Psihoterapie pentru trup și suflet, din perspectiva spirituală: misterul suferinței!

Numai moartea - Pilda numărul 333

Ecaterina Jagello era soţia principelui finlandez Wasa. Când acesta, acuzat de înaltă trădare, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, îl rugă pe regele suedez Heinrich să poată împărţi cu soţia sa perioada de detenţie. Regele se îngrozi şi căută s-o convingă pe prinţesă să uite de soţul ei: "Ştiţi că soţul dumneavoastră nu va mai putea vedea niciodată lumina zilei?". "Ştiu, maiestate!". "Ştiţi, de asemenea, că nu mai este tratat ca principe, ci ca trădător?". "Da, ştiu, dar indiferent dacă este liber sau închis, vinovat sau nevinovat, el rămâne, totuşi, soţul meu". "Dar după toate cele întâmplate nu vă mai leagă nimic de el. Acum sunteţi liberă!". Ecaterina îşi scoase verigheta din deget şi o arătă regelui, spunându-i: "Citiţi, maiestate!". Pe verighetă erau scrise doar două cuvinte în latină: mors sola (Numai moartea ne poate despărţi!). Şi Ecaterina merse cu soţul ei la închisoare şi împărtăşi cu el 17 ani grei de suferinţă şi de lipsuri, până când regele Heinrich a murit şi soţul ei a fost eliberat.

Şarpele şi şoarecele - Pilda numărul 334

A fost odată în Africa un comandant care porunci să fie ucise toate persoanele bătrâne. Era de părere că ele nu mai sunt de folos la nimic. Supuşii săi, chiar dacă cu neplăcere, duseră la îndeplinire porunca, deoarece comandantul era puternic şi sever. Doar unul singur nu ascultă de porunca lui. El îşi ascunse părinţii într-un grajd părăsit dintr-o peşteră.
Într-o zi, comandantul se trezi cu un şarpe în jurul gâtului. A strigat cât a putut, dar nimeni n-a reuşit să-l ajute. Bătrânii care aveau experienţă cu şerpii nu mai trăiau, iar cei tineri nu ştiau cum să procedeze pentru a-i scăpa pe oameni de şerpi. Atunci, tânărul, care-şi ţinea ascuns părinţii, fugi la ei şi-i întrebă ce trebuie să facă pentru a scăpa de un şarpe. Şi tatăl îl sfătui: "Prinde un şoarece şi du-l în camera comandantului. Acolo lasă-l liber şi vei vedea ce se va întâmpla!". Tânărul făcu ce-l sfătui tatăl său. Când şarpele zări şoarecele, începu să se desprindă de pe gâtul comandantului şi să-l urmărească pe şoarece. Numaidecât tinerii mai puternici au luat ciomege în mâini şi au omorât şarpele.
După ce comandantul îşi reveni în fire, îl întrebă pe tânăr cine i-a dezvăluit acest mister. Acesta îi spuse adevărul. Atunci comandantul se gândi îndelung şi se convinse de greşeala pe care o făcuse.

Voi fi mereu lângă tine - Pilda numărul 335

În 1989, în Armenia a avut loc un puternic cutremur de pământ de 8, 20 pe scara Richter. În urma acestei catastrofe naturale şi-au pierdut viaţa câteva zeci de mii de oameni. Imediat după cutremur, un tată, supravieţuind catastrofei, se îndreptă spre şcoală, unde se afla fiul său. De altfel îi promisese că va fi mereu alături de el. Când ajunse acolo observă că totul era aproape una cu pământul. El nu disperă, ci se apucă numaidecât să sape printre dărâmături, dar lumea prezentă încerca să-l oprească spunându-i că şi-aşa de acum totul este în zadar. Şi împotriva opreliştilor din toate părţile, el se puse pe treabă. A săpat două ore, zece, 20, 30 de ore, şi nu dădu de nimic. După vreo 38 de ore de muncă, continua să-l strige întruna pe fiul său, pe nume Armand. Deodată veni şi răspunsul: 'Tată, aici sunt! Scăpase ca prin minune cu câţiva din colegii săi de clasă, deoarece plafonul formase cu peretele lateral un triunghi salvator.
- Le-am spus colegilor mei de clasă să nu se înspăimânte, fiindcă dacă trăieşti vei veni să mă salvezi, şi împreună cu mine şi pe ei. Ştiam eu că nu vei uita promisiunea făcută'.

Vreţi să plătiţi acest preţ? - Pilda numărul 336

"Cu ce vă pot fi de folos, domnule?", întrebă vânzătorul pe clientul său abia sosit. Clientul răspunse: "Un cadou pentru soţia mea. De data aceasta vreau, într-adevăr, să cheltuiesc ceva. Aş dori două pacheţele de jigniri: un pacheţel pentru figura ei şi unul pentru întreţinerea ei; un frumos lănţişor de reproşuri cu câteva ciucuri intercalate şi 10 sau chiar 20 de înţepături". Vânzătorul întrebă: "Mai doriţi ceva în afară de acestea?". "Nu, mulţumesc. De dragul binelui nu vreau să fac prea multe. Cât costă toate acestea la un loc?". "Domnule, răspunse vânzătorul, asta vă costă întreaga cinste pe care o aveţi. Vreţi să plătiţi acest preţ?".

De ce împrejurări depinde? - Pilda numărul 337

În urmă cu câteva secole, în insula Sicilia domnea împăratul german Friedrich al II-lea. Deoarece oamenii de acolo vorbeau o limbă diferită de cea germană, deseori se întreba: 'Care limbă este de fapt cea adevărată? Ce limbă începe omul să vorbească de la sine?'. Pentru a afla acest lucru făcu următorul experiment: trimise câţiva servitori într-o creşă, unde erau îngrijiţi şi crescuţi copiii abandonaţi de părinţii lor, să-i aducă 50 de prunci care erau doar de câteva zile sau săptămâni şi care încă nu puteau să vorbească. Împăratul porunci apoi ca fiecare din aceşti copii să primească câte o mamă adoptivă. Acestea trebuiau să le dea copiilor tot ceea ce aveau nevoie pentru a creşte mari: mâncare, băutură şi îmbrăcăminte. Dar un lucru nu aveau voie să le dea: iubire. Niciun cuvânt de iubire, niciun zâmbet.
Se povesteşte că aceşti copii n-au învăţat nicio limbă. Toţi au rămas muţi. N-au învăţat nici să vorbească, nici să se joace, nici să lucreze. De asemenea, n-au învăţat nici să se bucure şi nici să mulţumească. N-au învăţat nici să gândească, nici să întrebe şi nici să iubească. Erau handicapaţi. De fapt, nici unul dintre ei nu a trăit mult timp.

_
Iubirea este limba cea adevărată!

Eu spun mamei mele "Mulţumesc!" - Pilda numărul 338

Era într-o zi de 8 martie. Un copil cu numele Paulică se sculă dis-de-dimineaţă cu o presimţire deosebită, ca niciodată de altfel. "Oare o să avem astăzi lucrare de control şi am uitat să mă pregătesc?", se întrebă Paulică puţin cam speriat. "Nu, doar e duminică astăzi. Dar ce s-a întâmplat atunci?". Paulică se gândea şi se tot răzgândea, totuşi nu ştia ce se întâmplase cu el, de ce se sculase aşa devreme. Simţea că are ceva de făcut. Ce anume însă, nu ştia.
La ora 6.30, Cristina, sora lui, intră în cameră şi, după ce îl salută pe Paulică, îl întreabă: "Ce ai pregătit pentru mămica?". "Cum adică, ce am pregătit pentru mămica?". "Da, astăzi este ziua ei!", îi spuse Cristina. "Cum? Astăzi e ziua mamei? E imposibil". Paulică se duse la calendar şi privi cu multă atenţie. "Într-adevăr, ai dreptate. Şi eu n-am pregătit nimic". "Asta însă nu e frumos din partea ta, Paulică!". "Aşa-i, este adevărat", răspunse băieţelul. Deodată Paulică sări din pat şi începu să caute daruri în dulăpiorul său. Dar nu găsi nimic; doar o gumă de mestecat, ceea ce nu-i plăcea mamei.
"Este deschis astăzi la florărie?", întrebă Paulică pe surioara sa. "Cred că da". Paulică se uită dacă are bani suficienţi. "3 lei. Însă cu atâţia nu pot face mai nimic", se întristă Paulică. Îşi încrucişă mâinile şi se gândi ce să mai facă, pentru că în curând trebuia să se trezească şi mămica.
În camera lui era o linişte perfectă, doar ceasornicul făcea într-una tic-tac, tic-tac... Pe moment, privind deşteptătorul, îi veni o idee grozavă: "Ce-ar fi să compun o poezie de ziua mamei!?", îşi spuse el. Luă imediat un creion în mână şi pe o foaie de hârtie începu să scrie. Când scria, când ştergea. Dar, în sfârşit, termină. Apoi o copie frumos pe un cartonaş. Poezia era următoarea:
"Deşteptătorul meu nu face gălăgie,
Căci el nu-i construit la tinichigerie.
El nu hodorogeşte, ci vorbeşte.
Când trebuie să merg la şcoală,
Cu un sărut el mă trezeşte.
Şi-atunci când cad într-un noroi,
El îmi aduce haine noi".
Dedesubt a mai scris: Mulţumesc, mămico!
Paulică nu termină bine poezia şi iată că şi mămica lui se trezi. Paulică împachetă repede poezia într-o hârtie pentru Crăciun, apoi împreună cu surioara lui merseră să-i înmâneze cadourile. "Cum, în hârtie pentru Crăciun?!", se miră mama. "Da, răspunse Paulică, ziua mamei trebuie să fie pentru tine precum Crăciunul". "Sper..., cu mai puţină treabă!", adăugă mămica zâmbind. Apoi desfăcu pacheţelul. Ea citi poezia în gând şi zâmbi. Se bucură enorm de mult pentru darul lui Paulică.

Mama - Pilda numărul 339

"Care sunt cele mai grele şi mişcătoare cazuri întâlnite de dumneavoastră?", l-am întrebat pe un preot ce lucra într-un penitenciar. Preotul răspunse imediat şi sigur: "Cele mai grele şi mişcătoare cazuri din penitenciar sunt acelea în care, la pronunţarea cuvântului "mama", deţinuţilor nu le vine nimic bun în minte!".

Multele mâini ale mamei - Pilda numărul 340

Caietul în care se găseşte compunerea unei fetiţe din clasa a III-a s-a îngălbenit deja. În urmă cu 40 de ani, Christine, atunci în vârstă de zece ani, a scris o compunere. Învăţătoarea a citit-o în faţa clasei. Compunerea este următoarea:
Mâini de mamă - Într-o mână ţine tigaia şi găteşte. Într-alta are o cârpă şi şterge masa. Cu altă mână dă ceva de băut celor mai mici. Cu altă mână pregăteşte masa pentru tata şi pentru noi, copiii. Cu altă mână dă unui cerşetor de la uşă câţiva bănuţi. În altă mână ţine un crucifix şi se roagă...". În timp ce învăţătoarea citea această compunere ciudată, câteva colege începuseră să râdă. De aceea, ea se opri şi o întrebă pe fetiţă: "Christine, câte mâini are mămica ta, de fapt?". Christine nu a fost surprinsă de întrebare. Se ridică în picioare şi spuse: "Mama mea are..., mama mea are: două mâini pentru tata, două mâini pentru fiecare din cei şapte copii, două mâini pentru servitor, două mâini pentru animalele din fermă, două mâini pentru lumea nevoiaşă, două mâini pentru bunul Dumnezeu când se roagă... şi apoi încă două mâini dacă mai e nevoie de ceva. În total 26 de mâini".
Deodată se făcu linişte în clasă. Iar învăţătoarea spuse: "Tu, Christine, ai scris cea mai frumoasă compunere!".

Prin exemplu - Pilda numărul 341

Albert Schweitzer a fost întrebat o dată: "Cum ar putea cineva să dea copiilor săi cea mai bună educaţie?". Acesta răspunse: "Există trei metode: în primul rând - prin exemplu; în al doilea rând - prin exemplu; în al treilea rând - prin exemplu".

_
Aşadar, părinţilor, educaţi-vă copilul/copiii fiind voi înşivă un bun exemplu pentru el/ei.

Te rog! - Pilda numărul 342

Toată familia era aşezată la masă.
"Dă-mi pâine!", îi spuse Lili mămicii sale. Dar mama nu-i răspunse. "Vreau pâinea!", repetă Lili. Să nu fi auzit mămica?Deodată, mama începu să povestească o istorioară: "Era odată o grădină frumoasă. De departe se vedea cum înfloresc florile şi cum ţâşnesc fântânile arteziene. Poarta era încuiată. Atunci lumea voia să se caţăre pe zid. Dar când credeau că au ajuns sus, zidul începea să crească din ce în ce mai mult. Oamenii au luat un topor şi voiau să lovească în poartă, dar toporul s-a rupt. Au adus foc şi voiau să dea foc porţii, dar poarta n-a ars. Şi iată că veni un copil. Acesta spuse doar un cuvânt: "Te rog!". Şi poarta se deschise numaidecât şi copilul intră în grădină".
După ce ascultă povestea, Lili roşi şi spuse: "Te rog, mămico, dă-mi pâinea!".

Cazul - Pilda numărul 343

Un profesor la medicină aduse înaintea studenţilor săi un caz deosebit. 'Un cuplu, bolnav de tuberculoză şi sifilis, are deja patru copii. Unii au murit din copilărie, alţii au rămas handicapaţi. Acum este aşteptat cel de-al cincilea copil.
Aţi sfătui acest cuplu, întrebă profesorul, să avorteze? Şi aţi pune asta în practică?'. Majoritatea studenţilor răspunseră afirmativ. 'Procedând astfel, spuse profesorul, l-aţi fi ucis pe Beethoven'.

_
Omule, să NU îndrăzneşti vreodată să sfătuieşti un cuplu să avorteze, chiar dacă bănuieşti sau ai certitudinea că acel copil este sau va fi handicapat, pentru că făcând aşa ceva poţi deveni sau devii ucigaşul moral al unei fiinţe - o fiinţă care trebuie să vină pe lume, indiferent în ce stare se află - o fiinţă cu care Dumnezeu are un plan de mântuire! Să NU îndrăzneşti să opreşti o inimă care bate în acord cu voia lui Dumnezeu.

Suferinţa poate să ne facă mai puternici - Pilda numărul 344

Un om nu putea să vadă niciun lucru frumos şi sănătos. Când într-o oază dădu de un palmier tânăr, în creştere, luă o piatră mare şi o aşeză în mijlocul coroanei palmierului. Apoi plecă mai departe cu un zâmbet ironic.
Palmierul căută să-şi arunce povara. Se scutură şi se îndoi, dar nu reuşi. Îşi înfipse rădăcinile mai adânc în pământ, până când acestea ajunseră la un misterios izvor de apă. Această putere din adâncimi şi căldura soarelui din înălţimi îl făcură să devină un palmier regesc, care putea să ridice şi piatra.
După ani de zile omul trecu din nou pe acolo să se veselească de palmierul împovărat. Atunci, palmierul îşi plecă coroana, îi arătă piatra şi-i spuse: 'Trebuie să-ţi mulţumesc. Povara ta m-a făcut puternic'.

Deja mort sau numai atins de moarte? - Pilda numărul 345

Un om de culoare, un negru, îl însoţi pe stăpânul său, un alb, la o vânătoare de raţe sălbatice. Omul de culoare era creştin. Pe drum ajunseră să vorbească, printre altele, despre probleme de credinţă. Stăpânul îi spuse: "Nu înţeleg de ce vorbeşti mai totdeauna despre păcat, nelinişte, mântuire, diavol. Eu nu simt nici cea mai mică nelinişte. Diavolul mă lasă în pace. Până acum nu m-a deranjat sau atacat niciodată". Sclavul îi răspunse: "Îţi voi explica numaidecât. Când suntem la vânat de raţe şi ai tras cu puşca, atunci câteva raţe cad moarte la pământ. Eu le las jos pe acestea. Altele însă, fiind doar rănite, mai bat încă din aripi pentru a scăpa. Atunci fug după ele cu un par ca să le prind. Tu eşti ca o raţă pe care diavolul a împuşcat-o deja mortal. Pe tine te lasă jos în pace. El ştie că pe tine oricum te are. Eu însă sunt ca o raţă doar atinsă de cartuşe, care vrea să scape cu tot dinadinsul. De aceea umblă după mine şi caută să mă ucidă şi astfel să mă prindă".

A se ridica din nou - Pilda numărul 346

Un duhovnic trebuia odată să ţină o predică într-un penitenciar. Zile întregi căută cum şi despre ce să le vorbească puşcăriaşilor pentru a le mişca inimile. În sfârşit, sosi ziua şi, cum intră în sală, care era foarte friguroasă, observă feţe ironice. În timp ce urcă la amvon, rosti o rugăciune către Duhul Sfânt. La penultima treaptă, preotul se împiedică şi se rostogoli. Auditoriul izbucni în hohote de râs. Pe moment, preotul simţi o mare durere şi ruşine. Totuşi sări deodată în picioare şi, şchiopătând, urcă vioi treptele. Adresându-se celor din faţa sa, le spuse cu zâmbetul pe buze: "Prietenilor, tocmai pentru asta am venit la voi. Voiam să vă arăt că putem să ne ridicăm (din păcat) atunci când cădem!".

Expoziţie de cruci - Pilda numărul 347

Într-o legendă din evul mediu se povesteşte cum Dumnezeu se îndură de un om care se văita de crucea sa. O găsea prea grea pentru puterile sale. Dumnezeu îl conduse într-o sală în care erau expuse toate crucile oamenilor şi-i spuse: "Alege-ţi una!". Omul începu să caute. Atunci văzu o cruce subţire, dar era prea lungă. Văzu o cruce foarte mică, dar când a vrut s-o ia pe umeri, i se păru grea ca plumbul. Apoi găsi una care-i plăcu şi-o puse pe umeri. Dar când era pe umeri, omul observă că avea un ghimpe ascuţit care-i pătrundea în carne ca un spin. Astfel, fiecare cruce prezenta ceva neplăcut. Se uită la toate crucile şi niciuna nu i se potrivea. Deodată descoperi într-un colţ o cruce, peste care trecuse cu vederea. Asta nu era prea grea, nici prea uşoară, aşa ca şi cum ar fi fost croită şi făcută special pentru el. Pe aceasta voia s-o poarte de acum înainte. Când însă se uită mai de aproape şi mai cu atenţie la ea, observă că aceasta era tocmai crucea pe care o purtase până în acel moment.

A ne purta crucea noastră - Pilda numărul 348

O legendă ne spune că oamenii se aflau odată în drum cu crucile lor şi se osteneau ducând în spate aceste poveri. La un moment dat, unul, crezând că are o cruce prea lungă, luă un fierăstrău şi o scurtă. După un lung pelerinaj ajunseră cu toţii la marginea unei prăpăstii. Niciun pod nu ducea în ţara care promitea veşnică bucurie şi apropierea vizibilă de Dumnezeu. După o scurtă ezitare îşi puseră cu toţii crucile peste prăpastie. Şi iată că tocmai se potriveau. Acela însă care-şi retezase o bucată din cruce stătea aici dezamăgit şi disperat.

Povestea bambusului distrus - Pilda numărul 349

Un rege avea odată o grădină foarte frumoasă. Aici obişnuia să se plimbe în fiecare după-amiază, când soarele strălucea cel mai puternic. Dintre toţi arborii din această grădină, un arbore de bambus îi era după inima sa, frumos ca nimeni altul. Acesta creştea zi dezi, lună de lună, an de an, şi devenea din ce în ce mai frumos. Regele îl iubea şi era fericit de el, iar bambusul ştia acest lucru.
Într-o zi, regele se apropie de el, iar acesta, în semn de profund respect, se aplecă până la pământ. Regele îi spuse bambusului: "Dragul meu, am nevoie de tine". Se părea că venise ultima zi pentru acest bambus. El răspunse regelui cu o voce tremurândă: "Stăpâne, sunt la dispoziţia ta. Foloseşte-mă după cum doreşti". "Prietene, continuă regele serios, pentru a te putea folosi trebuie să te tai". "Să mă tai? Pe mine, cel mai frumos copac din această grădină? Nu, aceasta nu, te rog, nu! Foloseşte-mă spre bucuria ta, dar te rog, nu mă tăia!". "Scumpul meu, îi spuse regele, dacă nu te voi tăia, nu te voi putea folosi".
În grădină se făcu linişte perfectă. Bambusul îşi plecă lent capul şi zise: "Stăpâne, dacă nu mă poţi folosi fără a mă tăia, atunci fă cu mine cum doreşti şi taie-mă". "Dragul meu, trebuie să-ţi tai, de asemenea, şi ramurile şi frunzele". "Stăpâne, distruge frumuseţea mea, dar frunzele şi ramurile lasă-mi-le, te rog!". Regele îi spuse: "Dacă nu te voi curăţi de frunze şi ramuri, nu te voi putea folosi". Soarele îşi ascunse faţa; un fluture zbura îngrijorat dintr-un loc într-altul, iar bambusul, plin de curaj, spuse: "Stăpâne, curăţă-mă...". "Dragul meu, trebuie să-ţi mai fac şi altceva. Trebuie să te despic în două şi să-ţi scot inima. Dacă nu voi face toate acestea, nu te voi putea folosi". Bambusul se plecă numaidecât până la pământ şi spuse: "Stăpâne, taie şi despică!". Regele îl tăie, îl curăţă de ramuri şi de frunze şi-l despică în două. Apoi îi scoase inima, îmbină aceste bucăţi de bambus şi le amplasă cu un capăt la un izvor de apă, iar cu celălalt pe ogorul său ce gemea după apă. În canal începu îndată să curgă apă. În sfârşit ajunse şi pe ogor. Izvorul izbucni în cântec de bucurie spunând conductelor de bambus un "Bine ai venit!". De asemenea, şi ogorul se bucură nespus. După aceasta s-a putut planta orez.
Zilele treceau, plantele creşteau şi timpul secerişului sosi. Roadele erau bogate. Astfel, bambusul deveni o binecuvântare pentru rege.
Când acest bambus era frumos, creştea numai pentru sine şi se bucura de propria-i frumuseţe. Acum, când se dăruise cu totul stăpânului său, bambusul deveni un canal de care stăpânul se folosi pentru a face din ţara sa o ţarărodnică.

_
Omule, supune-te şi tu voii lui Dumnezeu, precum bambusul s-a supus voii stăpânului său, iar Dumnezeu va face din tine ceva inimaginabil de veşnico-frumos.

Iubirea de sine izolează - Pilda numărul 350

Un bob de grâu se ascunse în hambar. Nu voia să fie semănat. Nu voia să moară. Nu voia să se jertfească. Voia să-şi salveze viaţa. Aşa nu deveni niciodată pâine. Nu ajunse niciodată pe masă. Nu a fost niciodată binecuvântat şi împărţit. Nu dărui niciodată viaţă. Nu dărui niciodată bucurie. Într-o zi veni stăpânul. Împreună cu praful din hambar, el aruncă la gunoi şi bobul de grâu.

Jertfa pelicanului - Pilda numărul 351

Într-o anecdotă africană se povesteşte că în ţară bântuia o foamete cumplită. Atât oamenii, cât şi animalele sufereau de foame. Nu mai ştiau ce să facă pentru a supravieţui. În această ţară trăia şi un pelican care nu ţinea aşa de mult la propria-i viaţă, cât la cea a puilor săi. Aceştia îi cereau zilnic de mâncare. Iar pelicanul nu mai ştia ce să facă. În strâmtorarea sa cea mare făcu o gaură cu ciocul în pieptul său şi-şi dădu sângele ca băutură puilor săi. După ce trecu foametea, puii săi, întăriţi, au putut să-şi continue cu bine drumul vieţii. Bătrânul pelican însă muri. Îşi dăduse sângele, viaţa, pentru puii săi.

_
Aşa S-a jertfit şi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Şi-a dat sângele pe cruce pentru noi, oamenii.

Viaţa e minunată! - Pilda numărul 352

Un om veni la un înţelept şi i se plânse că duce o viaţă prea aspră: "Înţeleptule, viaţa mea a devenit insuportabilă. Într-o singură cameră locuim şase inşi. Ce să mai fac acum?". Înţeleptul îi răspunse: "Tu ai o capră, nu-i aşa? Ia-o cu tine în cameră!". Omul crezu că nu a auzit bine: "Să iau capra cu mine în cameră?". "Fă cum ţi-am spus, îi răspunse înţeleptul. Apoi, peste o săptămână de zile, vino din nou la mine!". Peste o săptămână, omul, posomorât şi descurajat, veni la înţelept şi-i spuse: "Nu mai pot rezista, capra miroase îngrozitor!". Înţeleptul îi spuse: "Mergi acasă şi du capra în staul, la locui ei. Apoi, peste o săptămână, vino din nou la mine!". Săptămâna trecu repede. Când veni la înţelept, faţa omului strălucea de bucurie: "Viaţa e minunată, înţeleptule. Ne bucurăm pentru orice minut! Capra nu ne mai creează probleme. Suntem numai noi şase!".

Experienţa liniştii - Pilda numărul 353

Într-o zi, trei oameni au venit la un monah singuratic. Aceştia l-au întrebat: "Ce sens găseşti în viaţa ta petrecută în tăcere?". Monahul era ocupat cu scoaterea apei dintr-o cisternă adâncă. El le spuse vizitatorilor săi: "Priviţi în cisternă. Ce vedeţi înăuntru?". Oamenii s-au uitat în cisterna adâncă: "Nu vedem nimic". După câteva clipe, călugărul le spuse din nou: "Priviţi în cisternă şi spuneţi-mi ce vedeţi înăuntru?". Oameni s-au uitat din nou în cisternă: "Acum ne vedem pe noi înşine!". Călugărul le spuse: "Vedeţi voi, când scoteam apă, apa era agitată. Acum apa este liniştită. Aceasta este experienţa liniştii: a te vedea pe tine însuţi!".

Postul sculptorului - Pilda numărul 354

Un renumit sculptor lucra odată la o statuie dintr-un lemn preţios. Când o termină, toţi care o vedeau erau de părere că aceasta era opera lui Dumnezeu; ceva de o asemenea frumuseţe nu putea să iasă din mâinile unui om. Domnitorul locului îl întrebă pe sculptor: "Ai vreun secret?". El îi răspunse: "Sunt un meşteşugar şi n-am secrete. Este aşa de simplu. Când am început să mă gândesc la lucrarea cu care maiestatea ta m-ai însărcinat, mi-am adunat mintea şi nu m-am mai gândit la mărunţişuri. Am postit ca să mă liniştesc. După trei zile de post, am uitat răsplata şi onoarea. După cinci zile, nu m-am mai gândit la laude şi critici. După şapte zile, nu mi-am mai simţit trupul şi niciunul din mădularele mele. Nu mai ştiam că mă aflu la curtea maiestăţii tale. Tot ceea ce mă putea abate de la lucru era, acum, îndepărtat. M-am concentrat asupra unui singur lucru: asupra statuii. Apoi am mers în pădure pentru a mă uita cum erau crescuţi copacii. Când am descoperit trunchiul potrivit, figura statuii era deja în el, clară şi curată. M-am apucat de treabă şi forma ieşea de la sine. Dacă n-aş fi zărit acest trunchi, n-ar fi luat naştere această statuie. Dar ce se întâmplase? Adunarea şi concentrarea gândurilor mele au lovit exact în chipul ascuns al lemnului. În urma acestei ciocniri a luat naştere opera pe care i-o datorez lui Dumnezeu".

Partea dedicată lui Dumnezeu - Pilda numărul 355

Robert Maoussi, un băiat de 18 ani din Camerun, se molipsi de lepră. Cu greu ne putem imagina ce însemna acest lucru. Suferea îngrozitor. Cu toate acestea credea cu tărie în Dumnezeu. Şi această credinţă îi dădea putere de a suporta durerile. Se jertfea şi oferea suferinţele sale lui Dumnezeu. El spunea: 'Voi suporta aceste suferinţe până la moarte, pentru mântuirea mea'. Într-o seară durerile sale erau insuportabile. O rugă pe sora asistentă să vină cu calmantele mai devreme decât de obicei. Când, o oră mai târziu, veni să-l viziteze, tableta de medicament încă se mai afla pe masă. Ea se miră. El însă îi spuse: 'Soră, m-am răzgândit. Dumnezeu are mai multă nevoie de durerile mele pentru mântuirea sufletului meu, decât am eu de calmante pentru ameliorarea suferinţelor'.

_
Suferinţa îngăduită de Dumnezeu în viaţa unui om, fără doar şi poate, purifică sufletul întinat de păcate.

Cei şase cetăţeni - Pilda numărul 356

În anul 1347, oastea regelui englez Eduard asedie oraşul francez Calais. În jurul oraşului, un val ucigător împiedica orice contact cu exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplită. Mai întâi muriră cei bătrâni, apoi sugarii. În cele din urmă slăbiră şi oamenii în putere, astfel încât nimeni nu se mai putea gândi la o ripostă victorioasă. Atunci un sol al regelui ceru să intre în oraş. El comunică prefectului oraşului intenţia regelui: "În următoarele trei zile, regele are de gând să năvălească în oraş şi să-l incendieze. Cu toţii veţi muri: bărbaţi, femei, copii". Locuitorii cetăţii l-au întrebat: "Nu există chiar nicio cale de salvare?". "Ba da, răspunse mesagerul. Dacă şase din bărbaţii voştri de frunte sunt dispuşi să moară pentru voi, atunci veţi fi salvaţi. Aceştia vor trebui să se prezinte mâine dimineaţă în lagărul oştirii engleze. Să nu aibă nimic în picioare, să fie îmbrăcaţi doar cu o cămaşă şi în jurul gâtului să fie legaţi cu o funie". Vestea înfricoşătoare se răspândi în toată cetatea. Toţi cei 10.000 de locuitori se gândeau numai la ei înşişi. Dar şase din oamenii de frunte spuseră: "Mereu am încercat să slujim cu fidelitate oamenilor acestei cetăţi cu braţele şi talentele noastre. Acum suntem dispuşi să ne dăm viaţa pentru întreaga cetate". Cetăţenii oraşului au îngenuncheat plângând şi s-au rugat pentru aceşti voluntari.
A doua zi dis-de-dimineaţă, cei şase au mers în lagărul regelui. El îi privi cu dispreţ. În apropierea lor un călău stătea deja pregătit cu sabia în mână pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se aruncă la picioarele regelui şi mijloci pentru aceşti oameni: "Menajează acest oraş şi pe aceşti oameni, pentru că au fost dispuşi să-şi dea viaţa pentru ceilalţi". După lungi tărăgăneli, regele îşi schimbă gândul. El cruţă cetatea şi viaţa acestor şase voluntari.

Regele generos, care a deplasat o... virgulă - Pilda numărul 357

Un rege trebuia să pronunţe şi să semneze următoarea sentinţă: "Iertare imposibil, să fie încarcerat!". Sentinţa i se păru prea dură, căci se gândea la viitorul acelui om şi la familia sa. De aceea schimbă sentinţa: "Iertare, imposibil să fie încarcerat!". A făcut doar o deplasare a virgulei. Şi astfel sentinţa i-a acordat libertatea.

Ce e suferinţa mea pe lângă a Sa? - Pilda numărul 358

Un turist care închiriase o cameră de vară la o ţărancă de munte o întrebă pe femeie: 'Se poate merge aici undeva la Liturghie?'. 'Bineînţeles, răspunse ea. Există în apropiere o bisericuţă. Şi eu mă duc acolo'. Şi în odaia ei simplă, dar frumoasă, se înfiripă o discuţie. Pe un perete al camerei se aflau multe fotografii cu diferite personaje, mai tinere şi mai în vârstă. 'Acesta-i bărbatul meu, răspunse munteanca la întrebarea oaspetelui ei. A murit în timp ce tăia lemne. Aceştia sunt cei doi feciori ai mei. Au căzut la datorie în război. Şi asta e fiica mea. A murit de cancer'. 'Aşa de multă nefericire! Cum de se poate suporta aşa ceva?', întrebă turistul. Femeia răspunse. 'În acest caz nu mai ajută la nimic mângâierea ce vine de jos; ea trebuie să vină de sus. La primul caz de deces eşti îndurerat, dar dacă creşte numărul deceselor, atunci muţeşti'.'Da, se poate înţelege', se gândi musafirul. 'Dar asta nu e bun la nimic, spuse munteanca. Mai întâi l-am luat de rău pe bunul Dumnezeu pentru că mi-a chemat la Sine familia. M-am plâns, dar nu am obţinut nicio mângâiere. Căci în final i s-a dat înapoi familia. Atunci nici n-am mai mers la biserică. Până într-o vară când un oaspete mi-a dăruit acest crucifix pe care-l vedeţi atârnat pe perete, aici în colţ. Am zăbovit în faţa lui ore-n şir, luni de zile de iarnă, când nu aveam niciun musafir, iar eu aveam timp să meditez. Da, Hristos a suferit mai mult decât mine. Ce e suferinţa mea pe lângă a Sa? Şi aici mi-am găsit putere să trăiesc şi să las să mi se ia ceea ce Domnul mi-a dat'.

Ispita - Pilda numărul 359

"Sunt în regulă. Mămica ştie că mă poate lăsa singurică acasă. Tocmai a mers la cumpărături. Ştie că rămân la măsuţa mea şi-mi fac temele: 3 x 4 = 12; 4 x 3 = 12; 2 x 5 + 2 = 12. Dar hai să mă ridic un pic. Nu-i bine să şezi tot timpul fără să te mişti. Da, doar nu fac nimic rău. Vreau să mă ridic şi să mă duc la fereastră. Doisprezece este o cifră frumoasă. S-ar putea scrie un caiet întreg cu cifra doisprezece. Dar acum să mă plimb puţin prin casă. Ăsta nu-i niciun rău. Mulţi gândesc mai bine în timp ce merg. Şi nu mă gândesc la nimic altceva decât la cifra doisprezece: 2 x 6 = 12. Merg puţin prin casă. Vreau să văd dacă a observat ceva. Dacă portofelul mai este în sertarul din bucătărie, atunci n-a observat nimic. Dar nu voi lua nimic. Nu, m-am schimbat total, nu voi lua nimic. Astăzi nu, absolut deloc. Portofelul este în sertar. Nu-l deschid, ci mă aşez din nou la măsuţă şi scriu: 2 x 6 = 12. Dar să-l deschid. Doar ca să văd dacă a observat ceva. Dacă sunt bani înăuntru. Dar nu voi lua nimic. Îl deschid şi în el sunt mulţi bani. Multe monede. La prima vedere nici nu se vede câte. Acum ştiu că nu a observat nimic. Acum pot să închid sertarul şi să merg la măsuţa mea şi să scriu. Dar ce anume? Ea nu a observat nimic. Şi dacă sunt aşa de mulţi bani, nici nu va observa că lipseşte ceva. Sunt trei monede de 500. Pot lua una fără probleme. Dar nu iau nimic. Nu mai fac acest lucru. Mi-e teamă că va observa. Dar nu poate să observe. Dacă sunt două monede sau trei, nu e prea important. Bineînţeles că-mi aparţine şi mie. Nouă tuturor. Nu-i voie să iau nimic. Cine poate să decidă ce am voie şi ce nu, dacă nu mă vede nimeni? E dificil. Nu vreau. Ba vreau. Aş vrea o monedă de 50. Nu. Ba da. Nu. Ba da. Nu pot să stau aşa o veşnicie. Mă duc. Merg să-mi termin temele...".

_
Ispita este o momeală puternică, însă nu este mai puternică decât suportabilitatea spirituală a fiecărui om în parte. Rugăciunea este cea care face diferenţa între o inspită nematerializată şi una materializată în faptă. Roagă-te la Dumnezeu, omule, când eşti ispitit să faci ceva rău - spune cu credinţă, în minte, de câteva zeci de ori "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântule al lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa", şi, cu siguranţă, vei primi ajutorul necesar să nu cazi în ispită, asta dacă îţi vei dori şi tu să nu cazi.

O bucăţică de lemn - Pilda numărul 360

La ora de religie, Hannes avea o întrebare care îl frământa foarte tare: 'De ce au familiile creştine o cruce în locuinţele lor?'. 'Un semn al învierii ar fi mai bine', era de părere un altul. Atunci m-am aşezat lângă băieţii mei şi le-am povestit o istorioară. Bunicul şi Mihael au mers împreună la plimbare. Era într-o după-amiază de iarnă aprigă. Mihael se bucura de gheaţă şi zăpadă, ţopăia şi umbla greu prin zăpadă. Bunicul, cu zâmbetul pe buze, îl urma anevoios. Era bolnav de inimă, chiar foarte bolnav. Mihael voia să meargă la iaz. Acesta era acoperit cu un strat de gheaţă. 'Trebuie să fie splendid pentru patinaj, strigă Mihael. Voi încerca cel puţin să mă dau puţin pe gheaţă!'. Bunicul îl avertiză. Când Mihael îşi puse picioarele pe gheaţă, bunicul îi spuse insistent: 'Vino, Mihael, la mine. Nu te du pe gheaţă!'. Dar cuvintele bătrânului au venit prea târziu. Gheaţa se sparse, Mihael căzu în apă şi acum se ţinea de marginea unei bucăţi de gheaţă. Tremurând, bunicul îşi întinse numaidecât bastonul către nepoţel. Depuse tot efortul să nu alunece şi să nu scape bastonul din mâini. În cele din urmă reuşi să-l salveze pe băiat. Îl luă în braţe şi-l duse repede acasă. Copilului i-a fost de ajuns o baie caldă, ca să-şi revină, dar pentru bătrân această întâmplare a fost prea mult, prea obositor. Un atac de inimă îi puse capăt vieţii. Şi durerea celor dragi a fost mare. Nu peste mult timp, rudele voiau să arunce sau să dăruiască săracilor toate lucrurile care aparţinuseră bunicului. Mihael privea cu durere. 'Nu, strigă el deodată, nu aruncaţi bastonul. Îl voi lua eu! Cu acest baston bunicul a salvat viaţa mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât voi trăi, vreau să am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale faţă de mine! N-a mai trebuit să vorbesc mai departe. Copiii au înţeles. Şi Hannes a continuat: 'Acum înţeleg ce poate să însemne o bucată de lemn pentru cineva...; înţeleg ce înseamnă pentru creştini semnul crucii'.

_
Pe cruce, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost răstignit. Pe cruce, El şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoşesc. Crucea este sfântă!

Oul lui Jonathan - Pilda numărul 361

Un băieţel, pe nume Jonathan Foerster, s-a născut handicapat fizic şi cu un uşor handicap psihic. Părinţii săi sufereau mult din cauza aceasta. La vârsta de 12 ani a mers la şcoală şi era într-o clasă cu 15 copii normali. Cu greu a acceptat învăţătoarea ca Jonathan să facă parte din efectivul acestei clasei. Ea voia să-l dea la o şcoală ajutătoare. Aici, cu toată bunăvoinţa ei, Jonathan nu făcea mai niciun progres. Cu greu putea să scrie şi să vorbească.
A venit primăvara şi copiii se bucurau de apropierea sărbătorii Paştelui. Învăţătoarea le-a povestit copiilor istoria învierii lui Iisus şi, pentru a sublinia schimbarea, adică trecerea de la moarte la noua viaţă, învăţătoarea a dat fiecărui copil câte un ou din plastic în care, acasă, să pună ceva care să reprezinte noua viaţă. A doua zi copiii au readus ouăle, le-au înapoiat învăţătoarei şi aceasta le-a deschis. În primul ou găsi o floare. "Da, spuse învăţătoarea, floarea este luată din natură, este semnul unei noi vieţi". Un copil din spatele clasei a ridicat mâna şi a spus: "Este oul meu!". În al doilea ou era un fluture din plastic: "Cu toţii ştim că dintr-o omidă atât de urâtă ia naştere un fluture aşa de minunat". În următorul ou a găsit o pietricică pe care creştea muşchi de pământ. Al patrulea ou era neobişnuit de uşor. L-a deschis şi acesta era gol. "Acesta era precis al lui Jonathan, s-a gândit ea. Probabil că nu a înţeles ce trebuia să facă cu oul. Ce păcat că am uitat să-i spun mamei sale!". Deoarece nu a vrut să-l pună într-o situaţie jenantă, fără să spună niciun cuvânt, a pus oul deoparte şi a întins mâna să ia un altul. Deodată Jonathan s-a anunţat că vrea să spună ceva. "Doamnă învăţătoare, de ce nu vreţi să vorbiţi despre oul meu?". Încurcată, învăţătoarea a răspuns: "Dar, Jonathan, oul tău e gol!". El a privit direct în ochii ei şi a spus: "Da, dar şi mormântul lui Iisus a fost gol!". Pentru o vreme nimeni nu a scos niciun cuvânt. Când învăţătoarea şi-a revenit, l-a întrebat pe Jonathan: "Ştii tu de ce mormântul era gol?". "Da, a răspuns el, Iisus a fost omorât şi pus în mormânt. Dar Tatăl său L-a înviat din morţi!". Învăţătoarea a fost profund impresionată de răspunsurile copilului. Acest băiat ciudat, care era considerat înapoiat mintal, a înţeles adevărul Învierii mai bine decât toţi ceilalţi copii.
Peste trei luni Jonathan a murit. Nu mică a fost mirarea celor veniţi la înmormântare, să-şi ia rămas bun de la el, când au văzut pe capacul sicriului 15 coji de ou.

_
Câteodată, oamenii consideraţi a fi nişte înapoiaţi, nişte handicapaţi, înţeleg mai bine nişte aspecte care pentru oamenii normali sunt de neînţeles. Oamenii handicapaţi sunt tot oameni. NU trebuie să fie dispreţuiţi, subapreciaţi, marginalizaţi şi maltrataţi, pentru că sunt oameni la fel de preţioşi, în faţa lui Dumnezeu, precum toţi ceilalţi oameni.

Maximilian Kolbe - Pilda numărul 362

Într-un lagăr de concentrare din Auschwitz, un om văzu moartea în faţa ochilor săi. Acesta se numea Maximilian Kolbe. Fiindcă un deţinut reuşise să dezerteze, alţi zece, însă, trebuiau să îndure moartea prin înfometare. Printre aceşti zece deţinuţi se afla şi un tată de familie care se văita cu durere. Atunci Maximilian se oferi să moară în locul său. Ofiţerul care era martor la acest schimb îl întrebă: "De ce faci acest lucru?". Maximilian îi răspunse: "Sunt un om în vârstă şi singuratic. Acest bărbat însă este tânăr şi are o familie". Apoi cei zece deţinuţi au fost conduşi într-o celulă subterană. Din acel moment nu mai primiră nimic de mâncare. În buncărul morţii, până în acel moment se auzeau ţipete şi înjurături. De data aceasta, însă, gardienii, spre surprinderea lor, au auzit zile întregi numai rugăciuni, cântece religioase şi laude la adresa lui Dumnezeu, până când şi ultima voce se stinse.