Mitul că telefoanele mobile și WiFi-ul provoacă cancer

Ce spune mitul și de ce sună plauzibil

Ideea circulă de peste două decenii: telefonul mobil ține lângă creier o sursă de radiații, folosim telefoane și rețele WiFi non-stop, iar incidența unor tipuri de cancer a crescut în aceeași perioadă — deci trebuie să existe o legătură. Argumentul pare logic la prima vedere, dar amestecă două lucruri diferite: coincidența temporală și cauzalitatea. Incidența cancerului cerebral a rămas, de fapt, relativ stabilă în ultimele trei decenii în majoritatea registrelor naționale, în ciuda exploziei utilizării telefoniei mobile din aceeași perioadă — un prim indiciu că cele două fenomene nu sunt legate cauzal.

Cuvântul „radiație" contribuie și el la confuzie, pentru că este folosit identic pentru fenomene cu efecte biologice complet diferite — de la lumina vizibilă și undele radio, până la razele X folosite în radiografii sau radiațiile emise de un reactor nuclear. Publicul nu distinge de regulă între aceste categorii, iar cuvântul singur declanșează asocierea automată cu „periculos".

Radiații ionizante versus neionizante — diferența care contează

Mecanismul de acțiune

Spectrul electromagnetic cuprinde toate formele de radiație, ordonate după energia fotonilor: de la undele radio și microunde (energie foarte joasă), prin lumina vizibilă și infraroșu, până la ultraviolete, raze X și raze gamma (energie foarte înaltă). Radiațiile ionizante — razele X, gamma și radiațiile din materialele radioactive — au suficientă energie pentru a smulge electroni din atomi și a rupe legăturile chimice ale moleculei de ADN, ceea ce poate iniția mutații și, cu timpul, cancer. Acesta este mecanismul dovedit prin care radiațiile din radioterapie, radiografii repetate sau expunerea la radon cresc riscul oncologic.

Radiofrecvența și efectele biologice

Telefoanele mobile, routerele WiFi, cuptoarele cu microunde și stațiile de emisie radio funcționează în banda de radiofrecvență — între aproximativ 700 MHz și 6 GHz pentru rețelele 2G-5G actuale, cu extindere spre 80 GHz pentru viitoarele benzi 5G milimetrice. Energia acestor fotoni este de mii de ori mai mică decât cea necesară pentru a rupe o legătură chimică^[2]. Singurul efect biologic demonstrat cu certitudine la aceste niveluri de expunere este o încălzire minoră a țesuturilor superficiale, mult sub pragul la care ar putea produce vreun prejudiciu — motiv pentru care aceste unde sunt clasificate drept neionizante^[1].

De ce a apărut clasificarea IARC „posibil cancerigen"

În mai 2011, un grup de 31 de experți convocați de IARC (agenția Organizației Mondiale a Sănătății specializată în evaluarea riscului de cancer) a analizat toate dovezile disponibile la acel moment și a decis să încadreze câmpurile electromagnetice de radiofrecvență în grupa 2B — „posibil cancerigene pentru om". Decizia s-a bazat pe dovezi considerate limitate din câteva studii caz-control, în special cele coordonate de cercetătorul suedez Lennart Hardell, care raportaseră un risc ușor crescut de gliom la utilizatorii cu istoric foarte îndelungat și intens de telefon mobil^[2].

Grupa 2B nu înseamnă „probabil cancerigen" sau chiar „risc dovedit" — este categoria IARC rezervată exact situațiilor de incertitudine, în care dovezile nu sunt suficient de solide pentru o concluzie fermă, dar nici nu pot fi respinse complet. În aceeași grupă 2B se regăsesc și murăturile în oțet, extractul de aloe vera sau expunerea profesională la sudură, substanțe și expuneri pe care puțini oameni le consideră un pericol major. Grupele superioare de risc IARC — 1 („cancerigen dovedit", ex. fumatul, azbestul, radiațiile ionizante) și 2A („probabil cancerigen", ex. carnea roșie procesată la cald) — se bazează pe dovezi mult mai consistente decât cele disponibile în 2011 pentru telefoanele mobile.

Ce arată studiile mari, realizate după clasificarea din 2011

Studiul INTERPHONE, cel mai amplu studiu caz-control internațional pe această temă, coordonat în 13 țări, a comparat obiceiurile de utilizare a telefonului la pacienți cu tumori cerebrale față de persoane sănătoase. Majoritatea analizelor publicate din acest studiu nu au arătat o creștere globală a riscului de tumori cerebrale sau ale sistemului nervos central asociată cu utilizarea telefonului mobil^[2].

Studiul de cohortă danez, care a urmărit peste 358.000 de abonați de telefonie mobilă pe o perioadă de până la 27 de ani, nu a găsit nicio asociere între utilizarea telefonului și incidența gliomului, meningiomului sau neurinomului de acustic — trei dintre cele mai frecvente tipuri de tumori pentru care s-a suspectat o legătură^[2].

Cea mai actualizată evaluare vine din două revizuiri sistematice comandate direct de Organizația Mondială a Sănătății și publicate în 2024 și 2025 în jurnalul Environment International, care au analizat zeci de studii observaționale pe oameni, atât din populația generală, cât și din categorii profesionale expuse. Concluzia autorilor este că nu există dovezi ale unei creșteri a riscului de cancer cerebral asociat cu utilizarea telefonului mobil, nici la utilizatorii pe termen lung (peste 10 ani), nici la cei cu volum ridicat de apeluri^[4][5]. Aceleași revizuiri nu au găsit dovezi solide de asociere nici cu alte tipuri de cancer investigate, precum tumorile de glandă parotidă sau leucemia la copii expuși la stații de emisie.

Nu toată comunitatea științifică consideră chestiunea complet închisă: un comentariu publicat tot în 2025 în Environmental Health a criticat metodologia revizuirilor comandate de OMS, argumentând că anumite limitări ale studiilor incluse fac ca acestea să nu poată oferi o „garanție de siguranță" absolută^[7]. Această dezbatere reflectă însă rigoarea normală a metodei științifice, nu o incertitudine majoră asupra concluziei generale — diferența este între „nu putem exclude orice risc teoretic, oricât de mic" și „există dovezi ale unui pericol real", iar dovezile actuale susțin ferm a doua variantă ca fiind puțin probabilă.

Studiile pe animale — de ce nu schimbă concluzia pentru oameni

O sursă frecventă de confuzie sunt studiile pe animale de laborator, expuse la niveluri de radiofrecvență mult peste cele întâlnite în viața reală. Un program guvernamental american de toxicologie a raportat, într-un studiu pe șobolani expuși la niveluri foarte ridicate pe toată durata vieții, o incidență ușor crescută a unui tip rar de tumoare cardiacă la masculi. O revizuire sistematică amplă a acestor studii pe animale, publicată în 2025 în Environment International, a analizat rezultatele disponibile și a confirmat că majoritatea studiilor nu arată o creștere consistentă a cancerului la expuneri comparabile cu cele umane reale, iar rezultatele pozitive izolate provin din protocoale cu niveluri de expunere mult peste cele din utilizarea zilnică a unui telefon^[6]. Diferența de scală contează: nivelurile testate în laborator pe rozătoare sunt adesea de ordinul zecilor de ori mai mari decât cele la care este expus, în mod real, un utilizator obișnuit de telefon.

De ce persistă mitul

Câțiva factori explică longevitatea acestei temeri, dincolo de confuzia dintre radiații ionizante și neionizante discutată mai sus. Primul este disponibilitatea emoțională a ideii — un obiect ținut zilnic lângă cap, care „emite ceva", e un scenariu ușor de imaginat, spre deosebire de riscuri statistic mult mai relevante, dar invizibile, precum alimentația sau sedentarismul. Al doilea este principiul precauției mediatizat incorect — clasificarea IARC 2B a fost frecvent redată în presă drept „telefoanele dau cancer", deși categoria semnifică exact opusul unei certitudini. Al treilea este lipsa de actualizare a informației publice: multe articole și postări care circulă azi online citează studii sau clasificări din 2011, ignorând cei 14 ani de cercetare ulterioară, inclusiv cele două revizuiri OMS din 2024-2025, care au avut acces la volume mult mai mari de date și monitorizări mai lungi.

WiFi-ul — un caz separat, cu expunere și mai mică

Rețelele WiFi funcționează tot în banda de radiofrecvență neionizantă, dar cu o putere de emisie de ordinul a zeci de miliwați, comparativ cu telefonul mobil care poate emite până la câțiva wați atunci când semnalul e slab și trebuie „să strige" mai tare spre celula de rețea. În plus, routerul stă de regulă la distanță de câțiva metri de utilizator, iar intensitatea radiației scade rapid, proporțional cu pătratul distanței. Nu există niciun studiu populațional care să fi identificat un risc de cancer legat de expunerea la rețele WiFi domestice sau publice, iar organismele de reglementare din întreaga lume, inclusiv cele europene, consideră expunerea tipică la WiFi cu câteva ordine de mărime sub limitele de siguranță stabilite^[1][3].

Recomandări practice, rezonabile

Chiar dacă dovezile actuale nu susțin un risc real de cancer, câteva măsuri simple reduc expunerea fără costuri sau renunțări majore, utile mai ales pentru persoanele care rămân neliniștite: folosirea căștilor sau a difuzorului în locul apropierii telefonului de ureche în apeluri lungi, evitarea ținerii telefonului direct pe corp când semnalul este slab (moment în care puterea de emisie crește automat), și verificarea valorii SAR (rata specifică de absorbție) a telefonului, disponibilă în manualul fiecărui model, care indică nivelul maxim de energie absorbită de țesuturi și este reglementată strict sub un prag de siguranță în majoritatea țărilor^[3]. Pentru copii, unele organisme recomandă prudență suplimentară — nu pentru că există dovezi de prejudiciu, ci ca principiu general de precauție, dat fiind că datele pe termen foarte lung (peste 30-40 de ani de expunere din copilărie) încă se acumulează.

Concluzii

Telefoanele mobile și WiFi-ul emit radiații neionizante, incapabile fizic să deterioreze direct ADN-ul, spre deosebire de radiațiile ionizante implicate cert în apariția cancerului. Clasificarea IARC din 2011 ca „posibil cancerigen" reflectă incertitudine științifică, nu un pericol dovedit, iar cele mai ample și recente analize — inclusiv revizuirile comandate chiar de OMS în 2024 și 2025 — nu au găsit o legătură între utilizarea telefonului mobil și cancerul cerebral, nici la cei cu expunere de peste un deceniu. Mitul persistă din cauza confuziei terminologice și a informației învechite, nu din cauza unor dovezi noi. Măsuri simple de reducere a expunerii rămân totuși rezonabile pentru cei care preferă precauția, fără să fie necesare din perspectiva dovezilor actuale.