6 modalități de a reduce riscul de demență

Dr. Nicolas Verhoeven este cercetător și comunicator științific cunoscut pentru activitatea sa de analiză critică a literaturii medicale și a studiilor din domeniul fiziologiei și neuroștiințelor. Într-un video de pe canalul său de YouTube (Physionic), el pornește de la o reflecție personală profundă: teama de a pierde capacitatea cognitivă acumulată de-a lungul unei vieți dedicate învățării, cercetării și curiozității intelectuale. Mai mult decât frica de boală în sine, Dr. Nicolas subliniază angoasa pierderii identității, a recunoașterii celor apropiați și, în cele din urmă, a autonomiei personale.

Pornind de la aceste considerații, el discută șase factori modificabili care pot reduce semnificativ riscul de demență, bazați pe o amplă analiză realizată de un grup internațional de cercetători și publicată de The Lancet. Mesajul central este unul realist, dar optimist: deși demența rămâne o afecțiune severă, o parte considerabilă din risc poate fi influențată prin decizii și comportamente adoptate de-a lungul vieții.

1. Stimularea cognitivă constantă – rolul real al educației

Primul factor analizat de Dr. Nicolas Verhoeven este stimularea cognitivă, un element adesea confundat exclusiv cu durata educației formale. Analiza discutată arată însă că relația este mai complexă. Nu numărul de ani de școală este decisiv, ci nivelul educațional atins și, mai ales, gradul de stimulare intelectuală susținută de-a lungul vieții.

Persoanele cu un nivel educațional mai ridicat prezintă, în medie, un risc mai mic de demență. Totuși, Dr. Nicolas atrage atenția asupra posibilelor variabile de confuzie, precum accesul mai bun la îngrijiri medicale sau la un stil de viață mai sănătos. Argumentul-cheie apare atunci când sunt analizate persoane cu același nivel de educație formală, dar cu grade diferite de solicitare cognitivă în viața profesională sau zilnică.

Datele prezentate arată că:

• combinația dintre educație redusă și activitate slab stimulativă cognitiv este asociată cu cel mai mare risc;

• persoanele cu educație redusă, dar implicate în activități ce presupun gândire critică, lectură sau rezolvare de probleme, au un risc mai mic;

• cel mai favorabil profil este asocierea dintre educație înaltă și stimulare cognitivă constantă.

Deși aceste asocieri sunt neajustate complet și pot reflecta și alți factori, ansamblul dovezilor sugerează că exersarea minții în mod activ joacă un rol real în reducerea riscului de demență. Concluzia practică formulată de Dr. Nicolas este simplă: integrarea zilnică a lecturii, reflecției și gândirii critice este probabil benefică pentru sănătatea creierului pe termen lung.

2. Protejarea auzului – o verigă neașteptată în prevenția demenței

Al doilea factor discutat este pierderea auzului, un element rar perceput intuitiv ca fiind legat de demență. Analiza prezentată în interviu arată însă că pierderea auzului este asociată cu un risc crescut de demență, chiar dacă rezultatele studiilor individuale sunt variabile.

Dr. Nicolas explică faptul că această variabilitate, denumită heterogenitate între studii, poate fi cauzată de diferențe de design, populații analizate sau factori necontrolați. Un exemplu important este utilizarea aparatelor auditive, care nu a fost ajustată în mod consecvent în analiza citată. Conform cercetătorilor, folosirea aparatelor auditive pare să aibă un efect protector, deși dovezile sunt încă considerate insuficient de solide pentru concluzii definitive.

Un mecanism plauzibil sugerat este legătura dintre auz și stimularea cognitivă și socială. Dificultățile auditive pot reduce capacitatea de a purta conversații, favorizând izolarea socială și diminuarea stimulării mentale, factori asociați la rândul lor cu declinul cognitiv.

Mesajul practic formulat de Dr. Nicolas este direct: protejarea auzului în medii zgomotoase, precum concertele, utilizarea echipamentelor sau expunerea frecventă la muzică la volum ridicat, este o intervenție simplă, dar potențial relevantă pentru prevenția demenței.

3. depresia – o relație complexă cu riscul de demență

Al treilea factor, depresia, este abordat cu o prudență deosebită. Dr. Nicolas Verhoeven subliniază că simpla formulare „tratarea depresiei” este insuficientă și poate fi chiar reductivă, având în vedere complexitatea acestei afecțiuni.

Datele prezentate arată că persoanele diagnosticate cu depresie au un risc mai mare de a dezvolta demență comparativ cu cele fără un astfel de diagnostic. Totuși, interpretarea nu este simplă. Există numeroase explicații alternative, iar cercetătorii menționează explicit posibilitatea cauzalității inverse, în care procesele neurodegenerative incipiente pot favoriza apariția simptomelor depresive, mai ales la vârste înaintate.

Mecanismele exacte prin care depresia ar putea contribui la declinul cognitiv nu sunt clar definite în acest moment. Din acest motiv, Dr. Nicolas evită recomandări simpliste și subliniază că prezența simptomelor depresive neadresate ar trebui să constituie un motiv suplimentar pentru consultarea unui specialist, atât din perspectiva sănătății mintale, cât și a sănătății cognitive pe termen lung.

4. Traumatismele cranio-cerebrale – inclusiv loviturile „ușoare” repetate

Un alt factor discutat este traumatismul cranio-cerebral, prezentat nuanțat, dincolo de ideea clasică a comoțiilor severe. Dr. Nicolas explică faptul că nu sunt necesare leziuni majore pentru a crește riscul de demență.

Este oferit exemplul jucătorilor de fotbal care lovesc mingea cu capul în mod repetat. Deși aceștia pot avea o mortalitate generală mai redusă decât populația generală, datele arată un risc crescut de demență, sugerând că microtraumatismele repetate pot avea efecte cumulative asupra creierului.

Astfel, nu doar accidentele evidente, ci și expunerea repetată la lovituri ușoare sau moderate ale capului, chiar și intenționate, pot contribui la modificări cerebrale pe termen lung. Mesajul formulat de Dr. Nicolas este sugestiv: creierul ar trebui protejat cât mai mult posibil, iar reducerea oricărei forme de traumatism, chiar minim, este de dorit.

5. Diabetul zaharat de tip 2 – importanța duratei expunerii

Al cincilea factor analizat este diabetul zaharat de tip 2, recunoscut ca factor de risc pentru multiple afecțiuni cronice. În contextul demenței, Dr. Nicolas evidențiază o observație interesantă: diabetul apărut la vârste mai înaintate, după aproximativ 60 de ani, nu pare să fie asociat cu un risc crescut de demență.

Interpretarea propusă este că diabetul necesită o perioadă lungă pentru a-și exercita efectele asupra creierului. Atunci când apare târziu în viață, alte complicații pot surveni înainte ca demența clinică să devină evidentă.

Sunt menționate mai multe mecanisme potențiale:

• efectele directe ale glicemiei crescute,

• stresul oxidativ și leziunile celulare,

• afectarea fluxului sanguin cerebral prin mecanisme vasculare.

Concluzia practică este clară: prevenția și controlul diabetului prin alimentație, control ponderal, activitate fizică și, atunci când este necesar, tratament medicamentos, reprezintă o strategie solidă pentru reducerea riscului de demență și pentru sănătatea generală.

6. Renunțarea la fumat – un efect reversibil asupra riscului de demență

Ultimul factor discutat este fumatul. Deși efectele sale nocive sunt bine cunoscute, Dr. Nicolas Verhoeven subliniază un aspect surprinzător: renunțarea la fumat pare să elimine complet riscul suplimentar de demență asociat acestui comportament, readucând riscul la nivelul persoanelor care nu au fumat niciodată.

Acest rezultat este descris ca fiind neobișnuit, deoarece în multe alte contexte renunțarea la fumat reduce riscul, dar nu îl normalizează complet. Deși este probabil necesară o perioadă de timp suficient de lungă după oprirea fumatului, mesajul este clar: beneficiul există și este substanțial.

Considerații finale – ce schimbă perspectiva asupra prevenției

Dr. Nicolas Verhoeven subliniază că toți factorii discutați sunt modificabili, iar gestionarea lor ar putea reduce riscul total de demență cu până la aproximativ 45%. Totuși, chiar și în cele mai favorabile condiții, riscul nu este eliminat complet, deoarece factori nemodificabili, precum genetica, rămân relevanți.

Un alt aspect esențial este momentul intervenției. Expunerea timpurie la fumat, traumatisme cranio-cerebrale, depresia sau alți factori discutați este asociată cu un risc mai mare decât expunerea tardivă. Acest lucru susține ideea că prevenția începută devreme are un impact mai mare, fără a anula valoarea schimbărilor făcute la vârste mai înaintate.