Psihoterapie pentru trup și suflet, din perspectiva spirituală: misterul suferinței!

Şopârla - Pilda numărul 421

Un călător, care era entuziasmat şi interesat de lumea a treia, experimentă şocul culturilor. Deodată totul îl împovăra: clima, alte condiţii de cazare şi mâncare, oamenii simpatici şi, de asemenea, închişi şi neliniştiţi. Totul îi ajunse până în gât şi, în sfârşit, din această cauză se îmbolnăvi. El primi o cameră în care, după verificări amănunţite, spre îngrozirea sa, descoperi o şopârlă grasă şi urâtă. El deveni agresiv: "Nu vreau să convieţuiesc cu aşa ceva în cameră". Dar pe cât de mult se străduia s-o prindă, ea dispăru în spatele unui dulap, unde nu mai putea ajunge nimeni. Era prea mândru pentru a cere ajutor din partea cuiva. În mijlocul disperării sale îi trecu prin minte un gând: "Ai putea să încerci să iubeşti această şopârlă". Nu era simplu. Dar acum când intra în cameră, în primul rând se uita să vadă ce face şopârla. După câteva zile îi dădu şi un nume. Cu timpul şopârla deveni o adevărată parteneră de discuţie. Ieşiră astfel la iveală şi calităţile pozitive ale ei: şopârla controla înmulţirea ţânţarilor. Atunci el recunoscu: "Problema nu era din cauza mediului, ci din cauza lui însuşi".

Trecătoarea - Pilda numărul 422

Max şi Peter erau elevi în clasa a III-a. Locuiau pe aceeaşi stradă într-un oraş. Înainte erau buni prieteni. Dar dintr-un motiv neînsemnat s-a ajuns la ceartă între ei şi au început să se urască unul pe celălalt, ca nişte duşmani. Când Max ieşea din curtea sa, strigă la vecinul său: "Hei, prostuţule!". Şi-i arătă fostului său prieten pumnul. Peter răspunse: "Tu vorbeşti, care nu eşti decât un gândac de gunoi?". Şi-l ameninţă şi el cu pumnul. Colegii lor de şcoală au încercat în nenumărate rânduri să-i împace, dar orice efort a fost în zadar: erau nişte încăpăţânaţi. În cele din urmă începură să arunce unul în altul cu noroi. Nu după mult timp a plouat cumplit în acea regiune. Apoi norii s-au îndepărtat şi soarele s-a arătat din nou, dar strada era sub apă. Cine voia s-o traverseze, proba adâncimea apei cu piciorul şi-şi trăgea piciorul afară. Max ieşi din casă, se opri la poartă şi privi cu plăcere în jurul său: peste tot era curat după ploaie şi totul strălucea la lumina soarelui. Deodată, însă, se întunecă privirea sa. Observă că Peter stătea şi el vizavi la poarta curţii sale. Observă, de asemenea, că ţinea în mâini o cărămidă. "Aşa, se gândi Max, vrei să arunci cu piatră după mine! Bine, asta ştiu să fac şi eu!". Fugi în curte, căută şi găsi o cărămidă şi veni din nou la poartă, pregătit să se apere. Totuşi Peter nu aruncă piatra după duşman. Se aplecă şi puse cărămida cu grijă în apă. Apoi verifică cu piciorul dacă se clatină cărămida şi dispăru din nou. Piatra părea o mică insulă. "Aha! spuse Max, aşa ceva ştiu să fac şi eu". Şi puse cărămida în apă. Peter aduse o a doua cărămidă. Cu atenţie puse piciorul pe prima şi lăsă în apă cea de a doua cărămidă, în aceeaşi linie cu cărămida duşmanului său. Apoi Max aduse trei cărămizi. Astfel au construit o trecătoare. Pe ambele margini stăteau vecinii celor 2 băieţi: priveau la ei şi aşteptau să vadă ce se va întâmpla. În fine, nu rămase decât un pas între ultima piatră şi ultima cărămidă. Băieţii erau unul în faţa celuilalt. După mult timp acum privesc din nou unul altuia în ochi şi Max spuse: "Am o broască ţestoasă. Trăieşte la noi în curte. Nu vrei s-o vezi?". Peter zâmbi şi îl îmbrăţişă pe Max. Cei doi îşi cerură iertare unul altuia, se împăcară şi plecară să vadă broasca ţestoasă.

Basmul despre antirăzboi - Pilda numărul 423

Când Dumnezeu, după creaţia lumii plină de minunăţii, privi la opera şi la bucuria creaturilor Sale, observă că o fiinţă era tristă şi tăcută: era mielul nevinovat. Dumnezeu văzu durerea animalului abătut şi-l întrebă: 'Ce-ţi lipseşte?'. 'O! răspunse mielul oftând. Sunt supus tratamentului dur din partea altor animale! Ele au coarne ascuţite sau copite puternice, gheare ascuţite sau dinţi veninoşi. Ele pot să fugă repede, să se înalţe în zare sau să se scufunde în apă. Doar eu am rămas pradă samavolniciei duşmanilor mei'. Plângerea mielului îl mişcă pe Dumnezeu. El spuse: 'Bine, îţi dau posibilitatea de a alege: Vrei şi tu gheare sau dinţi ascuţiţi cu care să prinzi sau să distrugi tot ceea ce-ţi vine-n cale?'. 'O, nu, Doamne! răspunse mielul. Nu vreau astfel de instrumente periculoase! Îmi place pacea! Te rog să-mi dai acele instrumente care mă fac să uit nedreptatea acumulată, sau care mă ajută să suport mai uşor suferinţele!'. 'Bine, răspunse Dumnezeu, îţi voi da trei din cele mai bune instrumente cu care nu vei dispera în momentele de nefericire. Îţi dăruiesc: blândeţe, devotament şi răbdare!'.

Lăcomia distruge fericirea - Pilda numărul 424

Erau pe terenul de sport unde se jucau copiii, când un elev îi puse învăţătorului Mengtse următoarea întrebare: "Spuneţi-mi, vă rog, cum se face că toţi oamenii vor să fie fericiţi şi nu sunt?". Mengtse arătă cu mâna spre copii şi spuse: "După mine, aceşti copii sunt fericiţi". "Cum să nu fie? răspunse elevul. Sunt copii şi se joacă. Dar cum este cu fericirea adulţilor?". "Ca şi fericirea copiilor", răspunse învăţătorul. Şi, spunând aceasta, scoase din buzunar o mână plină cu monede de cupru şi le aruncă printre copiii care se jucau. Deodată râsul vesel muţi şi copiii se îmbulziră asupra monedelor de cupru. Fiecare voia să ia cât mai multe. Strigătele şi ţipetele lor au înlocuit râsul fericit. "Acum, întrebă învăţătorul, cine a distrus fericirea?". "Cearta", răspunse elevul. "Şi cearta, cine a produs-o?". "Lăcomia, egoismul". "Ai găsit deja răspunsul la întrebarea ta. Toţi oamenii sunt dornici de fericire, dar tocmai lăcomia şi egoismul din ei ucide ceea ce ei doresc".

Clanţa uşii - Pilda numărul 425

Un pictor a făcut odată o pictură cu titlul "Casa păcii". Era mare şi solidă ca o arcă. Culorile erau deschise şi armonice. Tabloul degaja o atmosferă pacifică. Un băieţel privi tabloul cu atenţie. Deodată îl întrebă pe tatăl său: "Tăticule, în acest tablou lipseşte ceva. Lipseşte clanţa de la uşă. Cum poate pacea să intre în această casă?". Tatăl, nu puţin uimit, răspunse: "Cu siguranţă că pictorul nu a uitat clanţa, ci pur şi simplu a lăsat-o deoparte. Pacea vine în casă doar dacă îi deschidem uşa din interior şi dacă o lăsăm să locuiască la noi".

Îţi stă în putere să reacţionezi cum vrei - Pilda numărul 426

Un om se plimba într-o plantaţie de nuci de cocos. La un moment dat, o maimuţă a desprins o nucă din copac şi aceasta i-a venit omului drept în cap. Omul a luat nuca de jos, a desfăcut-o, i-a băut laptele, a mâncat miezul şi a făcut din cojile sale o farfurie. Omul ar fi putut să reacţioneze negativ, dar a ales să reacţioneze pozitiv şi a avut şi beneficii.

Povestea omuşorului de sare - Pilda numărul 427

Un omuleţ de sare depăşi cu bine toate greutăţile pe care le avusese de întâmpinat într-una din călătoriile sale prin regiuni secetoase şi uscate şi ajunsese în sfârşit pe ţărmul unei mări, unde nu fusese încă niciodată. Rămase pe ţărm privind şi contemplând întinderea şi suprafaţa ei străină şi mişcătoare. Deodată deschise gura şi întrebă: "Ce este asta?". Şi i se răspunse: "Eu sunt marea". Omuleţul de sare întrebă mai departe: "Ce este aceasta, marea?". Şi marea îi răspunse: "Aceasta sunt eu". La acestea, omul de sare îi spuse: "Eu nu te înţeleg, deşi aş vrea aşa de mult. Dar nu ştiu cum". Iar marea îi răspunse: "Atinge-mă şi atunci mă vei înţelege". Omuleţul de sare îşi mişcă picioruşul spre apă şi o atinse. Acum avea impresia că această parte a naturii îi era totuşi cunoscută. Apoi îşi trase picioruşul din apă şi observă că degetele îi dispărură. "Ce ai făcut?", strigă el speriat. Marea îi răspunse: "A trebuit să-mi dăruieşti ceva pentru a mă putea înţelege". Omuleţul de sare intră din nou în apă şi, încet-încet, începu să se dizolve din ce în ce mai mult. În acelaşi timp avea impresia că înţelege marea din ce în ce mai bine.

Povestea bicicletei verzi - Pilda numărul 428

O fetiţă voia odată să-şi vopsească bicicleta. Pentru aceasta îşi procură o vopsea verde. Fetiţei îi plăcea culoarea verde. Dar frăţiorul ei mai mare îi spuse: "O bicicletă aşa verde n-am mai văzut până acum. Vopseşte-o cu o culoare roşie şi atunci va arăta frumos". Această culoare îi plăcea fetei. Deci, cumpără vopsea roşie şi vopsi bicicleta. O altă fetiţă însă îi spuse: "Dar biciclete roşii au toţi. De ce n-o vopseşti cu albastru?". Fetiţa se răzgândi şi apoi o vopsi cu albastru. Dar un prieten din vecinătatea ei îi spuse: "Albastru? Este o culoare aşa de închisă. Culoarea galbenă ar fi minunată!". Fetiţa găsi că galbenul era o culoare frumoasă. Dar o doamnă din bloc îi spuse: "Acesta este un galben urât. Ia un albastru-deschis, consider că este mult mai frumos". Fetiţa îşi vopsi bicicleta cu albastru-deschis. Deodată, din nou îşi făcu simţită prezenţa frăţiorul ei mai mare, care îi spuse: "Voiai doar s-o vopseşti cu roşu!". Fetiţa începu să râdă, apoi luă cutia cu vopsea verde şi vopsi bicicleta cu această culoare, aşa cum decisese prima dată.

Sunt foarte bucuroasă - Pilda numărul 429

Un copil veni la o piatră mare, se opri lângă ea şi-i spuse. 'Ce faci aici?'. 'Stau întinsă pe pământ', îi răspunse piatra. 'Şi când vine noaptea, întrebă mai departe copilul, atunci ce faci?'. 'Atunci stau tot aici', răspunse piatra. 'Şi când plouă, ce faci?', întrebă copilul. 'Atunci stau tot aici', răspunse piatra. 'Când ninge şi este frig, iar eu mă îmbrac cu paltonul gros, tu ce faci?'. 'Atunci stau tot aici', răspunse piatra. 'Sărăcuţa de tine!', spuse copilul şi-o mângâie. 'Nu sunt săracă, îi răspunse piatra. Sunt aşa de bucuroasă că sunt piatră, precum tu eşti bucuros că eşti un copil. Sunt bucuroasă să stau liniştită, de altfel cum îţi place şi ţie să ţopăi. Nici eu nu îngheţ când este frig. Nici mie nu-mi este frig noaptea. Sunt foarte bucuroasă, micuţule. Sunt o piatră, stau aşa, asta mi-e menirea pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu, iar eu am acceptat-o pe deplin!'.

Lupul şi câinele - Pilda numărul 430

Era odată un lup care merse la o gospodărie, privi printre leaţurile gardului şi văzând un câine, îi spuse: "Vino-ncoace! Vreau să te întreb ceva". Câinele îi răspunse: "Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanţul". Lupul se sperie: "Cum, nu eşti liber? Şi eu care credeam că-ţi merge bine!". "Îmi merge bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu...". "Tu nu cunoşti pădurea? Şi iepuri nu ai voie să vânezi?". "Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat". "Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai frumoase lucruri din cele existente pe pământ", spuse lupul. Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri, dar lupul dădu din cap şi-i spuse: "Nu vreau să-ţi fac poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuţul". Atunci câinele se aşeză pe pământ şi lătră într-una. Din acel moment nu se mai simţi fericit. Lupul, în schimb, se întoarse în pădure şi era foarte fericit. În iarna următoare, însă, lupul muri de foame, deoarece nu găsi nimic de mâncare.

Cel mai mare peşte - Pilda numărul 431

Un băieţel, fiu de pescar, se aşeză la umbra unei sălcii şi-şi aruncă undiţa în râu.
"De-ar trage un peşte mare!", spuse el. Numaidecât prinse o ştiucă puternică şi o trase din toate puterile. Dar marele peşte se zbătu aşa de puternic, că-l trase şi pe băieţel în râu. Tatăl său, care era în apropiere şi-şi întindea plasa să se usuce, sări în apă şi-l scoase din marea primejdie. Apoi îi spuse fiului său: "Vezi tu, nu este bine întotdeauna să se împlinească dorinţele noastre".

În căutarea adevărului - Pilda numărul 432

Filozoful rus Soloviev a fost odată în vizită într-o mănăstire şi a avut o convorbire prelungită până la miezul nopţii cu unul dintre călugări. Voia să se întoarcă în camera sa. Ajunse deci pe culoar, spre care dădeau toate uşile la fel şi toate erau încuiate. Nu a reuşit să afle camera sa. Pe de altă parte îi era imposibil să se întoarcă în camera călugărului cu care tocmai vorbise. Nu voia să deranjeze pe nimeni. De aceea hotărâ să petreacă noaptea pe culoarul mănăstirii, care deodată deveni neprimitor, plimbându-se în lung şi-n lat. Noaptea a fost lungă şi obositoare, dar în cele din urmă trecu, iar primii zori ai dimineţii îi permiseră filozofului să găsească cu uşurinţă uşa camerei sale, prin faţa căreia trecuse aşa de multe ori, fără s-o recunoască. Atunci spuse el: "Celor care caută adevărul li se întâmplă deseori ceva asemănător. În timpul veghii de noapte trec deseori pe lângă el, fără a-l găsi, până când sosesc primele raze ale soarelui.

Ce este viaţa? - Pilda numărul 433

Într-o frumoasă zi de vară, pe la ora prânzului se făcu mare linişte în pădure. Păsările îşi băgaseră capul sub aripi şi toţi se odihneau. Atunci piţigoiul îşi scoase capul şi întrebă: "Ce este viaţa?". Toţi au fost surprinşi de această întrebare grea. O roză tocmai îşi desfăcea floarea lăsând petalele una peste alta. Ea spuse: "Viaţa este o deschidere". Nu mai puţin bine dispus era fluturele. El zbură de la o floare la alta, se aşeză ici-colo şi spuse: "Viaţa este numai bucurie şi strălucire solară". Jos, pe pământ, o furnică trăgea după sine un pai cu grâu de zece ori mai mare decât ea şi spuse: "Viaţa nu e mai mult decât trudă şi muncă". Era cât pe ce să se işte o ceartă mare, dacă nu ar fi venit o ploaie fină care spuse: "Viaţa este formată din lacrimi, da, doar lacrimi". Dar deasupra lor pluti în cercuri şi plin de maiestate un vultur care spuse: "Viaţa este o năzuinţă spre cele de sus". Apoi veni noaptea. După un timp, un om mergea acasă pe străzile goale. Venea de la o petrecere şi-şi spuse: "Viaţa este o continuă căutare a fericirii şi o înlănţuire de decepţii".
După lunga noapte veniră şi zorii dimineţii şi spuseră: "Aşa cum noi suntem începutul zilei care vine, la fel viaţa este începutul veşniciei".

Coarda de chitară - Pilda numărul 434

A fost odată o coardă de chitară care stătea lângă chitară şi se gândea: 'Dacă stau aici, sunt liberă pentru că nu sunt strunită. Asta-mi mai lipseşte, să mă las strunită la acest instrument vechi şi demodat şi apoi să stau lângă alte corzi care sunt gălăgioase'. Nu putea să se uite la instrumentul vechi şi la corzile vecine. Dar coarda de chitară devenea din ce în ce mai nefericită în libertatea sa solitară. Era acolo jos şi se gândea: 'Aşa nu mai poate merge mult!'. Acolo era şi un chitarist căruia îi plăcea acest instrument vechi. Promisese să nu strunească nicio coardă care nu doreşte acest lucru. De aceea a trebuit să aştepte deseori mult timp până când putea să cânte din nou. Acum observă cum coarda de chitară care stătea pe podea suferea că nu era luată în considerare. El se gândea: 'Dacă ai şti ce stă ascuns în tine, ce muzică!'. Atunci observă cum coarda îi făcu din ochi, plină de afecţiune şi dorinţă. Atunci o luă, o struni cu grijă din ce în ce mai mult. Ea începu să sune din ce în ce mai bine. Acum corespunde tonalităţii sale şi sună în armonie cu celelalte corzi vecine. Cântarea putea începe. Şi multe inimi triste au fost înveselite.

_
Dacă te vei lăsa folosit, omule, în slujba luminii, vei gândi, spune şi face lucruri bune, dar dacă nu te vei lăsa folosit, vei fi automat în slujba întunericului şi vei gândi, spune şi face lucruri rele. Spune DA luminii!

Lelebum - Pilda numărul 435

A fost odată un elefant mare şi frumos. Se numea Lelebum. De la trompă până la coadă era albastru complet. Acest lucru îl făcea foarte nefericit. Voia să fie de culoare gri ca ceilalţi elefanţi. În tristeţea sa cea mare se gândea el: 'Oare dacă voi mânca doar verdeaţă, nu se va colora pielea mea în verde?'. Lelebum începu să consume doar lucruri verzi: fasole verzi, salată verde, banane verzi, o pălărie verde, ciorapi verzi. Lelebum deveni verde ca iarba şi toţi râdeau de el şi-l asemănau cu o broască verde. Acum era nervos. Se duse la plimbare şi, de mânie, începu să mănânce toate florile albe pe care le întâlnea în cale. Deja îl durea burta şi el tot mai mânca. 'Până la urma urmei, tot trebuie să devin gri', se gândea el. Dar totul mergea pe dos. Deveni din ce în ce mai alb. Când mergea pe zăpadă oamenii nu-l mai deosebeau. Şi dacă era desenat într-un caiet, niciun copil nu-l mai observa pentru că era alb. De aceea, Lelebum era foarte trist. De ce trebuie să i se întâmple aşa ceva tocmai lui? Cum să-l recunoască din nou oamenii? Se aşeză pe pământ şi plânse amarnic. Cum plângea, lacrimile cădeau pe pământ şi se formă o baltă, apoi un lac de lacrimi. Atunci Lelebum se gândi: 'Poate că-mi vor trece grijile dacă mă voi scălda un pic', şi sări în apă. Când ieşi afară împrospătat văzu - dar nu-i venea să creadă - că de la trompă până la coadă era aşa de albastru şi aşa de frumos ca înainte. Plin de bucurie şi fericire, Lelebum dansă şi stropi cu apă ca o fântână arteziană.

_
Omule, lasă deoparte complexele de inferioritate fizică pe care le ai şi păşeşte pe drumul vieţii tale aşa cum te-a făcut Dumnezeu. Poţi să fii urât fizic, diferit de ceilalţi, handicapat etc., NU contează cum arăţi pe dinafară, tot ce contează este interiorul tău. Dacă ai inima şi sufletul frumoase şi curate, oh, eşti un om bine plăcut lui Dumnezeu. Îngrijeşte-te de frumuseţea interioară, pentru că ea contează în faţa lui Dumnezeu!

Pentru a folosi bine timpul - Pilda numărul 436

Într-o dimineaţă, un profesor, ieşind din biserică, întâlni la uşă pe unul din colegii săi. Acesta îi spuse următoarele cuvinte: "Acum văd că ai timp de pierdut". Dar profesorul, foarte bucuros, îi răspunse: "Dacă vrei să-ţi foloseşti bine restul zilei, pierde 3-4 ore asistând la Sfânta Liturghie, în Biserică". Acele ore, de fapt, nu sunt deloc pierdute, ci câştigate pe deplin, pentru suflet şi inimă ".

Povestea copacului şi a păsării - Pilda numărul 437

S-a întâmplat odată că a crescut o plantă care se bucura aşa de mult de lumină şi aer, încât se dezvoltă şi crescu din ce în ce mai mare. Imediat deveni un copăcel cu crengi fragede şi frunze verzi. Într-o zi, copăcelul îşi lăsă crengile şi frunzele în jos. O pasăre, care cânta cu mare plăcere în coroana acestui copăcel, observă acest lucru. Veni la el şi-l întrebă dacă s-a întâmplat ceva. "O, se plânse el, nu mai vreau să cresc mai departe. Când văd în jurul meu atâţia copaci frumoşi, mari şi puternici, cum îşi înfig crengile lor puternice în albastrul cerului, atunci mă gândesc: "Tu nu vei reuşi niciodată!". Pasărea se legănă un pic pe crenguţa atârnată în jos şi reflecta. Apoi spuse: "Trebuie să fii răbdător. Zilnic primeşti atâta soare, ploaie şi vânt, cât ai nevoie. Acceptă-le şi fii mulţumit! Toate celelalte vor veni de la sine".

Mici şi neînsemnaţi, dar... - Pilda numărul 438

Într-o grădină creşteau cele mai splendide flori: trandafiri, crini, pintenaşi, floarea soarelui. Toţi care treceau pe acolo se opreau şi se minunau. Atunci florile au început să se prefacă şi să fie cu nasul pe sus. Deseori se certau care dintre ele este mai frumoasă. Şi fiecare se lăuda cu ceea ce avea: trandafirul cu frumuseţea sa, pintenaşul cu culoarea petalelor sale, crinul cu parfumul său şi floarea soarelui cu mărimea ei. În spatele gardului creşteau bănuţei. Erau aşa de mici şi neînsemnaţi, că nimeni nu le dădea atenţie. Câteodată aceste floricele erau triste, deoarece toţi trecătorii le ignorau. Într-o zi veni în grădină un copil. Voia să culeagă flori pentru mămica lui bolnavă. Şi se gândea: "Vreau să-i fac o bucurie; atunci sigur că se va însănătoşi". Deci voia să rupă un trandafir. Dar el, cu spinii săi ascuţiţi, nu-l lăsă: "Ce-ţi trece prin cap? Nu vreau să mă ofilesc într-un salon de spital. Sunt doar regina florilor!". "Nici eu nu vreau să fiu rupt!", spuse pintenaşul şi-şi oţeli tulpina. Floarea soarelui se întinse pe întreaga ei lungime şi copilul nu reuşi s-o rupă. Iar crinul scoase un parfum aşa de puternic şi ameţitor, încât băiatul, sufocat, fugi deacolo. Atunci observă la gard nişte bănuţei. Când îi întrebă: "Permiteţi să vă iau?", floricelele se aplecară bucuroase. Copilul le culese şi le duse la patul mămicii. Şi ea privi la ele şi se vindecă.

Depinde de cum priveşti - Pilda numărul 439

"Arăţi aşa de nemulţumită", spuse o găleată unei alte găleţi în timp ce mergeau spre fântână. "A! spuse cealaltă, tocmai mă gândeam cât de inutil este faptul de a fi umplută mereu din nou, dacă şi-aşa întotdeauna ne întoarcem înapoi goale". "Asta-i bună! spuse prima. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. Întotdeauna mă bucur pentru gândul că, oricum am veni, goale sau pline, totuşi mereu vom pleca umplute".

A se lăsa transformat - Pilda numărul 440

Un fluviu voia să străbată deşertul ca să ajungă la mare. Când văzu însă nisipul imens, îl cuprinse frica şi se plânse: "Deşertul mă va usca şi arşiţa soarelui mă va distruge". Atunci auzi o voce care-i spuse: "Încredinţează-te deşertului". Dar fluviul răspunse: "Oare mai voi fi eu însumi? Nu-mi voi pierde identitatea?". Dar vocea îi răspunse: "În niciun caz nu vei putea rămâne ceea ce eşti". Fluviul se încredinţă deşertului. Norii l-au supt şi l-au purtat peste întinsul nisipului fierbinte. La capătul celălalt al deşertului s-a transformat în ploaie. Din nori a curs un fluviu mai frumos şi mai proaspăt decât înainte. Fluviul se bucură şi spuse: "Acum sunt cu adevărat eu însumi".

Florile orbului - Pilda numărul 441

Un orb locuia într-o căsuţă înconjurată de o grădină mare. Orice minut din timpul său liber îl petrecea în grădina sa şi o îngrijea cu multă dăruire, cu toate că nu vedea. Indiferent că era primăvară, vară sau toamnă, grădina sa era o insulă de flori. "Spuneţi-mi, vă rog, îl întrebă un trecător care admiră minunăţia florilor, de ce faceţi această muncă? Pentru că şi-aşa nu puteţi vedea nimic din aceste frumuseţi!". "O, nu! răspunse orbul. Nici pe departe". "Atunci de ce vă îngrijiţi de grădină?". Orbul zâmbi: "Pot să vă numesc cel puţin patru motive pentru care fac ceea ce fac: În primul rând, îmi place munca în grădină; în al doilea rând, pot pipăi aceste flori; în al treilea rând, pot mirosi parfumul lor. Al patrulea motiv sunteţi dumneavoastră". "Eu? Dar nici nu mă cunoaşteţi!". "Nu, dar am ştiut că odată şi odată veţi trece pe lângă grădina mea. Ştiam că vă veţi bucura de florile mele minunate şi că voi avea ocazia să discut cu dumneavoastră despre toate acestea".

Drumul şi timpul - Pilda numărul 442

Într-o frumoasă dimineaţă de sărbătoare, pe când timpul era în drum spre oameni pentru a se dărui lor, afară pe stradă întâlni o piatră kilometrică. Se aplecă asupra ei şi-i vorbi prieteneşte: "Ce faci, draga mea, aici toată ziua?". "Am doar o singură misiune, răspunse piatra kilometrică. Anume, să-i ajut pe oameni să găsească muntele sensului". "Această preocupaţie te satisface?", întrebă mai departe timpul. Şi piatra răspunse: "A! Ştii tu, această sarcină este pentru mine cea mai frumoasă din lume, pentru că pot sluji: să slujesc pe oameni indicându-le drumul care să-i conducă la ţel; să slujesc timpul făcând să trăieşti cu oamenii în linişte. Slujindu-te pe tine şi pe oameni, slujesc lui Dumnezeu. Viaţa mea se numeşte slujire, şi slujire înseamnă fericire".

Cele trei broaşte - Pilda numărul 443 (ultima de pe ziua de astăzi)

Au fost odată trei broaşte care au căzut într-un butoi cu smântână. Când n-au mai putut să iasă afară, una, care era optimistă, spuse: "Eh! Imediat vom ieşi afară. Să aşteptăm să vină cineva ca să ne scoată". Şi înotă până când smântâna i se lipi de căile respiratorii şi astfel se duse la fund. Broasca a doua, care era pesimistă, spuse: "Nu se poate face nimic". Şi imediat se scufundă. Cea de-a treia broască era realistă. Ea spuse: "Să batem din picioare, nimeni nu ştie ce se va întâmpla, să batem!". Bătând aşa din picioare ore-n şir, la un moment dat broasca simţi ceva solid sub picioarele ei: smântâna se transformă în unt. Acum se căţără pe mormanul de unt şi sări afară din butoi.

Şurubul cel mic - Pilda numărul 444

Un mic şurub se afla în caroseria unui vapor împreună cu alte mii de şuruburi şi ţinea laolaltă două plăci de oţel. Într-o zi şurubul zise: 'Vreau să mă fac un pic mai comod. Este treaba mea şi pe nimeni nu-l priveşte ce fac eu!'. Dar când auziră celelalte şuruburi că unul vrea să se slăbească, protestară şi strigară: 'Eşti nebun? Dacă tu ieşi afară, atunci nu peste mult timp ne vom desface şi noi'. Două şaibe mai mari dădură chiar alarma. 'Pentru Dumnezeu, ţineţi plăcile, căci altfel ne vom duce cu toţii...!'. Zvonul se răspândi cu repeziciune în întreg vaporul. 'Şurubul cel mic are de gând să facă ceva!'. Totul era îngrozitor. Vaporul începu să se clatine iar plăcile, şaibele şi şuruburile trimiseră o veste comună către micul şurub şi-l rugară să rămână la locul său, pentru că altfel întreg vaporul s-ar scufunda şi nimeni n-ar ajunge la port.

_
Fără comuniune nu poate exista o comunitate armonioasă! Fiecare element (pozitiv, în special) din comunitate este important, indiferent de cât de mic şi neînsemnat pare a fi.

Fiecare este important - Pilda numărul 445

Degetele cel mic şi cel mare se luară odată la ceartă. Degetul cel mare spuse: "Degetele mici nu sunt bune la nimic". "N-ai voie să spui acest lucru, îi răspunse degetul mic, şi eu sunt valoros". "Iată, eu pot să mă îndoi mai uşor decât tine!". Şi aşa continuă cearta. În principiu, toate degetele erau mulţumite de faptul că ele erau degete, dar priveau cu gelozie către ochi. "Noi, spuseră degetele, trebuie să muncim din greu: să apucăm, să prindem, să ţinem... Ochii, care sunt mereu sus, ei o duc bine! Ei se învârtesc numai un pic, se plimbă din stânga în dreapta şi au timp să privească la toate din lume!". "Da, tocmai de aceea noi, ochii, suntem mai de valoare decât voi. Suntem preţioşi! În comparaţie cu ceea ce facem noi, voi, degetelor, nu sunteţi bune de nimic! Suntem bucuroşi că nu suntem degete mici şi strâmbe ca voi!". Atunci degetele se înfuriară: "Aveţi grijă, ochilor, noi putem să vă facem rău, vă putem zgâria. Aşteptaţi şi vă vom arăta noi vouă!". Cearta se încinse din ce în ce mai mult. Picioarele şi degetele de la picioare se luară şi ele la ceartă, iar gura se deschise şi spuse şi ea tare de tot: "Eu sunt de cel mai mare folos! Numai eu sunt de valoare". În cele din urmă cu toţii se luară la ceartă, aşa încât se iscă acolo un adevărat război.

_
Fiecare este important, pentru că fiecare are un rol!

Cele şapte nuiele - Pilda numărul 446

Un tată avea şapte fii care, deseori, nu se împăcau. Datorită certurilor uitară să lucreze. În plus, câţiva oameni răuvoitori aveau de gând să se folosească de această neînţelegere pentru ca după moartea tatălui lor să se ia la bătaie pentru moştenire. Atunci bătrânul tată îi chemă pe fiii săi laolaltă, le puse înainte şapte nuiele, care erau bine legate, şi le spuse: "Cine va reuşi să rupă acest mănunchi de nuiele, aceluia îi voi da 100 de talanţi". Unul după altul îşi încercară norocul şi puterile. Neputând rupe mănunchiul de nuiele, recunoscură cu toţii: "Nu merge, nici nu e posibil!". "Ba da, le spuse tatăl, nu este nimic mai uşor!". Desfăcu legăturile şi rupse toate nuielele, una după alta, cu cel mai mic efort. "Aşa, bineînţeles că este uşor, îi spuseră fiii săi. Aşa şi un copil ar fi putut să le rupă!". Tatăl însă le spuse: "Aşa cum este cu aceste nuiele, la fel este şi cu voi. Atâta timp cât veţi fi împreună, veţi trăi şi nimeni nu vă va putea dezbina. Dar dacă legătura înţelegerii care vă uneşte se va rupe, atunci se va întâmpla cu voi ca şi cu nuielele care zac rupte aici înaintea voastră, pe pământ. Aşa că...iertaţi-vă, împăcaţi-vă şi trăiţi în armonie".

Orbul şi şchiopul - Pilda numărul 447

Un orb şi un şchiop au fost surprinşi de un incendiu într-o pădure. Amândoi intrară în panică. Orbul voia să fugă, dar neputând să vadă, se îndreptă tocmai spre foc. Atunci şchiopul îi spuse: "Să nu mergi într-acolo!". Orbul îl întrebă: "Atunci în ce direcţie să mă duc?". Şchiopul îi zise: "Aş putea să-ţi arăt eu drumul cel bun, bineînţeles, dacă vrei. Dar fiindcă sunt şchiop, nu o pot face. Totuşi, ia-mă pe umerii tăi şi-ţi voi indica drumul pe care să mergi, astfel încât să nu dăm nici de şerpi şi spini, şi nici de foc sau alte primejdii. Astfel vei putea ajunge cu bine în oraş". Orbul îl luă pe umeri şi se lăsă ghidat de acest şchiop. Nu după mult timp, amândoi ajunseră nevătămaţi în oraş.

Puterea celor mici - Pilda numărul 448

O pasăre îşi cloci ouăle pe o ramură a unui copac. Deodată zări cum un şarpe boa venea încet-încet spre ea. Biata pasăre! Nu mai ştia ce să facă pentru a-şi salva ouăle din faţa şarpelui. În acel moment trecu o maimuţă pe acolo şi, văzând pericolul, îi zise păsării: "Nu te teme! Voi arunca pietre în el şi astfel îl voi alunga". "Aşa însă vei sparge şi ouăle mele!", spuse pasărea. Veni şi un elefant. "Nu mai plânge! Voi scoate copacul din rădăcini şi astfel îl voi alunga pe şarpe", spuse el. "Opreşte-te! îi spuse pasărea. Vrei să-mi spargi ouăle?!". Atunci pasărea îşi zise: "Într-adevăr, cei mari ai pădurii nu sunt capabili să pună pe fugă un şarpe boa, fără a-mi distruge ouăle din cuib". Pentru a salva cel puţin viaţa ei, pasărea se hotărâ să zboare din cuib. În acel moment îi veni o idee grozavă: merse la furnici şi solicită ajutorul lor. Imediat veniră cu miile. Se urcară pe copac, apoi pe şarpe şi în câteva clipe nu mai rămase din el decât pielea. "Bravo! le spuse pasărea, acum micuţele mele sunt salvate!".

Povestea balansoarului - Pilda numărul 449

Odată merse un tată cu fetiţa sa pe terenul de joacă. Aici se afla un balansoar şi fetiţa voia aşa de mult să se balanseze cu tatăl ei. Ea se aşeză într-o parte şi tatăl în partea opusă. Deodată fetiţa se trezi foarte sus, iar tatăl jos la pământ. "Hai, hai!", strigă fetiţa, dar balansoarul nu se mişcă din loc. Fetiţa era aşa de uşurică, iar tatăl aşa de greu. În spatele fetiţei se aşeză şi un băieţel, dar nici acum nu balansa. Mai veni un al treilea, apoi un al patrulea copil şi în cele din urmă tatăl se trezi sus. În sfârşit, balansoarul începu să oscileze cum trebuie.

Sărbătoarea nu mai poate avea loc - Pilda numărul 450

În România trebuia să aibă loc o sărbătoare, o nuntă. Mirii erau foarte săraci. De aceea pe invitaţia trimisă fiecărui invitat scriseră ca fiecare să binevoiască să aducă cu sine câte o sticlă de vin. Acesta urma să fie turnat într-un butoi mare la intrarea în sala nunţii. În cele din urmă sosi momentul festiv. Se adunară cu toţii şi servitorul scoase vin din butoiul cel mare. Dar, spre uimirea loc, când vrură să ciocnească un pahar cu tinerii căsătoriţi, să-i felicite şi să bea, atunci observară că fiecare avea în paharul său apă. Tuturor le păru rău de acest incident, căci cu toţii gândiseră: "A, o sticlă de apă, pe care o voi turna în butoiul cu vin, nu se va cunoaşte şi nimeni nu va observa acest lucru!". Din nefericire, cu toţii gândiseră la fel. Toţi voiau să sărbătorească pe costurile celorlalţi. Şi aşa, marea şi frumoasa sărbătoare aşteptată nu a mai putut să aibă loc.

_
Nedreptatea iese la iveală mai devreme sau mai târziu, garantat!