Relatia tensionata dintre parinti si copii

Din ciclul "nu faceti ca noi" sau ni "s-a suit in cap", va relatez pe scurt:
- Fiica noastra are 29 de ani, deci este adult. A absolvit facultatea, este casatorita, independenta financiar si locuieste cu noi (deocamdata) deoarece spatiul ne permite si de comun acord, am hotarat acest lucru.
Fiind unicul copil, i s-a acordat toata atentia din toate punctele de vedere. A fost un copil vesel, fericit, prietenos, increzator, care a fost iubit de noi si de rudele noastre, fiind cea mai mica nepoata din familie.
- La adolescenta, a avut unele probleme cu scoala (absente, note mici) dar care s-au rezolvat cu pretul deteriorarii relatiei dintre noi. Am considerat ca este datoria noastra de parinti sa o ajutam dar nivelul ei de perceptie a fost altul: s-a simtit constransa, obligata sa faca ceva ce nu i se parea important la vremea aceea.
Ne-am bazat pe urmatoarea idee: daca copilul nu stie, arata-i, daca nu poate, ajuta-l daca nu vrea, obliga-l! (este vorba de studii). Cum am obligat-o? Tinand legatura cu scoala, platindu-i meditatii la obiectele la care avea probleme, in rest, totul normal. Nu am fost niciodata violenti dar am supravegheat-o mai atent. Nu a avut restrictii aberante (ca dovada ca si-a pus cate piercinguri a dorit pana a renuntat singura la ele si-a vopsit parul cum a vrut), nu am criticat-o fara motiv sau excesiv, nu am insultat-o, nu am jignit-o, nu am umilit-o. Dimpotriva, am incurajat-o sa fie increzatoare in ea, sa fie puternica.
A absolvit liceul, si-a dorit sa intre la o anumita facultate pentru care a facut pregatire temeinic. A dat examen si a intrat la o facultate de stat, "la taxa". Nu s-a pus problema sa nu-i platim meditatiile, pregatirea pentru facultate si taxa, desi posibilitatile noastre financiare nu erau stralucite.
Totul devenise normal, era fericita.
- In ultimul an de facultate s-a indragostit de un baiat si a fost la un pas de a abandona studiile. A avut loc din nou, un episod tensionat. Pentru a aplana conflictul, am fost de acord ca ea si prietenul ei sa locuiasca la noi pana ce ea termina facultatea. A terminat studiile si au mai stat impreuna la noi pana cand au decis sa plece impreuna, din oras.
Intre timp s-au despartit, ea s-a intors acasa, a cunoscut un alt baiat, ginerele nostru, cu care este impreuna de mai multi ani.
Cum spuneam, locuim impreuna de cativa ani. Nu le-am pretins niciodata contributii la cheltuielile casei. Intre timp situatia noastra financiara s-a ameliorat (fara a "ne da banii afara din casa" dar ca orice parinte, am considerat ca ar fi un ajutor pentru ei sa fie absolviti de grija asta si sa-si permita imbracaminte de lux, distractii si excursii in strainatate). Mai mult, ei avand un program incarcat cu serviciul, noi ne ocupam de menaj cu tot ce inseamna el. Si timpul nostru este limitat, avem si noi servicii solicitante dar ne-am gandit sa-i protejam si din punctul acesta de vedere. Consideram ca avem doi copii, nu unul. Nu le-am impus reguli sau restrictii. Ei fac tot ce vor, cand vor. Au libertate deplina, nu ne amestecam in actiunile lor. Nu-i "spionam", nu-i "sfatuim" prin urmare nu-i "cicalim", nu-i "sufocam" cu prezenta noastra, nu intervenim cand au diferente de opinii, ne comportam ca doua cupluri independente care locuiesc intr-o locatie comuna.
- DAR in toti acesti ani de la ultimul incident, perioadele de liniste au tinut putin. Comportamentul fetei noastre a fost deviant, in sensul ca nimeni si nimic nu-i este pe plac, ii priveste cu superioritate pe cei din jur. La servici totusi, s-a integrat bine, se comporta normal, este agreabila, dar comentariile pe care le face cand vine acasa sunt critice la adresa celor mai multi dintre colegii sau partenerii de afaceri. Noua "ni s-a suit in cap": este autoritara, ne ironizeaza, ne critica pentru orice gest sau fapta care nu-i este pe plac. Indiferent ce spunem sau ce facem, nu este bine. Nu putem purta o conversatie civilizata decat daca este "in toane bune".
Personal, mi-am pierdut increderea in ea si in relatia noastra, ca va fi vreodata una normala. Am obosit.
- Relatia tensionata a izbucnit din nou: doreste sa-si faca casa in curtea noastra. Normal ca am fost de acord fara sa ezitam, intelegand ca este idealul pe care si-l doreste orice cuplu, dar ei doresc sa-si construiasca casa pe un teren pe care se afla amplasat garajul. Prin urmare, garajul "- Trebuie daramat!", desi este loc suficient in curte, pentru o casa mare. Mai mult, ei vor sa impartim terenul "pe din doua" sa facem act de vanzare-cumparare pentru terenul "lor". Noi nu suntem de acord cu acest lucru pentru ca nu avem certitudinea ca nu-l vor vinde, vor cheltui banii iar noi ne vom trezi cu "proaspeti" "vecini" in curtea noastra. Repet, mi-am pierdut increderea in corectitudinea fiicei noastre.
Bineinteles ca fiica noastra recurge la amenintari de genul : "cand am iesit pe poarta nu ma veti vedea, in veci", este irascibila si intoleranta, afirmand ca "sunteti incuiati la minte".
Constat ca ea nu mai poarta un dialog, duce o batalie.
In tot acest timp, sotul ei care-si respecta foarte mult parintii, este o persoana echilibrata, calma, corecta, cu bun simt, nu spune nimic. Singura afirmatie pe care a facut-o a fost "avem doua variante: ori facem casa langa garaj, ori nu o facem deloc, ne cumparam apartament, nu e nici o suparare".
Ma bucur ca relatia dintre ea si sotul ei este absolut normala, civilizata. Se iubesc si se respecta, se pretuiesc, se inteleg foarte bine iar controversele si le rezolva pasnic.
Despre noi, trebuie spun ca suntem apreciati de anturajul si de rudele noastre, de colegii de serviciu, de vecini si ne comportam civilizat cu cei din jur. Ne cunoastem valorile, respectam si suntem respectati, ne iubim rudele, parintii, ii ajutam si suntem toleranti. Intre noi, ca si soti avem o relatie deosebita, ne iubim chiar daca avem destui ani de casatorie, nu ridicam tonul, nu ne certam, luam deciziile impreuna si desigur le cerem parerea si lor atunci cand stim ca actiunea noastra ar i-ar putea afecta. Consider ca suntem un exemplu bun pentru ei.

Stim ca am facut numeroase greseli, greseala capitala fiind aceea ca am tolerat fara limite limbajul si comportamentul agresiv din partea copilului nostru. Am cedat de prea multe ori in favoarea ei, creindu-i impresia ca i se cuvine. Din prea multa dragoste, prost interpretata, s-a ajuns aici.

Ce e de facut? Mai e ceva de facut?

Va multumesc pentru raspuns. Aveam mare nevoie de indrumarile unei persoane "neutre".
Aveti dreptate.
E greu, dar trebuie sa vedem situatia chiar asa cum este. Sa intelegem ca fiica noastra, desi este unicul copil dorit si adorat asa cum sunt copiii si in special copiii unici, nu este cea pe care ne-am dorit-o noi sa fie. Este adevarat ca suntem dezamagiti dar am hotarat sa punem punct si sa nu-i mai permitem comportamentul acesta, agresiv.
Regret enorm ca am ajuns in situatia asta, dar numai noi suntem vinovati. Am modelat-o gresit, din prea multa dragoste, prost gestionata. Am fost prea toleranti. Trebuie sa ne respecte asa cum si noi o respectam pe ea si pe cei din jurul nostru, sa se comporte civilizat indiferent de sentimentele pe care ni le poarta (daca mai poate fi vorba de sentimente... eu stiu ca atunci cand iubesti pe cineva sau macar acel cineva conteaza cat de putin pentru tine, il pretuiesti, incerci sa sa-l protejezi.sau macar nu-l ranesti)
Cat despre acte, aveti si aici dreptate. Nu vom ceda sub nici o forma chiar daca ea se va supara, va fi dezamagita, surprinsa ca o refuzam si situatia va fi si mai tensionata.
Multumesc din nou pentru indrumari.

Stimata d-na, aveti foarte mare grija sa nu semnati nici un act ca va veti trezi ca vecina mea, care o fiica avocata, dupa ce a vazut actele pe numele ei, a chemat salvarea si politia s-o duca pe cea care ia dat viata, la un spital de neuropsihiatri.

Multumesc frumos. Nu ma surprinde deloc ceea ce spuneti, am mai intalnit asemenea cazuri.

Si noi suntem cam in aceeasi situatie cu familia de mai sus.Avem doi copii unul de 20 de ani si unul de 15, baieti amandoi.Problema este cu cel mare.A terminat liceul este student in anul 2, ne-a batut la cap sa luam o masina, am luat cu ajutorul bunicilor o masina la mana a 2-a, i-am dat bani si de carnetcu toate ca sfatul meu a fost sa dea sotul intai de carnet si dupa aceea el.Vreau sa spun ca am conditionat inainte de a cumpara aceasta masina aducandu-i niste conditii foarteclare:ca masina o luam cu niste sacrificii si ca atunci cand credem ca nu e bine sa o ia sa inteleaga.Din momentul de cand am luat masina nu mai avem liniste in casa.Baiatul nu accepta cuvantul "nu" si pace.Cum prinde un banut baga tot in benzina si la plimbare.Nu vrea sa lucreze, si-a gasit consilier financiar, a stat 3 luni si dupa aceea a cedat ptr ca e greu.Are o impresie foarte buna despre el, este mandru, nu ne respecta, in ultimul timp il trateaza pe tatal lui ca pe ultimul gunoi facandu-l cum ii vine la gura.Nu stiu ce sa fac.Sunt total depasita.Stiu ca am gresit iertandu-l la infinit tot sperand ca se mai indreapta dandu-si seama de greseli.Suntem oameni muncitri ne vedem de treaba noastra ne-am ocupat de copiii si am avut grja ca de ochii din cap si ma doare foarte mult ca nu am rezolvat nimic. Ce as mai putea sa fac?

- E o problema pentru o anumita varsta - la tinerii nostri ma refer- sa vb despre cum inteleg ei respectul; copiilor nostri le lipseste experienta de viata, de aceea nu stiu sa pretuiasca efortul parintilor. Si eu, ca parinte am uneori de reprosat alor mei, cam aceleasi lucruri; poate nu la fel ca in cazul dvs., nu in aceeasi masura. Nu exista alt mijloc decat apropierea de sufletul copilului respectiv incercand sa comunicati intr-un limbaj comun, afectiv. Sa gasiti acel fir care va leaga, numai asa. De ce mandrie? Ce avem atat de grozav care sa nu-l fi primit ? Sunt afirmatii pe care le-am gasit in Biblie - si asa am reusit si eu sa nu mai fac comparatii intre oameni; incercati sa-i sugerati fiului sa se indrepte spre intrunirile pt tineret - daca are deschidere, se fac prin facultati, licee dar si in cadrul Bisericilor, sunt conferinte pt tineri unde pot invata f multe lucruri bune; poate are o anumita frustrare fiul dvs; puteti consulta un psiholog. Sunt carti f bune - Ben Carson, sau vedeti editurile crestine sau pt tineret; veti gasi sigur ceva potrivit. E f dureros pt un parinte sa nu fie pretuit de propriul copil. va doresc sa aveti izbanda ( personal cred ca numai prin metode crestine). Doamne ajuta !

Multumesc ptr sfaturi si ptr ideile bune!Greu de facut si usor de zis.Eu ca mama sunt intre ciocan si nicovala.Pe de o parte tatal si pe cealalta parte copiii.Am obosit pur si simplu.Cat despre intrunirile dela facultate el stie mai bine ca mine cand sunt si de fapt merge mai mult la seminarii ca sunt obligatorii.Tot ce se intampa in capul meu se sparge.Poate ca si sotul meu este exagerat nu stiu ce sa mai zic.Imi scoate ochii in continuu ca nu lucreaza, ca pleaca cu masina, ca a murdarit masina de sus pana jos, discutii care nu se mai sfarsesc.Tot sper ca inca nu s-a maturizat inca baiatul, ca are minte de copil si mai astept poate se mai schimba lucrurile numai sa nu gresesc.

Parinti care isi intretin fiii / fiicele (nu am spus copiii) si dincolo de varsta maturitatii - 18 ani. O viata intreaga ati muncit pentru ei, pentru ca ei erau lumina ochilor vostri, cei mai iubiti si mai pretiosi si mai importanti copii din lume, nu ? Si drept rasplata... ei vi se urca in cap la maturitate, cer tot mai mult si mai mult. Aparent sunteti niste victime... doar aparent ! Adevarul e ca mereu ati cerut acestor copii sa fie asa cum ati vrut voi, nu i-ati lasat sa faca ce le place, ce ii pasioneaza, nu i-ati lasat sa fie independenti, ci le-ati taiat aripile cu dadaceala voastra pentru copii mici. Pentru voi, acesti fii sunt in continuare copii neputinciosi numai buni de iubit si ingrijit, dar problema voastra este ca realitatea va contrazice. Ei sunt mari si puternici acum, destul de puternici sa isi arunce parintii din cuibul in care locuiesc. Si ei locuiesc acolo din cauza ca le-ati oferit tot ce puteati ca sa locuiasca acolo.
Atunci cand o sa va priviti fiii/fiicele ca pe niste oameni maturi si puternici, in acea clipa ei vor gasi moduri de a fi maturi si puternici, chiar independenti de voi si de oricine.
Respect, Daniel, 29 de ani.