Parinti, va recunoasteti? Sper sa nu procedati la fel

Lucrand cu copiii, intru in relatie cu parintii copilului si aceasta situatie m-a obligat sa stau de vorba cu multi parinti, sa discut si sa citesc despre cum isi cresc copiii, ce asteptari si ce nemultumiri au. Este obligatoriu pentru un psiholog care lucreaza cu copii sa cunoasca modul de gandire, conduita, valorile parintelui.
Copilul este o persoana! Trebuie privit si tratat ca atare. Numai pentru faptul ca dimensiunile lui sunt reduse la x cm, care se modifica progresiv, nu se justifica atitudinea : " e mic, nu stie!"
Este mic insa inregistreaza tot asemeni unui reportofon, casetofon sau ce vreti dumneavoastra.
Deja este cunoscut ca este familiarizat cu vocea mamei inca din viata intrauterina. Copilul insa nu se naste invatat, comportamentul nu este innascut, el se invata. De la cine invata copilul? Desigur de la toti cei care se ocupa de el inca din prima zi de viata.
Ce am constatat?
Am constatat ca exista tendinta ca cei care se ocupa de copil sa vorbeasca despre partile corpului copilului folosind diminutive cum ar fi: manuta in loc de mana, ochisori in loc de ochi, samd. Cu siguranta nu v-ati gandit ca aceste diminutive sunt mai greu de insusit ca si pronunitie pentru copil.
Parinti copilul dumneavoastra are mainile la dimensiunea corespunzatoare varstei si dimensiunilor corpului. El se dezvolta armonios, si are maini, ochi, nas, picioare nicidecum manute, ochisori, nasuc, picioruse, samd.
Cand se naste copilul parintii obisnuiesc sa spuna " am o fata", " am un baiat" si raman fata si baiat pana la adolescenta. La adolescenta se intampla ceva cu parintii, care dintr-o data nu mai vorbesc despre baiatul sau fiica lor ci despre "copil" si copil ramane pana...stiti dumneavoastra cand.
Mama unui copil de numai 5 luni, imi spunea bucuroasa ca a gasit modalitatea de a tine copilul ocupat si linistit cand este treaz. Cum credeti? Ii pune un dvd. Cand i-am spus ca nu este indicat, a replicat " poate ca nu e, dar mai am si alte treburi".
Recent am avut o discutie cu o tanara familie, parinti si ei. Tatal (35 ani, studii superioare): "eu nu o voi invata niciodata pe fata mea sa dea ci numai sa ia, nu vedeti ce vremuri traim". Mama (30 de ani, studii superioare): "eu o voi invata pe fata mea sa se marite cu un Irinel, dar tanar si frumos, nu ca asta". Fiica celor doi are 2ani si 3 luni.
Intelegeti cu siguranta ca acesti parinti au facut deja un program mental pentru fiica lor si care este sistemul lor de valori.
Adesea vedem pe posturile de televiziune, dar nu numai, persoane de peste 50-60 de ani care la intrebarea "aveti copii?" raspund : "Daaaaaaa, am o fetita" Aveti o fetita, repeta moderatorul si cati ani are? "A pai e deja maritata si la casa ei !"
Discutand cu mama unui tanar de 27 ani, am intrebat-o de ce ii spune "copilul" ? Mi-a raspuns pe un ton plin de patima ducandu-si mainile catre abdomenul inferior " este copilul meu, nascut de mine si asta nimeni si nimic nu poate schimba, si dincolo de moarte tot copilul meu va fi"
Tatal despre care am scris mai sus mi-a dat urmatoarea replica " Intotdeauna sunt intrebat daca am copii, niciodata daca am fiu sau fiica. Uitati-va pe ce formular vreti"
L-am intrebat daca in buletinul dumnealui scrie cumva ca este copilul lui...?sau in actul de nastere este mentionat cuvantul copil? NU
Va intrebati probabil de ce am scris despre acest subiect. Pentru ca din punctul meu de vedere este foarte importanta atitudinea parintilor fata de copil. Un copil de 0-5 luni tinut in brate si linistit atunci cand plange se va simti in siguranta, ocrotit si va creste increzator. Increderea este importanta pentru noi toti. Este important sa ne simtim valorizati si asta nu se va intampla cand se vorbeste despre copil " e mic si nu stie". Este benefic pentru copil si pentru relatia parinte -copil sa aiba incredere in adultul pe care il simte alaturi
Cum procedati dumneavoastra? Eu am dat cateva exemple. Astept din partea dumneavoastra feedback
Cum credeti ca sta cu stima de sine "fetita, deja maritata si la casa ei"?
Care credeti ca sunt nevoile unei mame/tata ce o/il determina sa se raporteze la fiica, adult tanar, ca fiind fetita ?
Care credeti ca sunt valorile familiei de intelectuali despre care am scris?

Va multumesc tuturor celor care raspundeti si invit si adolescenti si/sau adulti tineri sa-si exprime punctul de vedere sau experienta personala

Victoria C. Ion, psiholog clinician

Mie mi se par foarte normale diminutivele ce se folosesc atunci cand ne adresam unui copil.Chiar daca si el este om si dupa parerea unora ar trebui sa ne exprimam ca atare(mie una mi se pare ca ar fi un limbaj mai..dictatorial), este un pui de om si avand in vedere ca mana copilului cat si celelate parti ale corpului sunt mult mai mici decat ale parintilor, este normal sa spunem manuta si nu mana, pentru ca in felul asta copilul se simte un pic alintat.Ce-ar fi acum sa nu-i mai spunem bebelusului/noului nascut in felul asta si sa-i spunem direct femeie/barbat, ca deh, tot om este!!Mi se pare cam exagerata chestia asta cu limbajul propus de dumneavoastra!!Fiecare parinte isi alinta/rasfata copilul asa cum crede de cuviinta, indiferent de varsta copilului, el pentru parinte ramane tot un copil/fetita/baiat etc.Sunt destui cei care ajunsi la o varsta anume, adulti chiar, spun parintilor :mami si tati.Acum ce sa facem, sa le punem o stampila pe frunte si sa ii catalogam ca fiind niste pampalai??Hai sa fim seriosi...
Cei ce folosesc diminutivele, sunt persoane foarte iubitoare si sufletiste!!
Dupa parerea mea, parintii care nu isi alinta copilul, sunt niste persoane reci, care nu au primit la randul lor afectiune/iubire din partea parintilor lor, care au trait dupa niste reguli foarte drastice, care nu au cunoscut cuvantul "te iubesc" decat din carti, ca probabil la filme nu aveau voie sa se uite etc.
Intr-adevar, exemplele expuse mai sus nu sunt unele de urmat, mi se pare ca dau dovada de egoism, de parca daca cineva nu ar oferi nimic si doar ar lua, viata ii va fi mai usoara, sau daca s-ar casatori vreo fata cu unul gen Irinel, ar fi si fericita/implinita etc.Nicidecum!!
Un copil trebuie ajutat si sprijinit in ceea ce isi doreste el sa faca, trebuie sfatuit in legatura cu lucrurile bune si rele atat cat reusim, pentru de cele mai multe ori, pana nu se lovesc personal cu capul de sus, nu isi dau seama de aceste lucruri s.a.m.d.
Numai bine!
Mamica unei fetite minunate de 5 anisori si 10 luni! :)

Buna! Sint mama de baieti "la casa lor" si ma recunosc in rindul parintilor care isi alinta copii cu fel si fel de diminutive. Asta nu inseamna ca nu au crescut "armonios". Sint si v-or ramine copii mei chiar daca o sa am 90 de ani. Bineinteles ca dupa ce creste un copil, cind ajunge la pubertate, adolescent nu o sa-l mai alinti cu diminutive fata de alti copii. Aceste "alintari" mamoase se fac in familie, in intimitate nu atunci cind ei isi cauta identitatea si vor sa fie "barbati" (la fel e si cu fetele), nu fata de prietenii lor, nu fata de fete pentru ca atunci risti sa-i faci sa se simta prost. Eu cred ca atunci cind un copil este micut, dragalas, inocent nu poti sa te porti cu el la fel ca si cu o persoana adulta doar ca trebuie sa stii pina unde sa mergi cu "dragalelile" si mai ales pina cind si in ce imprejurari. Copilul trebuie sa se simta iubit, ocrotit dar nu rasfatat in adevaratul sens al cuvintului. Se spunea mai demult ca un copil trebuie sa-l saruti numai in somn ca sa nu stie ca il iubesti ca sa nu-ti prinda slabiciunea si sa" si-o ia in cap ". Eu nu am mers pe acest principiu si sint mindra de fii mei. Toata dragostea pe care le-am aratat-o eu lor acum la barinete mi-o intorc inzecit. Copilul trebuie sa stie ca parintii il iubesc, ca sint alaturi de el in orice situatie, dar parintele TREBUIE sa impuna respect ca mai tirziu copilul sa nu-si ia" nasul la purtare ". Acest lucru nu mai reusesc parintii din ziua de azi. E trist cind vezi copii obraznici, care nu mai asculta de parinti, care ii considera "depasiti" si nu mai stiu ce e respectul fata de acestia. Trebuie sa dai libertate copilului dar trebuie "tinut aproape" linga sufletul tau iar atunci cind este nevoie de mustrare sa nu-l cruti.Un copil poti sa-l "bati cu vorba" mai rau decit cu nuiaua. Am observat ca parintii nu mai au rabdare sa le explice copiilor de ce nu au voie sa faca anumite lucruri, ii repezesc si prefera sa ii lase la calculator in loc sa discute cu ei despre problemele lor... Parintele trebuie sa fie pentru copilul lui si PARINTE si PRIETEN. Asta lipseste la cei mai multi parinti dar copiii sint tot copii si in anul 2010 si au nevoie de acest lucru. Doresc tuturor parintilor intelepciune, rabdare, dragoste, intelegere, autoritate si tot ce mai este necesar ca sa-si creasca copii in asa fel incit sa fie mindri de ei, iar batrinetele la va fi rasplatite de catre acestia.

Foarte bun posting doamna Ion !
Ve felicit...m-am si distrat putzin. F. adevarat ce spuneti !
Greselile insa pornesc deja cand copilul este in burta, se continua cand este bebelus si mai departe merge asa cum relatati foarte plastic aici.
O cercetatoare deosebita referitor la comportamentul gresit al parintilor fata de copii a fost Emi Pickler.
In caz ca nu ati auzit de ea incercati sa cititi ceva. In youtube sunt niste filme in germana cu/despre lucrarile ei.

cateva completari la "Parinti, va recunoasteti? Sper sa nu procedati la fel "

1.Copilaria este prima etapa de viata -de la nastere pana la adolescenta
Cuvantul COPIL desemneza in principal etapa lui de dezvoltare sub toate aspectele corespunzatoare.
2. Adolescenta-perioada de tranzitie de la copilarie la maturitate
3. Adultul tanar
4. Adultul matur
5.Batranetea

Sa-i spui unui adolescent esti copil, in cele mai multe cazuri activezi in el sentimente de frustrare. Si vedem zilnic cum se pun in act aceste frustrari ale adolescentilor.
Am regasit in multi adulti sentimentul dureros ca parintii nu-i vad capabili sa fie pe picioarele lor, cu toate ca au famile, serviciu, isi asuma sarcini de mare responsabilitate. Recent o doamna, 40 de ani, casatorita imi spunea "mamica nu vrea sa vada nimic din ceea ce fac si am realizat, macar odata sa-mi dea si mie dreptate." Alt caz: "am 55 de ani, familie, serviciu, pana cand ma vor trata ca pe aia mica"
Cam acestea sunt consecintele extinderii utilizarii cuvantului "copil" dincolo de etapa biologica de varsta. Consecintele se regasesc in plan psihologic si cand nu se rezolva in timp util, atunci ele se continua in familia constituita. Afectele nerezolvate in/cu familia de apartenenta se vor continua in familia constituita generand disfunctionalitati si impresia falsa ca e o problema cu celalalt.

Este minunat sa fii parinte insa nu este usor. Pentru ca lumea este in permanenta schimbare, este de dorit sa ne comportam fata de copiii nostri cu iubire, fermitate si intelepciune. Imbratisati-va cat mai mult copiii avand in vedere ca cine saruta mult imbratisaza putin. Nu faceti confuzie intre cele 2 gesturi de manifestare.O imbratisare poate fi o incurajare, un indemn, o asigurare ca sunteti acolo si il sprijiniti.
Nu confundati nevoia dumneavoatra de a iubi, alinta cu nevoile copillui. Cu siguranta ati remarcat copii care uneori imping adultul care vrea sa- ia in brate.V-ati intrebat de ce?

Buna seara! Am observat si eu ca sint copii care uneori isi imping parintii atunci cind acestia doresc sa-i imbratiseze.De asemenea cunosc parinti care niciodata nu isi imbratiseaza copiii spunind ca nici pe ei nu i-au imbratisat parintii lor pe motiv ca astfel vor impune respect. Se spune ca unii copii sint mai "mamosi" iar altii nu se lasa sarutati ba chiar se sterg pe obrajori cind cineva ii saruta. Eu cred ca o imbratisare, un gest OK de incurajare sa-i spui copilului tau ca este cel mai bun, ca poate face anumite lucruri, sa-i inspiri incredere atit in tine cit si in persoana sa proprie, este un lucru benefic pentru psihicul acelui copil. Mi-ar placea sa cunosc parerea dumneavoastra ca specialist de ce un copil isi impinge parintele atunci cind acesta vrea sa-l ia in brate. Copii mei faceau acest gest cind erau mici cu persoanele straine.

Buna seara! Este mai mult decat benefic sa-ti imbratisezi copilul, este deasemeni benefic sa vada dovezi de tandrete intre parinti, sa-si vada parintii imbratisandu-se. Imbratisarea inseamna a fi in contact. Jocul sau orice actiune in doi inseamna a fi in relatie.
Este falsa explicatia acelor parinti care isi motiveaza refuzul de a-si imbratisa copilul pentru ca nici ei nu au fost imbratisati. Este cum ai spune "parintii mei au avut 10 clase si din acest motiv eu am tot 10 clase, iar copiii mei vor face la fel". De fapt acei parinti au suferit in copilarie, si-au spus ca ei se vor purta diferit cand vor avea copii, insa repeta in relatia cu copiii exact acel comportament care i-a durut.
In relatia cu propriul copil este benefic sa faci efortul sa-ti amintesti care erau nevoile tale la acea varsta( cea pe care o are acum copilul). Acest lucru este usor pentru ca noi purtam in noi copilul interior. Copilul interior este o resusa valoroasa pentru fiecare dintre noi. Trebuie doar sa-l accesam. Acest copil interior ne ajuta sa relationam cu copii intelegandu-le nevoile.
Sunt cateva situatii in care copilul impinge parintele:
1. copilul se joaca iar adultul ii intrerupe jocul pentru a-l imbratisa;
2. cand parintii au avut o disputa pe un ton mai ridicat, copilul va respinge adultul pe care il simte mai agresiv, sau pe cel de acelasi sex cu el;
3. a fost certat si apoi adultul incearca sa-l imbratiseze;
4. se simte vinovat ori nedreptatit de ceva,
5. resping persoanele straine in functie de modelele parentale;resping de asemeni persoanele in varsta, si persoanele suraponderale. Nu trebuie sa auda in casa neaparat expresii de genul e batrana si urata, sau e grasa si urata, este suficient ca le aude, le inregistreaza si apoi respinge persoana.
6. mai sunt desigur si situatii cand copilul are o tulburare de comportament, si mare atentie pentru copiii care se uita mult la desene animate, sunt deosebit de agresive, au fost deja descrise cazuri de depresie la copii de 5 ani.Copiii (0-12 ani) petrec nepermis de mult timp la calculator si la televizor. Calculatorul este un valoros instrument de lucru. Multi copii si adolescenti si-au dezvoltat uluitoare competente. Dincolode beneficii studiile din ultimii ani arata tendinta dezvoltarii personalitatii de tip schizoid la persoanele care petrec foarte mult timp la calculator. Urmariti cum se comporta copilul/adolescentul cu calculatorul lui, acesta poate fi sugestiv pentru parinti, va transmite ca nevoia lui este sa va purtati cu el asa cum se poarta el cu calculatorul.

o seara linistita

Victoria C. Ion, psiholog clinician

Multumesc pt. raspuns! Aveti mare dreptate cind spuneti ca e minunat sa fi parinte insa nu e usor. Facem de multe ori greseli cu toate ca intentia noastra ca parinti este "buna" apoi am vrea sa dam timpul inapoi dar din pacate nu se mai poate. Nu am reusit sa fiu un parinte perfect cu toate ca asta as fi dorit dar ma consolez la gindul ca m-am straduit cit am putut iar acum am dragoste si respect din partea copiilor. Sint o mama fericita si sint mindra de feciorii mei. Acum cind vin nepoteii, cu experienta acumulata si cu ce mai invatam de la persoane ca dumneavoastra sper sa stim cum sa ne purtam si cu ei. Referitor la calculator (ai mei nu au avut asa ceva cind erau mici, atunci se citeau povesti, aventuri romane...nu era nici programe tv..) am intilnit un baietel de 3-4 anisori care a fost lasat mai mult timp singur la calculator incit el vorbea si se intelegea cu calculatorul ca si cu o persoana reala si nu putea vorbii clar deoarece amesteca limba romana cu engleza. Acest lucru i-a creat multe probleme incit a ajuns la logoped (cred ca asa se numeste). Atentie parintilor care sint ocupati si nu mai au vreme sa le citeasca copiilor o poveste iar copilul sa adoarma la cu capul pe umarul lor.

Parintii ne sunt dati pentru a ne educa, pentru a ne ajuta sa ne dezvoltam abilitatile si competentele spre a deveni adulti activi si responsabili, constienti de rolul pe care il avem in dezvoltarea societatii in care traim, muncim, ne crestem copiii. Din pacate multi parinti ne handicapeaza prin hiperprotectie, ori prin dorinta de a deveni copilul ceea ce nu a reusit parintele.
Multi parinti ne induc sentimente de vina si de neancredere in propria persoana.
Fiecare parinte ar trebui sa lase copilul sa-si dezvolte competente si sa-l indrepte catre viata activa, sa experimenteze impreuna cu copilul viata in natura, dorinta de cunoastere si imbogatire prin cunoastere. Sa nu-l descurajeze cand esueaza, dimpotriva sa-l sprijine sa inteleaga unde a gresit si sa gaseasca curajul sa persevereze.
Din pacate azi se dezvolta ura, individualismul, hipercriticismul, invinovatirea celuilalt sau abandonul copilului in fata televizorului, a calculatorului sau a gastii de cartier.

Buna ziua,

Sunt mama unui baiat de 4 ani. Uneori folosesc diminutive alteori ii vorbesc ca si unui adult, alteori ma stramb...depinde de complexitatea lucrului pe care i-l explic. De cele mai multe ori insa fac toate aceste lucruri cu calm, dar sunt momente in care mai ridic tonul. De la inceput mi-am stabilit cateva reguli pe care ncerc sa nu le incalc si anume sa nu-l fac niciodata prost, incapabil sau orce altceva in genul acesta..sa nu-i zic niciodata ca nu poate ceva...chiar daca sunt constienta ca pentru varsta lui sunt multe lucruri pentru care nu are puterea necesara si a treia regula ar fi ca daca am zis ca nu are voie sa faca ceva.nu cedez...Dar cu toate ca e un copil cu care te poti intelege am teama ca nu procedez corect. Ma refer ca e foarte sensibil, plange foarte usor si nu cand se loveste sau cand nu-i faci pe plac, dar mai ales cand ma supara. Nu vreau sa ajunga sa fie moale, dar nu stiu cum sa procedez pentru a-i intari caracterul fara a ma distanta de el.Rog un sfat.

Sa va traiasca baiatul si sa creasca sanatos, cat despre intarirea carcterului toate la timpul lor.
Multe generatii au spus "baietii nu plang niciodata" si acest indemn i-a impiedicat sa-si exprime emotiile. Este normal sa ne exprimam emotiile, mai ales in copilarie pentru ca in acest mod le recunoastem si putem invata sa le manifestam adecvat.
Poate ar fi util sa-l ajutati sa inteleaga ce anume va supara din ceea ce face. Poate plange convins ca v-a facut un mare rau, o suferinta cu consecinte separatoare / de pierdere. Este bine sa-l intrebati ce crede el despre supararea dumneavoastra. Tatal se implica in educatia copilului? Petrec timp impreuna? Se joaca impreuna?
Promit sa va raspund si pe mai departe.
toate bune
Psiholog Victoria C. Ion

buna ziua...sunt mama a unui baietel de 2ani si 11luni.am multe de scriss...dar am sa incerc cit mai pe scurt.am nevoie de sfat ajutorr..copilul sa nascut cu viciu cardiac, a trecut prin multe interventii chirurgicale.nu corespunde virstei.vorbeste numai mama, tata apa. pipi papa...si mai sunt citevai..la moment problema noastra este..de o perioada buna.se loveste cu minile in cap...la orce.de il lauzi, daca il certi...la orce fleac...dac ii spui nu se poate mai tare se loveste.am incercat sa nui trag atentia la chestia asta..dar e inposibilll.se loveste tareee..pana acum nu i sa refuzat nimic din pricina problemei luiii.nu il lasasm sa plinga...si el ii facem pe plac permanent..daca nu facem ce vrea elll...face isterica..numai stiu cum sa ne purtam cu ellll..cum sa fac sa nu sa se mai loveasca in cap.este agresiv...pisca, mushca.,...el inca nu merge singur numai de minuta.ii este frica..varog ceva sfturi,...ca simpt ca ma lasa puterile...multumesccc

Buna seara. Imi pare rau pentru micut si va inteleg emotiile, eforturile si temerile, totusi e bine sa stiti ca toate fricile dumneavoastra sunt preluate si de copil. Tot ce a suferit il tine oarecum pe loc, in sensul ca multe actiuni le va realiza mai greu, mai tarziu si asta va cere multa rabdare si perseverenta. Copilul ar trebui vazut de un psiholog, care ulterior va va sfatui cum sa corectati comportamentul copilului si ce este nevoie sa schimbati la dumneavoatra.

Fiti increzatori!

buna seara..mersi mult pentru raspuns

In viata de zi cu zi din pacate se pune mult pret pe dezvoltarea financiara si mult prea putin pe dezvoltarea noastra emotionala, spirituala, etc. Am un baietel de 1 an si vad cum fiecare isi da cu parerea la ce va ajunge el cand va fi mare: "un baiat de care se vor teme toti", "un tip dupa care vor alerga toate fetele", "un baiat cu bani si masini ", etc. mi se pare umilitor pentru specia umana sa ne degradam atat de mult :( eu vreau doar sa fie un baiat si un barbat bun la suflet care sa aiba curaj sa fie el insusi. Pentru ca sunt sigura ca bagajul genetic cu care e inzestrat este foarte interesant :) mai ales ca este unic (ca la fiecare om).

Totusi trecand peste toate, as avea o intrebare, daca imi puteti sugera ceva, v-as fi recunoscatoare: "Ce sa fac ca sa nu mai planga baiatul meu cand il las singur?" (Am 2 ani de concediu maternal si stau acasa cu el, l-am intzarcat de 3 zile -totul a decurs minunat, fara prea multa suferinta, s-a obisnuit sa bea din canita si din sticluta cu supapa-, mananca bine, este o fire vesela, sociabil, sta la oricine, intra in contact cu copii, oameni mari, etc. Problema e ca atunci cand stam acasa vrea sa stau tot timpul sa ma joc cu el, sau sa il privesc cum se joaca, tot timpul imi arata ceva, imi cere lucruri, ma intreaba daca are voie sa faca anumite lucruri, etc. Daca ies pe usa sa plec 1 secunda, plange si e disperat.. nu prea pot face nimic cand e treaz.. doar daca-l tin in brate si facem impreuna.. sau cand doarme.)

Da-ti-mi si mie o sugestie.. ca nu prea imi explic temerea asta a lui sa nu ma piarda..
Multumesc!

Multumesc pentru raspuns. Cred ca intr-adevar este o problema aici.. pentru ca eu de fiecare dat cand ies pt cateva minute din camera stau cu "frica in san" si sunt pregatita sa-l aud cum tipa si plange si vine dupa mine.. cred ca mai stresata sunt eu ca plec decat el ca ramane singurel. Iar tatal lui... :)) asta chiar e amuzant.. "minorul" lui tata (care e cu 3 ani mai mic decat mine.. adik are 21 de ani) intotdeauna s-a temut de copil. Sta cu el si se distreaza si totul e bn pana incepe sa planga.. deci de asta nu reuseste sa-l calmeze de obicei, pt ca tatal lui e mai stresat decat el.. ce ti-e si cu chimia asta a corpului :P

Am un pusti de 3 ani pe care il alint de cate ori am ocazia.Recunosc, folosesc diminutive uneori, dar incerc sa ma corectez.Mai ales de cand am observat ca el incepe sa inteleaga lucruri la care nu ma asteptam.Nu vreau sa par insesnsibila, dar nu vreau nici sa ajunga precum individul de la tv, julit la "obrajor".
Imi doresc foarte tare sa il pot educa si creste corect.Uneori ma supar pe mine pentru ca am facut sau nu am facut un anumit lucru intr-un anumit fel, si am impresia ca acel lucru il va modela gresit.
Cum pot evita aceste situatii?

Buna ziua.Eu nu am copii dar partenerul meu are un baiat in varsta de 9 ani din prima casatorie.Copilul nu locuieste cu noi, sta cu bunica lui materna, mama lui fiind plecata in strainatate de aproximativ un an jumate!Am o mare dilema in legatura cu educatia lui dat fiind faptul ca eu inca nu sunt parinte si nu am experienta:credeti ca este normal ca un copil sa stea 6, 7 ore pe zi la calculator?El nu vine decat o data sau de doua ori pe saptamana la noi si atunci cand vine tatal lui nu are nici o obiectie la faptul ca sta toata ziua la calculator!De cele mai multe ori am incercat sa-i explic ca nu e bine ce face, el spune ca am dreptate dar nu face nimic ca sa schimbe situatia!Eu trebuie sa-l imping, sa-i spun "dute si mai joaca-te si tu cu el", nu prea petrece timp cu el.nu merge la scola sa se intereseze de situatia lui, cand sta atatea ore la calculator copilul nici sa manace nu vrea(au fost situatii cand nu a mancat la pranz, doar seara sau de multe ori nici seara ca il ducea acasa si atunci manca la el acasa daca mai manca nu stiu).Prietenul meu spune ca daca nu vrea sa manance el nu-l poate obliga pt ca a mai avut probleme cu mancatul(fara paine)si daca nu ii e foame de ce sa-l oblige?Eu nu cred ca unui copil nu ii este foame din moment ce a mancat doar dimineata, problema este, dupa parerea mea ca e mai interesant sa stai sa te joci decat sa vi sa mananci...Calculatorul este pe post de dadaca din cate imi dau eu seama, i-am reprosat asta de n ori dar nu vrea sa inteleaga ca nu e bine ce face!Bunica lui il lasa doar o ora doua la calculator(desi e bunica si se spune ca bunicii rasfata copii)cand ii spun asta el imi spune ca el vrea ca fiul lui sa se simta bine in timpul cat sta la noi nu sa stea cu gura pe el sa-l certe(pt ca mai sunt si alte lucruri pe care ar trebui sa-l invete desi nu o face)!!!O alta problema este ca daca ii iei calculatorul el habar nu are ce ar putea sa faca, cu ce ar putea sa se joace, sta si se uita la pereti pana ii dai voie sa se joace.Acolo la bunica lui nu are nici macar prieteni, aici la noi are vreo 2 dar cand il trimitem la copii el merge nici macar nu bate la usa(l-am pandit)si vine si spune ca copiii nu sunt acasa, doar ca sa il lase la calculator.Cum sa-l fac pe prietenul sa inteleaga ca nu este bine ce face si ca ar trebui sa se implice mai mult in educatia lui????Cand ii reprosez ca greseste imi spune ca e responsabilitatea lui nu a mea, ce ma intereseaza pe mine, sau de ce ma enerveaza ca copilul lui nu stie sa se imbrace sau sa se lege la sireturi?Dati-mi un sfat va rog muuuuult!!!!