația nu se reduce la performanță individuală, ci presupune formarea caracterului și a competenței sociale în cadrul comunității.

6. Îngrijirea distribuită: copilul crescut de o comunitate

Un alt aspect esențial observat de Tom Weisner în culturile lumii este acela că îngrijirea copiilor nu este responsabilitatea exclusivă a părinților biologici. În numeroase societăți, creșterea copilului este un proces colectiv, în care participă membri ai familiei extinse, frați mai mari, vecini și alți adulți din comunitate.

Weisner subliniază că, în aceste contexte, copiii sunt profund atașați emoțional, dar nu doar față de o singură persoană. Ei dezvoltă atașamente multiple, ancorate într-un sistem social stabil și predictibil. Astfel, sentimentul de siguranță al copilului provine nu din exclusivitatea relației părinte–copil, ci din continuitatea și interdependența rețelei de sprijin din jurul său.

El numește acest fenomen „socially distributed care” – o formă de îngrijire social distribuită, care reflectă nu doar solidaritatea comunitară, ci și modul natural în care copiii învață să interacționeze, să împartă și să coopereze.

Weisner contrastează acest model cu realitatea multor familii din societățile occidentale, unde mamele singure sau familiile nucleare izolate duc povara exclusivă a îngrijirii, adesea în contexte stresante sau instabile. În aceste situații, absența sprijinului colectiv amplifică vulnerabilitățile copiilor și ale părinților, conducând la medii mai imprevizibile și mai solicitante emoțional.

7. Copilăria în condiții de inegalitate și incertitudine

Weisner recunoaște că, dincolo de diferențele culturale pozitive, milioane de copii trăiesc în condiții extreme de precaritate – expuși sărăciei, violenței, instabilității familiale și mediilor toxice. Aceste condiții, afirmă el, nu pot fi ignorate atunci când discutăm despre dezvoltarea copilului, deoarece mediul fizic și social determină nu doar oportunitățile, ci și traiectoria psihologică și morală a copilului.

El observă că, în multe regiuni ale lumii, viața fetelor se diverge semnificativ de cea a băieților odată cu înaintarea în vârstă. Fetele se confruntă adesea cu limitări sociale, educaționale și economice, iar normele tradiționale pot restricționa accesul lor la moștenire, educație sau decizie.

Weisner exemplifică prin menționarea instituțiilor culturale diferite care influențează traiectoria vieții copiilor:

• căsătoria aranjată în unele societăți;

• moștenirea selectivă (de exemplu, doar pentru băieți sau pentru copiii mai mari);

• absența resurselor pentru copiii născuți mai târziu într-o familie numeroasă.

Astfel, „contextul” nu este doar un fundal social, ci o forță activă care modelează în mod direct destinul copiilor. Pentru Weisner, înțelegerea acestor diferențe nu înseamnă judecarea altor culturi, ci recunoașterea faptului că dezvoltarea umană are nenumărate forme legitime, fiecare derivată din propriul ecosistem social.

8. Ce fel de copil considerăm „bun”? Reflecția morală asupra dezvoltării

Spre finalul discursului, Weisner revine la întrebarea inițială, dar o reformulează dintr-o perspectivă mai profundă: „Ce fel de copil – sau de persoană – este considerat moral și dezirabil într-o anumită comunitate?”

Această întrebare, afirmă el, este cheia înțelegerii adevăratei dezvoltări. Noțiunile de „copil bun”, „copil ascultător”, „copil inteligent” sau „copil fericit” diferă radical de la o cultură la alta, pentru că fiecare societate are propriile idealuri morale, sociale și spirituale.

Weisner definește bunăstarea copilului (well-being) nu prin standarde universale, ci prin capacitatea copilului de a participa activ la viața comunității sale. A fi un copil sănătos și bine dezvoltat înseamnă, așadar, a fi capabil să te implici în activitățile pe care cultura ta le consideră importante și valoroase.

El îndeamnă publicul să revină mental la imaginea copilului din exercițiul inițial și să-l plaseze, de data aceasta, într-o lume concretă, cu oameni, locuri și valori specifice. Doar așa putem înțelege cu adevărat ce înseamnă să susții dezvoltarea unui copil, fie el în Kenya, în India, în Statele Unite sau în oricare alt colț al lumii.