Utilizarea corticosteroizilor este legată de un risc mai mare de recidivă a pericarditei lupice

Pericardita este cea mai frecventă manifestare cardiacă în lupusul eritematos sistemic (LES), afectând aproximativ 20% dintre pacienți. Studiile au evidențiat că, în populația generală, până la 30% dintre episoadele de pericardită pot recidiva, însă ratele și factorii de risc specifici pentru recurența pericarditei în rândul pacienților cu LES erau puțin cunoscuți. Lucrarea de față analizează incidența și factorii asociați cu pericardita recurentă la pacienții cu LES, bazându-se pe experiența acumulată în cadrul Hopkins Lupus Cohort.
Lupusul eritematos sistemic reprezintă o boală autoimună complexă, caracterizată de disreglări imune și producerea de autoanticorpi (ex. anticorpi anti-ADN dublu catenar). Pericardita, ca inflamație a seroasei ce învelește inima, se manifestă prin simptome ce pot varia de la durere ușoară, care se ameliorează la aplecarea în față, până la durere toracică severă și dispnee. În plus, pericardita poate fi însoțită de miocardită și efuziune pericardică, iar principalul risc asociat este recurența episodului inflamator.

Studiile efectuate în populația generală au sugerat un mecanism imun-medial al pericarditei, implicând citokine proinflamatorii (precum interleukina 1) și autoanticorpi anti-inimă. Totuși, la pacienții cu LES, se suspectează că disreglarea imunitară ar putea crește riscul de recurență prin mecanisme complexe, dar, până acum, nu existau date sistematice despre prevalența și factorii de risc ai pericarditei recurente în lupus.

Despre studiul actual

Metodologie

Acest studiu retrospectiv a inclus 2931 de pacienți cu diagnostic confirmat de lupus în Hopkins Lupus Cohort, o cohortă prospectivă cuprinzând pacienți înrolați în perioada 1988-2023. Dintre aceștia, 590 de pacienți prezentau antecedente de pericardită sau au dezvoltat pericardită pe durata urmăririi. Diagnosticul de pericardită a fost stabilit pe baza criteriilor SELENA-SLEDAI, care includ durere toracică de tip pericarditic, frotament pericardic, efuziune la investigații imagistice sau modificări pe electrocardiogramă.

Toți pacienții au fost monitorizați trimestrial (sau mai des, la nevoie), iar variabilele clinice, tratamentele și parametrii de laborator au fost consemnate în mod standardizat. Recurența pericarditei a fost definită ca reapariție a simptomelor/inflamației la minimum 6 săptămâni după un episod anterior de pericardită.

Analiza statistică

S-a urmărit timpul până la recurență în raport cu mai mulți factori clinici și demografici, folosindu-se un model de pooled logistic regression pentru a evalua riscurile relative (RR) și intervalele de încredere asociate. Datele au fost exprimate ca recurențe la nivel de persoană-an de urmărire, cu un total de 5277 ani de follow-up post-episod inițial de pericardită. Pentru a captura impactul factorilor care pot varia în timp (de ex. dozele de corticosteroizi), s-a recurs la modelarea acestora ca variabile dependente de timp.

Rezultate

Incidența recurenței pericarditei

Dintre cei 590 de pacienți cu LES și istoric de pericardită:

• 20,3% (120 de pacienți) au prezentat cel puțin o recurență;
• Rata globală a recurenței a fost de 0,053 episoade/persoană-an (IC95%: 0,047-0,059).

Mai mult, 49,2% dintre acești pacienți cu recurențe (59/120) au avut peste un episod recurent.

Factorii asociați cu recurența

Tinerii adulți (sub 40 de ani) au prezentat risc crescut de recurență, comparativ cu cei peste 40 sau 50 de ani. Timpul scurs de la primul episod contează, astfel că primele 12 luni sunt cele mai riscante pentru reapariția pericarditei, probabil necesitând o monitorizare mai atentă. De asemenea, activitatea sistemică a lupusului (SLEDAI ≥3) a fost corelată cu o creștere semnificativă a riscului (RR = 1,55 în analiza multivariată), iar prezența anticorpilor anti-ADN dublu catenar și hipocomplementemia (C4 scăzut) au arătat asocieri pozitive în analizele univariate, dar nu au rămas semnificative în modelul multivariat ajustat.

Utilizarea corticosteroizilor la doze zilnice mai mari a apărut ca factor determinant de creștere a riscului de recurență:

• ≥20 mg/zi: RR = 1,99 (analiza multivariată), respectiv 3,92 (analiza univariată);
• De asemenea, s-a observat o relație doză-răspuns: dozele mai mari implică un risc mai mare de recidivă.

Utilizarea hidroxiclorochinei sau a altor imunosupresoare (altele decât corticosteroizii) nu a fost asociată cu un risc crescut de recurență. În plus, complicatiile renale (proteinurie, sindrom nefrotic) și hipertensiunea pulmonară s-au corelat cu risc redus de recurență în analizele univariate, ipoteză ce ar putea sugera că fenotipul sistemic avansat de LES asigură, paradoxal, o monitorizare și o terapie mai agresivă care reduc pericardita recurentă.

Concluzii

Acest studiu arată că:

• Aproximativ 20% dintre pacienții cu LES și pericardită au recidive, un procent ceva mai scăzut decât cel raportat în populația generală (≈30%).
• Tinerii adulți, cei cu activitate sistemică crescută a bolii (SLEDAI ≥3) și cei cu doze orale mari de corticosteroizi prezintă cel mai ridicat risc de recurență a pericarditei.
• Primele 12 luni după un episod de pericardită sunt o fereastră critică de monitorizare și tratament.

Rezultatele pun în discuție rolul corticosteroizilor orali în managementul pericarditei asociate LES, având în vedere asocierea lor cu o rată crescută de recidivă. În practica clinică, specialiștii ar trebui să ia în calcul dozele mai reduse sau alternative de terapie (de ex. colchicină sau agenți care blochează interleukina 1) pentru a preveni recurențele. În plus, este necesară o atenție deosebită acordată pacienților tineri și celor cu lupus activ, la care intensificarea monitorizării și a strategiei terapeutice ar putea diminua riscul recidivelor.

Perspective viitoare: Va fi nevoie de studii suplimentare care să compare eficacitatea diverselor scheme terapeutice (incluzând sau nu doze mici de steroizi, respectiv agenți biologici) pentru a defini standardul optim de tratament al pericarditei recurente la pacienții cu lupus.