Psihoterapie pentru trup și suflet, din perspectiva spirituală: misterul suferinței!

Drumul către iad este pavat cu intenţii bune - Pilda numărul 157

Un om şi un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumuseţea zilei, când, deodată, îşi dădu seama că, de fapt, murise. κi aducea acum clar aminte că murise, iar câinele, care mergea lângă el, murise chiar cu mai mulţi ani în urmă...  Se întrebă: "Oare unde duce drumul astă?"...
După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră. 
Privindu-l mai îndeaproape, văzu că era făcut dintr-o marmură foarte fină. 
Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare. 
Ajunseră acolo şi văzu că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El şi câinele său se apropiară de poartă şi atunci observă, într-o parte, un om şezând la un birou.
Îl întrebă:
- Scuzaţi-mă, unde ne aflăm ?
- Aici e raiul - răspunse acesta.
- Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne daţi puţină apă? 
- Bine"™nţeles, intraţi înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă nişte apă cu gheaţă. Făcu un gest şi poarta începu să se deschidă. 
- Prietenul meu, poate intra şi el? - întrebă călătorul arătând înspre câine. 
- Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale. 
Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse şi îşi continuă calea pe care pornise,  împreună cu câinele său.
După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de ţară, dădură de o fermă, a cărei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba.  Se apropie şi văzu un bărbat şezând rezemat de un copac şi citind o carte. 
- Scuzaţi-mă! - i se adresa el. Aveţi cumva puţină apă?
- Da, desigur... e o cişmea ceva mai încolo. 
- Şi pentru prietenul meu? - zise, arătând către câine. 
- Trebuie să fie şi o strachină, chiar lângă cişmea. 
Trecură de poartă şi ajunseră la o cişmea veche, cu pompă. Omul şi câinele băură pe săturate. După ce terminară, se înapoiară la omul de sub copac. 
- Ce loc este acesta? - întrebă călătorul.
- Acesta este raiul.
- Sunt total încurcat. Un cetăţean, ceva mai jos, pe drumul ăsta, mi-a zis că raiul este acolo unde era el. 
- Te referi la locul acela cu alei de aur şi zid de marmură?... Acela e iadul. 
- Şi nu vă deranjează că ei folosesc acelaşi nume ca şi dumneavoastră?!... 
- Din contră, ei sunt aceia care îi triază mai întâi pe cei care sunt gata să-şi lase în urmă prietenii cei mai buni.  

Milostenia şi făţărnicia oamenilor - Pilda 158

Într-o zi, cu multă vreme în urmă, undeva, o tânără femeie înfăşurată în nişte veşminte zdrenţuroase, străbătea uliţele unui sătuc, bătând din poartă în poartă şi cerând milostenie.
Nu prea avea noroc. Mulţi îi adresau vorbe de ocară, alţii asmuţeau câinii asupra-i. Alţii însă îi aruncau în poale doar coji de pâine mucegăită şi cartofi stricaţi.
Numai doi bătrânei care locuiau într-o casă micuţă de la marginea satului o poftiră în casă pe sărmana femeie.
- Şezi un pic de te încălzeşte, spuse moşul, în vreme ce soţia sa pregătea o ulcică de lapte şi o felie mare de pâine.
În timp ce mânca, cei doi bătrânei o mângâiară cu câteva vorbe bune.
În ziua următoare, în acel sat se petrecu un lucru nemaipomenit. Un slujbaş regesc aduse pentru familiile din fiecare casă câte o invitaţie la palat. Neaşteptata invitaţie tulbură tot satul, iar după-amiaza toate familiile, gătite în straie de sărbătoare, sosiră la castel. Fură duse într-o impunătoare sală de ospeţe şi fiecăruia i se dădu un loc anume.
Când se aşează toţi, servitorii în livrele începură să servească mâncarea. De îndată, se ridică un murmur de dezaprobare şi mânie pe care nimeni nu încerca să le ascundă. În fapt, servitorii puneau sârguincioşi pe farfurii coji de cartofi, pietre şi coji de pâine mucegăită. Numai în farfuriile celor doi bătrânei, aşezaţi undeva la un colţ al mesei, puseră cu politeţe rafinate şi delicioase feluri de mâncare.
Pe neaşteptate, în sală intră tânăra femeie cu veşmintele zdrenţuite. Cu toţi amuţiră.
- Aţi găsit astăzi tocmai ce mi-aţi dat mie ieri.
Îşi scoase hainele cu care era înveşmântată. Pe sub zdrenţe avea nişte straie aurite, presărate cu nestemate. Era însăşi regina.

Vrei să Îl vezi pe Dumnezeu? - Pilda numărul 159

Într-un sătuc vieţuiau doi oameni care mereu se războiau unul cu celălalt. Din te miri ce, între ei mereu izbucneau câte o ceartă. Viaţa devenise de nesuportat atât pentru unul cât şi pentru celălalt, ba chiar pentru întreg satul.
Într-o bună zi, câţiva bătrâni îi ziseră unuia dintre ei:
- Singura ieşire ce-ţi mai rămâne - după ce le-am încercat pe toate - este să te duci să vorbeşti cu Dumnezeu.
- Aşa voi face, dar încotro să mă duc?
- Nimic mai uşor. Va fi de ajuns să urci pe acolo pe creasta muntelui şi ai să-l vezi pe Dumnezeu.
Fără a sta pe gânduri, omul nostru porni să-l întâlnească pe Dumnezeu. După multe şi obositoare zile de mers, ajunse pe vârful muntelui.
Dumnezeu se afla acolo şi îl aştepta.
În zadar se frecă la ochi omul nostru; nu încăpea umbră de îndoială: Dumnezeu avea chipul vecinului său certăreţ şi nesuferit.
Nimeni nu ştie ce i-o fi spus Dumnezeu. În tot cazul însă, atunci când se întoarse în sat, nu mai era acelaşi.
Dar, cu toată purtarea sa de grijă şi dorinţa de împăcare cu vecinul său, tot rău mergeau lucrurile, întrucât celălalt căuta noi şi noi pricini de gâlceavă.
Bătrânii îşi spuseră unii altora:
- Ar fi bine să meargă şi el să-L vadă pe Dumnezeu.
Cu toată încăpăţânarea lui, până la urmă izbutiră să-l convingă să meargă pe muntele cel înalt. Iar acolo, pe culme, şi el descoperi că Dumnezeu avea chipul vecinului său.
Din acea zi, totul se schimbă şi pacea începu să domnească peste acel sătuc.

Aşadar 'dacă vrei să-l vezi pe Dumnezeu, uită-te la aproapele tău. Fiecare poartă în el chipul lui Dumnezeu'.

Iubirea dintre fraţi - Pilda numărul 160

Un tată lăsă fiilor săi moştenire un ogor cu grâne. Cei doi îl împărţiseră frăţeşte.
Dar unul dintre ei era bogat şi necăsătorit, câtă vreme celălalt era sărac şi avea de crescut mulţi copii.
Când veni timpul secerişului, fratele cel bogat începu să se zvârcolească în pat cugetând în sinea lui: "Eu sunt bogat, la ce-mi folosesc mie snopii aceia? Fratele meu este sărac şi are nevoie de mult grâu pentru  familia lui".
Se ridică din pat, se duse la câmp şi, din partea sa, luă o mulţime de spice şi le duse pe bucata de ogor a fratelui său.
În aceeaşi noapte, fratele său gândea şi el: "Fratele meu nu are nici soţie, nici copii. Bucuria sa este bogăţia şi eu vreau să văd că bucuria lui creşte".
Îşi lasă culcuşul, plecă la câmp şi duse mult din ce secerase el în partea de ogor ce aparţinea fratelui său. Atunci când, în zori, cei doi se duseră la câmp, mare le fu uimire când văzură că grâul nu scăzuse.
În nopţile următoare făcură acelaşi lucru. Fiecare dintre ei ducea din grâul său pe ogorul fratelui. Şi, în fiecare dimineaţă, descopereau că grâul nu scădea.
Însă, într-o noapte, cei doi fraţi se întâlniră în mijlocul ogorului, amândoi având braţele pline de snopi de grâu.
Îşi dădură seama de cele întâmplate şi, râzând, se îmbrăţişară.
Atunci auziră un glas din cer:
- Locul acesta pe care a fost vădită atâta iubire frăţească se cuvine a fi ales pentru zidirea templului meu, templul iubirii dintre fraţi.
Şi, în fapt, regele Solomon a ales mai târziu acel loc pentru a construi templul.

Oare azi ar izbuti regele Solomon să găsească un loc pentru templu?

Mi-am făcut duşmanii prieteni - Pilda numărul 161

Un împărat din vechime a făcut într-o bună zi un jurământ solemn:
- Îi voi cuceri pe toţi duşmanii mei şi îi voi alunga din împărăţia mea.
După un timp, supuşii săi îl văzură cu uimire pe împărat plimbăndu-se prin grădinile sale la braţ cu cei mai mari duşmani ai săi, râzând şi glumind cu ei.
- Dar...îl întrebă mirat unul dintre curtenii săi, nu ai jurat tu că îi vei alunga din împărăţia ta pe toţi duşmanii tăi?
- De fapt asta am şi făcut, răspunde împăratul. I-am transformat pe toţi în prieteni.

Cu ce măsură veţi măsura cu aceeaşi vi se va măsura - Pilda numărul 162

Sătucul de la poalele castelului fu trezit în zori de glasul crainicului castelanului, care dădea citire în piaţă unei vestiri.
- Preaiubitul nostru stăpân îi cheamă pe toţi bunii şi credincioşii săi supuşi să ia parte la petrecerea prilejuită de sărbătoarea zilei sale de naştere.
Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască aceia care vor veni la petrecere să aducă acolo nişte apă ca să umplem puţul castelului, de acum secat...
Crainicul reluă de mai multe ori vestirea, apoi întoarse spatele mulţimii şi, însoţit de gărzi, o porni spre castel.
În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri.
- Vai, tot tiran a rămas! Are destule slugi ca să poată să-i umple puţul... eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă!
- Ba nu, el a fost mereu bun şi milostiv! De aceea eu voi duce un butoiaş!
- Ba eu doar un... degetar!
- Iar eu un butoi!
În dimineaţa petrecerii, pe drumul care urcă spre castel se putea vedea un straniu alai.
Unii împingeau din răsputeri butoaie mari sau gâfâiau cărând vedre mari pline cu apă.
Alţii, luându-şi în râs tovarăşii de drum, duceau pe tăvi carafe mici sau ulcele cu apă.
Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în puţul castelului, lăsând într-un ungher vasul în care o adusese, îndreptându-se apoi plin de bucurie înspre sala unde avea să aibă loc ospăţul.
Fripturi şi vinuri, dansuri şi cântece se înlănţuiau, fără încetare, până când, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulţumire cu vorbe meşteşugite şi se retrase în odăile sale.
- Şi darul făgăduit? Mormăiră unii, supăraţi şi dezamăgiţi.
Alţii vădeau, dimpotrivă, o bucurie deplină. "Stăpânul nostru ne-a dăruit cea mai minunată petrecere!"
Înainte de a pleca, fiecare trecu să-şi ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră strigăte ce iute se transformară într-o rumoare, care cuprindea şi exclamaţii de bucurie şi urlete de mânie.
Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur!
- Ah, dacă aş fi adus mai multă apă..

"Daţi şi vi se va da... căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura".

Ce alegem: soarta, destinul, predestinaţia sau pronia lui Dumnezeu? - Pilda numărul 163

În timpul unei bătălii cruciale, un general a hotărât să atace, cu toate că armata sa era cu mult depăşită numeric de cea inamică.
El era încrezător în victorie pentru că se bizuia pe Dumnezeu, dar oamenii săi erau cuprinşi de îndoială.
În drum spre câmpul de luptă s-au oprit la o biserică şi s-au rugat cu toţii.
După ce s-a rugat împreună cu soldaţii săi, generalul a scos o monedă şi a zis:
- Voi arunca acum moneda. Dacă nimereşte capul vom câştiga, căci Dumnezeu voieşte să câştigăm, dacă e pajura vom pierde.
Acum e momentul pentru ca destinul să ni se arate.
Zis şi făcut. A aruncat moneda în aer. Toţi aşteptau cu nerăbdare să vadă ce le-a hotărât soarta.
A ieşit capul.
Soldaţii au răsuflat uşuraţi. Plini de încredere au atacat armata inamică şi au ieşit victorioşi.
După bătălie un locotenent remarca:
- Nimeni nu poate schimba destinul!
Într-adevăr! i-a replicat generalul şi i-a arătat locotenentului moneda falsificată,
Aceasta avea capul pe ambele părţi.
- Dumnezeu nu predestinează pe nimeni căci ce judecată ar mai putea fi aceea.
A crede înseamnă a te şi încrede! Mulţi spun că au credinţă, dar nu se încred.
Eu astăzi m-am încrezut în Dumnezeu şi am ieşit biruitor!
_
De multe ori observăm în viaţa de zi cu zi oameni care la arătare par a fi credincioşi, care par a face lucruri bineplăcute lui Dumnezeu, dar în definitiv fac doar de suprafaţă, formal şi ritualic, fără miez, fără esenţă, fără credinţă adevărată, fără încredere totală în Dumnezeu.
Mulţi sunt aceia care cred în soartă, în destin şi mergând pe înţelegerea aceasta nu fac nimic pe tărâmul sufletului lor pentru a schimba ceea ce este greşit.
Mulţi vin la Sfânta Biserică doar pentru împlinirea unor dorinţe, fără ca motivul principal să fie mântuirea sufletului, fară să fie dobândirea comuniunii cu Dumnezeu - Acela de care avem nevoie ca să implinească toate dorinţele noastre bune.
Oamenii vor ca Dumnezeu să fie ascultătorul lor iar nu ei ascultătorii Lui.
Vin la Dumnezeu pentru că vor să se căsătorească, să treacă examene, să se facă sănătoşi - dar aceasta, înainte de a deveni ei credincioşi cu adevărat.
Îl condiţionează pe Dumnezeu cu problemele lor fără să aibă o bună înţelegere a lucrurilor. Dumnezeu înainte de toate, înainte să-ţi plinească dorinţele doreşte să devii credincios, încrezător, fidel Lui spre binele total.
Dacă va plini dorinţa va mai veni omul la Dumnezeu? Cu siguranţă nu! De ce? Pentru că Dumnezeu când ştie că ai devenit al Lui trup şi suflet îţi împlineşte dorinţa (dacă este spre mântuire).
De aceea mulţi vin pentru puţină vreme la Biserică, se roagă un pic, chiar se spovedesc şi participă la unele slujbe, dar văzând că "visul" lor nu se împlineşte repede, renunţă şi spun :
"Aceasta-mi este soarta!"
"Acesta-mi este destinul!"
Astfel confundând pe Dumnezeu cu duhul din lampa lui Aladin, acela care iese la comandă şi împlineşte pe loc dorinţa stăpânului!
Doamne, ajută-ne să fim credincioşi, încrezători în pronia TA, să fim fideli şi răbdători pe calea desăvârşirii spre binele nostru suprem!

Cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? - Pilda numărul 164

A trăit odată un rege al Spaniei, care era foarte mândru de strămoşii săi şi care era cunoscut pentru cruzimea sa faţă de cei mai slabi decât el.
Într-o zi, pe când călătorea cu suita sa pe o câmpie din Aragon unde, cu ani în urmă, murise tatăl lui în luptă, întâlni un om care scotocea într-o grămadă de oseminte.
- Ce faci aici? întrebă regele.
- Când am aflat că regele Spaniei vine încoace, am hotărât să adun oasele răposatului vostru tată şi să vi le dau. Dar, oricât aş căuta, nu le pot găsi, căci sunt exact la fel cu ale ţăranilor, ale oamenilor săraci, ale cerşetorilor şi ale sclavilor care au murit tot aici. Nu e nici-o deosebire.
Auzind acestea, regele a rămas pe gânduri, luptat fiind de conştiinţă, care a început să lucreze ca un vierme neadormit.
_
Să medităm şi noi mai mult la tot ce am făcut în viaţă, la atitudinea şi comportarea noastră faţă de semeni, faţă de Dumnezeu şi faţă de noi înşine.
Iar dacă ne mustră conştiinţa pentru ceva, să ne schimbăm viaţa (în bine), să spălăm trecutul cu lacrimile pocăinţei şi să nu uităm de mila lui Dumnezeu care ne oferă, pentru curăţire, şi al doilea botez, adică Sfânta Spovedanie, până nu va scotoci cineva în vreo grămadă de oseminte şi cu durere să zică:
"Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?" ...

Tot ce se întâmplă, se întâmplă cu un scop - Pilda numărul 165

Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un iarmaroc. Avea, aşadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruţa pe drum, se porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui Dumnezeu, zicând:
- La ce mai e bună si ploaia aceasta, Doamne?
Dar cum mergea aşa, iată că se ivi în faţa căruţei un bandit, care întinse puşca spre el, voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască.
Negustorul rămase încremenit.
Hoţul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina ploii, capsa şi pulberea se udaseră.
Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor şi luând-o la goană, scăpă de tâlhar.
După ce ieşi din impas, se opri, se închină şi zise:
- Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis.
Şi de-atunci, negustorul acela nu a mai cârtit niciodată. Dar şi pentru bandit a fost o lecţie.
Şi-a dat seama că o mână nevăzută l-a salvat pe negustor.
Iar de atunci nu şi-a mai pus nădejdea în arma sa, înţelegând că oricând aceasta poate să-l trădeze şi astfel să cadă prea uşor în mâna autorităţilor.

Marea iubirea a lui Dumnezeu pentru om - Pilda numărul 166

Un om dormea în coliba lui, când, dintr-odată, într-o noapte,  coliba s-a umplut de lumină şi i-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru El şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut.
Mulţi ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi pe suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclinitit. În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist şi istovit în coliba lui, simţind că întreaga zi a irosit-o degeaba.
Tocmai când bărbatul era mai descurajat, adversarul lui Dumnezeu (diavolul) a decis să-şi facă apariţia în gândurile plicitisite ale acestuia :"De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit".
Aşa omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca lui va fi un eşec.
Aceste idei l-au deprimat şi descurajat pe bărbat.
Diavolul i-a spus: "De ce te distrugi singur pentru asta? petrece-ţi timpul făcând doar un efort minim şi te vei simţi mai bine".
Bărbatul ostenit tocmai aşa îşi propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage şi să-şi spună păsul lui Domnului.
"Doamne, a spus, am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acuma, după atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici cu jumătate de milimetru. Ce am greşit? De ce am eşuat?"
Domnul i-a răspuns înţelegător:
"Prietene, când ţi-am cerut să-Mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să o mişti.        
Sarcina ta era doar să împingi. Şi acum vii la Mine obosit spunând că ai eşuat. Dar chiar asta e realitatea?
Priveşte la tine. Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit solide şi puternice.
Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ce te-ai fi putut aştepta să ai.
Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar vocaţia ta a fost să Mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi încrederea în înţelepciunea Mea. Ceea ce ai şi făcut.
Acuma Eu, prietene, voi muta stânca!"
_
Câteodată, când auzim cuvântul Domnului, avem tendinţa să ne folosim gândirea noastră pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, Domnul nu ne cere decât simpla ascultare şi încredere în El.
Cu toate că noi credem că prin credinţă mutăm munţii, de fapt tot Domnul este Cel care îi mută din loc.
Nimic în viaţa aceasta nu este întâmplător, totul este proniat de Dumnezeu! Tu, omule, doar fă ceea ce ţi s-a încredinţat să faci, iar El va plini toate pentru tine şi prin tine! Dacă faci un lucru din greu şi zăbovesc să apară rezultatele înseamnă că e nevoie să te desăvârşeşti, să te întăreşti acolo.
Uneori ne luptăm ani grei cu o patimă şi parcă Dumnezeu nu aude, El care într-o clipită o poate alunga, dar ne lasă să luptăm tocmai pentru a ne întări şi a toci acea patimă cu sârguinţă, ca ea să nu mai poată reveni.

Cea mai mare bucurie pe pământ este aceea când vom înţelege marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi!

Fiecare om care-ţi face ceva rău, este o victimă a diavolului! - Pilda numărul 167

-Dacă într-o zi, începu bătrânul, mergi liniştit pe drum şi-l vezi pe fratele tău mergând şi el liniştit pe drum şi, dintr-o dată, apare un om rău cu un cuţit în mână, care se repede asupra fratelui, îl loveşte şi-l lasă jos plin de sânge, ce simţi tu faţă de acel frate, milă sau furie?
Mirat, am întrebat şi eu, la rândul meu:
- Cum aş putea să simt furie faţă de frate, care a căzut victimă răufăcătorului?
Cu siguranţă că mi-ar fi foarte milă şi aş încerca să-l ajut pe cât aş putea.
- Vezi, fiecare om care te jigneşte, care te vatămă, te calomniază sau te nedreptăţeşte într-un fel sau altul este un frate al tău căzut victimă în mâinile diavolului cel răufăcător.
Tu, când vezi că fratele tău te nedreptăţeşte, ce trebuie să faci?
Trebuie să simţi multă milă pentru el şi să te rogi fierbinte şi în tăcere lui Dumnezeu, ca să-ţi fie alături în acel moment de grea încercare şi să-l miluiască şi pe frate, care e victima tâlharului demon.
Iar Dumnezeu vă va ajuta şi pe tine, şi pe frate.
De nu vei proceda aşa, ci, dimpotivă, te vei înfuria împotiva fratelui, atunci diavolul se va năpăstui şi asupra ta şi va face tot ce va pofti cu voi amândoi.

Ceea ce ne aparţine la sfârşitul alergării prin viaţă! - Pilda numărul 168

Un om a murit subit.
Deodată L-a văzut pe Dumnezeu apropiindu-se de el, cu o valiză în mână şi spunându-i...
Fiul meu, e timpul să mergem...
Omul L-a întrebat pe Dumnezeu:
De ce aşa curând? Aveam atâtea planuri...
Îmi pare rău, fiule... dar acum este momentul plecării tale.
- Dar uită-te! Ce ai în valiză? Ceea ce ţi-a aparţinut?
Ce mi-a aparţinut? Vrei să spui lucrurile mele, hainele, banii?
- Îmi pare rău, fiule, dar lucrurile materiale pe care le-ai avut nu ţi-au aparţinut niciodată. Au aparţinut pământului.
Atunci sunt amintirile mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar acestea nu mai vin acum cu tine. Ele nu ţi-au aparţinut niciodată. Au aparţinut timpului.
... Atunci talentele mele?
Îmi pare rău, fiule, dar nici acestea nu ţi-au aparţinut. Au aparţinut circumstanţelor.
Atunci prietenii mei, membrii familiei mele?
Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ţi-au aparţinut. Au aparţinut drumului tău prin viaţă.
Dar soţia şi copiii mei?
Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ţi-au aparţinut. Au aparţinut inimii tale.
Atunci trupul meu?
Nici acesta nu ţi-a aparţinut niciodată. A aparţinut ţărânei din care a fost luat.
Atunci e sufletul meu?
- Îmi pare rău, fiule, dar sufletul nu ţi-a aparţinut. Sufletul tău îmi aparţine Mie.
Atunci omul smulse valiza din mâna lui Dumnezeu şi o deschise.
ERA GOOOOALĂ.
Cu o lacrimă de dezamăgire, omul îl întrebă pe Dumnezeu:
- Nu am avut niciodată nimic?
- Ba da, fiule...
Fiecare din momentele pe care le-ai trăit au fost numai şi numai ale tale...
Tot ceea ce ai întreprins în viaţă este al tău. Numai faptele tale merg acum cu tine şi vor trage de la sine după cântarul dreptăţii ceea ce a fost bun sau rău.
Viaţa este doar un moment. Un moment care e numai al tău. Este o călătorie plină de libertate ce-ţi dă şansa să alegi ceea ce trebuie să faci. Tot ceea ce ai făcut, ţie ţi-ai făcut. Dacă ai făcut bine, bine vei avea, şi mulţime de martori vor mărturisi pentru tine, pentru binele făcut şi vei fi pomenit în veac cu bucurie de toţi cei pe care i-ai bucurat.
Însă de-ai făcut rău, cu ce te vei alege? Cum vor mărturisi ce-i ce ţi-au fost în preajmă despre tine. Cum ţi se va arăta cu degetul faptele tale rele, care pe lângă faptul că le-ai făcut, le-ai şi înmulţit printr-un exemplu prost.

Şi acum, hai să mergem...

Femeia bârfitoare şi sacul aspru al pocăinţei! - Pilda numărul 169

O femeie se lăuda că-L cunoaşte pe Dumnezeu şi-I urmează sfânta Lui învăţătură. Dar avea obiceiul de a cleveti (vorbi de rău) pe semenii ei în toate prilejurile, fără să-şi dea seama că fapta ei este un păcat.
Preotul, de mai multe ori, i-a atras atenţia şi a sfătuit-o să se lase de acest păcat. Ea nu s-a lăsat. Tot mereu se fălea că e drept credincioasă. Mergând într-o zi la duhovnic, ca să-i arate cât de mare credinţă are ea, îi zise.
- "Părinte, eu vreau să mă jertfesc pentru Domnul Hristos. De aceea, te rog, să-mi dai încuviinţare să pun pe trupul meu un sac aspru, ca în felul acesta să-mi pot arăta mai cu tărie credinţa..."
Preotul, care-i cunoaştea bine păcatul bârfirii (clevetirii), drept răspuns, îşi puse degetul la buze - şi-i răspunse:
- "Iată acesta este sacul cel mai bun pentru dumneata" - şi din nou îi arată buzele.
Femeia fu cuprinsă de ruşinare. Ea făgădui duhovnicului că nu va mai bârfi (cleveti). Astfel, ea îmbracă sacul cel mai bun, cu care putea să-şi arate credinţa în Dumnezeu şi să se mântuiască de cel rău. 

Dacă ne batem până şi pe aghiasmă! - Pilda numărul 170

Odată, în timp ce ţinea o predică despre răbdare, un preot care venise de curând la o parohie dădu credincioşilor un exemplu: "Îmi aduc aminte că, într-o zi, de praznicul Bobotezei, venise multă lume la biserică. Se făcuse o coadă mare la aghiasmă. Eu am încercat să îi rog pe credincioşi să nu se înghesuie, să stea liniştit, dar era tulburare mare. Mai ales cei care vin la biserică de două-trei ori pe an erau foarte nerăbdători să ia primii. La un moment dat am văzut că în faţă era un bărbat mai solid, care turna el apă în sticlele oamenilor. A stat aşa multă vreme. Când mai ieşeam din biserică, îl vedeam turnând apă în sticle.
La un moment dat, i-am mulţumit că îl ajuta pe paraclisier şi l-am întrebat:
- Dar nu te grăbeşti să mergi la casa ta?
- Ba da, părinte, cum să nu. Tot zic că mai umplu o sticlă şi plec. Dar apoi mă gândesc că, dacă plec eu, iar se face agitaţie. Aşa văzându-mă mai solid, lumea se înghesuie mai puţin. Cred că o să plec ultimul de aici.
Şi ultimul a plecat. Aşa că, în timp ce alţii se înghesuiau să ia aghiasmă, şi se îmbrânceau de parcă erau la piaţă, un creştin a ştiut să dea exemplu de răbdare.
Dacă ne batem pentru aghiazmă, dacă îi călcăm pe alţii în picioare ca să ne umplem sticlele înaintea lor, nici Sfânta Împărtăşanie de am luat-o nu ne este de folos.
Pe când dacă ne gândim şi la aproapele nostru, atunci cu adevărat aghiasma pe care o luăm ne sfinţeşte şi trupurile, şi sufletele. Atunci ne împărtăşim de harul lui Dumnezeu".

¡Hola!
Gregory, te amo, querido hermano en Cristo ;)
♥♥♥,
Mr. Nick

Bomba teroristului şi deznădejdea - Pilda numărul 171

Un preot le spunea credincioşilor:
"Un terorist a pus o bombă la o bancă ce ocupa parterul şi primul etaj al unui bloc învecinat cu blocul în care locuiesc eu. Bomba a explodat şi blocul a căzut la pământ. Nu au fost multe victime, căci locatarii erau plecaţi în concediu. Dar au rămas fără locuinţe. Când s-au întors din concediu, văzând că s-a ales praful de apartamentele lor, majoritatea au căzut în deznădejde. Îi priveam din când în când pe geam. Ieşind să cumpăr ceva, m-am întâlnit cu un vecin care locuise în blocul care explodase. Mi-a spus cu bărbăţie:
- Părinte, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu eram acasă. Eram la socri cu familia.
Credinţa lui m-a mirat. Nu era un om cu mulţi bani, deci încercarea prin care trecea era cu atât mai mare.
- Nu ai avut gânduri de deznădejde?
- Deznădejde? Nu, părinte. V-am spus: I-am mulţumit lui Dumnezeu că suntem întregi. Cu casa, se va rezolva până la urmă. Nu ne lasă Cel de Sus. Pentru noi nu e atât de greu cum e pentru cei care şi-au pierdut un soţ, o mamă, un copil, în această nenorocire.
Toţi erau deznădăjduiţi, numai el nu. Iată ce înseamnă să ai o credinţă puternică.
Putea să cârtească, dar nu a făcut-o. Şi a luat plata răbdării sale".

Fiscalitate, criză, biruri, taxe şi prostia omenească! - Pilda numărul 172

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: "Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!". Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.
"Trebuie să fie tare bune merele alea", îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: "Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela".
Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: "Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere".
Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: "Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela".
Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă.
Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: "Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere".
Zis şi făcut.
Întors la şeful său, străjerul se lăudă: "Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului".
Primul străjer merse la stolnic: "M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat, am reuşit să cumpăr un sac cu mere!". Stolnicul - repede la paharnic: "Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere".
Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: "Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere".
Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpânitorului cetăţii şi glăsui: "Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere".
Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă:
"Hmmm... Cinci mere pentru cinci galbeni... scump, foarte scump!
Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători.
Înseamnă că lumea o duce bine, are bani.
Ia să măresc eu birurile!"

Nu câştigi nimic cu asprimea! - Pilda numărul 173

Un om suferea din cauza purtării aspre a şefilor săi. Acest lucru ameninţa să-l umilească şi să dea impresii greşite despre caracterul său. Un preot l-a primit, a pus lucrurile la punct şi i-a făcut o radiografie sufletească foarte corectă:
- Eşti bun, sensibil, paşnic, eşti mielul lui Dumnezeu. Dar, când cei din jur se poartă aspru cu tine, ripostezi înlăuntrul tău şi, atunci, ei te judecă greşit şi nu te înţeleg. În schimb, când te iau cu binişorul, eşti capabil de lucruri atât de bune, încât toţi rămân surprinşi. Oamenii care te-au judecat greşit şi te-au rănit nu cunosc fabula aceea veche cu vântul şi soarele, care se certau, fiecare spunând despre sine că e mai puternic, şi s-au învoit ca acela dintre ei care va da şuba păstorului ce tocmai urca muntele în acel moment, acela e mai puternic. Vântul a suflat cât a putut, dar păstorului i s-a făcut frig şi s-a înfăşurat şi mai strâns în şuba lui. A ieşit apoi soarele de după nor, împrăştiind în jur bunătate şi căldură, încât păstorul s-a încălzit şi şi-a scos şuba. Atunci, soarele a strigat la vânt: "Ai văzut care dintre noi e mai puternic?"

Preotul concluzionă:
- Nu câştigi pe om cu asprimea, ci cu bunătatea.

Dreapta socoteală, o raritate! - Pilda numărul 174

După slujbă, un tânăr s-a apropiat de preot şi l-a întrebat:
- Părinte, îmi daţi binecuvântare să mă duc mâine cu colegii mei la un film? Am terminat sesiunea şi vreau să mă relaxez puţin.
- La ce film vreţi să mergeţi?
- La o comedie sf.
- Dacă ţii mult să mergi, du-te.
Tânărul s-a îndepărtat. Paraclisierul, care în tinereţea sa fusese frate de mânăstire, auzind cuvintele părintelui, s-a smintit:
- Vai, părinte, cum îl lăsaţi să îşi piardă timpul?
- Nu e treaba ta.
- Totuşi, nu vă e frică de Dumnezeu?
- Nu eşti tu duhovnicul lui, ci eu. De câteva luni vine la biserică şi e din ce în ce mai râvnitor. Nu trebuie să privească credinţa ca pe un jug sufocant. Trebuie să urce pe fiecare treaptă, nu poate ajunge direct la capătul drumului. Peste câţiva ani sau poate chiar peste câteva luni poate că va renunţa de bună-voie să meargă la astfel de filme.
Se va folosi mai mult dacă va urca pe treapta următoare, la momentul potrivit, nu când îi impun eu.
- Nu vă înţeleg.
- Uite, îţi dau un exemplu. Tu asculţi la tine acasă muzică religioasă?
- Da, cum să nu. Uneori ascult până suprasolicit casetofonul.
- Aici vroiam să ajung. Şi atunci, îţi mai pui muzică?
- Nu, să nu-l stric.
- Aşa e şi cu sufletul. Cum să-ţi explic mai simplu? Sufletul e ca un stomac. Dacă îi dai hrană duhovnicească tot timpul, fără să îi dai timp să digere ce mănâncă, face indigestie.
Toate trebuie făcute cu măsură!

Dorinţa unui creştin de a se mântui cu familia sa - Pilda numărul 175

Un creştin se ruga tot timpul ca pe lumea celaltă să ajungă în rai, la un loc cu soţia şi copiii săi.
Părintele Ilarion i-a spus odată:
- Mi-a spus cerşetorul din faţa bisericii că ieri aţi venit pe rând la slujbă. Mai întâi băiatul cel mare, studentul, apoi cel mijlociu, şi abia apoi tu cu soţia. În faţa bisericii era o maşină rămasă în pană, cea pe care ai împins-o împreună cu ceilalţi. Dar maşina era şi când a trecut studentul, care însă nu s-a gândit că poate da o mână de ajutor. Mijlociul poate s-a gândit că nu are destulă putere, deşi dacă ar fi împins şi el maşina s-ar fi urnit înainte să soseşti tu.
Vreţi să fiţi la un loc în rai?
Atunci ai grijă să trăiască şi ei aşa cum trăieşti tu, să se gândească mai mult la aproapele lor. Dumnezeu nu vă poate pune la un loc, dacă nu duceţi cu toţi lupta cea bună.

În rai nu se ajunge pe pile sau prin aranjamente, ci fiecare e pus la locul potrivit măsurii sale. Şi ai grijă de propria mântuire, nu te gândi că te vei mântui cu siguranţă, că s-ar putea să pierzi raiul.
Toată nădejdea să o pui în iubirea, harul şi mila lui Dumnezeu!

Căutăm la sfârşit cu disperare ceea ce am pierdut în zadar! - Pilda numărul 176

Viaţa este un pumn de pietricele colorate!
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o şi mergând spre casă începu să arunce pietricele în apă, ţinti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce şi pe astea fără rost, s-a întâlnit cu un vecin, acesta s-a uitat la pietricele după care zise:
- "De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioase!"
Aflând asta, omul nostru plecă disperat să caute pietricelele auncate aiurea, dar era greu să mai recuperze ceva.
Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre.

Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună,  fiecare an sunt comori care trec (o zi, o săptămână, o lună, un an...sunt trăite decât o dată, nu de mai multe ori); e imposibil să le mai recupereze cineva, să le mai retrăiască, pentru că timpul nu poate fi reluat. Tocmai de aceea trebuie să folosim bine timpul, cu înţelepciune, iubire şi măsură, în lumină, atunci când îl primim/avem, ca să fim bine plăcuţi lui Dumnezeu.

Egoismul unei femei în viaţa de familie - Pilda numărul 177

O femeie nu vroia să aibă copii. La spovedanie nu îi spunea duhovnicului că lua pilule contraceptive. După câţiva ani, însă, preotul a întrebat-o:
- Ce e cu voi de nu aveţi copii? Aveţi probleme cu sănătatea?
- Nu, părinte.
Soţul femeii era de faţă:
- Nu, părinte, suntem sănătoşi. Dar dacă nu pot să o conving... Duhovnicul meu m-a oprit de la împărtăşanie pentru asta, dar dacă sfinţia voastră îi îngăduiţi...
- Eu? Eu nu îngădui aşa ceva. Preoţii nu pot fi îngăduitori cu păcatul. Nu ştiam nimic.
Of, de asta e bine ca amândoi soţii să aibă acelaşi duhovnic, să fie călăuziţi pe acelaşi drum, nu unul într-o parte şi unul în alta.
Femeii îi spuse:
- Îţi dau dezlegare să mergi la duhovnicul soţului tău. Şi cât de curând vreau să aud că ai rămas însărcinată. Terminaţi cu prostiile!
Femeia s-a dus la duhovnicul soţului şi a început să ducă o viaţă creştină. A făcut prima spovedanie completă din viaţa ei. Şi apoi a renunţat să mai ia pilule contraceptive. Au trecut câteva luni şi a rămas însărcinată.
Nu după mult timp, însă, în viaţa lor au început să apară tot felul de necazuri şi ispite. Întâlnindu-se pe stradă cu fostul ei duhovnic, l-a întrebat:
- Părinte, cum se face că înainte toate ne mergeau bine, iar acum avem din ce în ce mai multe probleme?
- Înainte, când vă fereaţi să faceţi copii, adică fugeaţi de una din cele mai importante cruci ale familiei, diavolii vă lăsau în pace. Pentru că dragostea egoistă în care trăiaţi era de ajuns ca să vă pierdeţi mântuirea. Acum, însă, când aţi înţeles că trebuie să faceţi copii, când aşteptaţi un copil, începeţi să mergeţi pe drumul cel bun. Înainte, toate faptele voastre bune erau puse în umbră de laşitatea voastră, de frica voastră de a avea copii, care să vă stânjenească, copii care să vă mănânce timpul. Acum diavolii se luptă cu voi, pentru că ştiu că mergeţi pe calea mântuirii. Ar trebui să vă bucuraţi că aveţi necazuri. E semn bun!

E semnul că Dumnezeu vă învaţă să urcaţi pe scara raiului.

Binecuvântatul vicleşug prin care s-a făcut ascultat! - Pilda numărul 178

În Duminca Sfintei Maria Egipteanca, un părinte hirotonit de curând a început un cuvânt despre pocăinţă. A dat câteva exemple de sfinţi care au părăsit păcatul. În biserică se auzeau şuşoteli. Unii credincioşi, în special cei mai în vârstă, nu păreau prea interesaţi de subiect. Două femei depănau amintiri din tinereţe, altele vorbeau deşertăciuni, cometând lungimea fustei unei femei care venise prima dată în aceea biserică sau mirosul neplăcut al cerşetorilor de la poarta bisericii.
Părintele a continuat:
- Dar există şi mulţi păcătoşi care nu vor să audă de pocăinţă.
În parohia noastră, de exemplu: avem un caz, un om căruia îi place să bea mult, despre care vă voi spune câteva cuvinte. Omul acesta, pe care îl cunoaşteţi cu toţii, este un caz care pare irecuperabil.
Încet-încet, credincioşii care şuşoteau începură să fie atenţi: predica devenea interesantă şi pentru ei - se gândeau că poate părintele va da şi nişte amănunte picante, pentru a le putea discuta la masa de prânz cu cei care nu veniseră să se împărtăşească din frumuseţea sfintei slujbe.
- Să vă spun cât de tare a căzut în patima băuturii acest om? Întrebă părintele, mirându-se câtă linişte se făcuse în biserică. Nu, nu o să vă spun. Am vrut numai să vă daţi singuri seama că, atâta vreme cât vă vorbeam despre îndreptarea vieţii, unii şuşoteau. Cum a venit vorba despre un păcătos care poate fi bârfit, care poate fi arătat cu degetul, s-a făcut linişte.
Nu vă voi mai spune altceva astăzi, decât atât: dacă veniţi la biserică din orice motiv, şi nu pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu şi a vă ruga împreună cu ceilalţi, dacă vă interesează numai subiectele de bârfă sau subiectele care vă ridică în proprii ochi, făcându-vă să vi se pară că sunteţi superiori celor care stau la această oră în faţa televizoarelor, ar trebui să vă daţi seama că greşiţi.
Biserica este casa lui Dumnezeu. Vreţi să o transformaţi în sală de spectacol, în salon de bârfe? Să nu fie aşa! Luaţi aminte la cursele vrăjmaşului care, dacă nu a reuşit să vă împiedice să ajungeţi la biserică, se luptă să vă sucească minţile şi să vă îndemne să vorbiţi în loc să vă rugaţi sau să ascultaţi cuvinte de folos. Aş mai fi avut multe să vă spun, dar o să vi le spun altădată. Vă las să vă gâdiţi singuri dacă vreţi să mergeţi pe calea mântuirii. Şi, dacă nu vreţi, nu ştiu ce rost are să mai veniţi la biserică. Iar dacă vreţi, nu ştiu ce rost are să şuşotiţi şi să clevetiţi, în loc să vă rugaţi lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă.

Iartă-mi, Doamne, neînţelepciunea şi facă-se voia Ta cu mine - Pilda numărul 179

La un călugăr bătrân şi mult sporit duhovniceşte, a poposit o pereche creştină care de mulţi ani se străduia să dobândească prunci şi nu reuşea cu niciun chip. De ani de zile băteau drumurile mânăstirilor, se rugau, se spovedeau, dădeau pomelnice la toate mânăstirile şi la toţi duhovnicii renumiţi şi, totuşi, timpul trecea iar rugăciunea nu li se împlinea. Povestind cu lacrimi în ochi bătrânului călugăr povestea vieţii lor, acesta cu duhul blândeţii le spuse, mişcat fiind de Duhul Sfânt şi de darul înainte-vederii:
- "Iubiţilor creştini! Dumnezeu în marea-I milostivire şi blânda-I purtare de grijă, dă bineplăcuţilor Lui toate cele de folos duhovnicesc spre mântuirea sufletelor lor cât şi a celor de lângă ei.
Dacă El întârzie să vă împlinească cererea înseamnă că ceva este la mijloc. Ştie Bunul de El când să dea, cât să dea, cui să dea şi în ce împrejurări. Noi însă în neştiinţa noastră căutăm cele plăcute nouă fără să avem habar de viitorul nostru şi de cum ni-l rânduie Dumnezeu spre bine.
Eu desluşesc în problema voastră o învârtoşare spre împlinirea unei voinţe proprii fără a vă lăsa în Blândele Sale Mâini cu dragoste şi încredere desăvârşită!
Mergeţi la casa voastră cu inima liniştită şi rugaţi-vă mai departe ca în toate să se facă voia Bunului şi Milostivului Dumnezeu, care ştie mai bine ce vă trebuie. Nu mergeţi potrivnic voii Sale căci până la urmă va plini voia voastră dacă insistaţi, dar s-ar putea să nu vă fie de folos şi mântuire!"
Creştinii noştri au plecat în drumul lor, dar fără a pune la inimă îndemnul plin de înţelepciune al părintelui bătrân şi plin de Duhul Sfânt.
Iată că la scurtă vreme cei doi au reuşit să dobândească un prunc de parte bărbătească şi mare le-a fost bucuria pentru aceasta, crezând în inima lor că aceasta era rezultatul rugăciunilor lor.
Copilul a crescut vertiginos, iar când pruncul a împlinit cinci ani soţia creştinului muri din cauza unei boli fulgerătoare. Tatăl copilului s-a străduit pe mai departe să poarte grijă de fiul său, dar iată că după zece ani s-a recăsătorit cu o femeie, în speranţa unui ajutor în viaţă. Numai că femeia acesta nu era credincioasă, ci doar foarte frumoasă.
Întâmplare face că la trecerea unui an de la căsătorie, întorcându-se acasă tatăl, dintr-o delegaţie, mai devreme de cât trebuia şi intrând în apartament a surprins pe mama vitregă cu fiul său în pat curvind cu neruşinare.
Şocat de eveniment şi cuprins de o mânie nestăvilită, tatăl puse mâna pe un cuţit şi îi omorâ pe loc pe amândoi asupra faptului.
Cuprins apoi de spaimă şi toropit de eveniment, căzu într-un fotoliu, plin de sânge şi de lacrimile disperării. Dar iată că în agonia acestui eveniment i-a apărut un înger care-i spuse :
- "Omule! Aţi cerut cu obsesie de la Dumnezeu să aveţi un prunc şi pentru acesta v-aţi rugat, aţi mers la duhovnici şi toţi v-au învăţat să cereţi cu înţelepciune ceea ce vă este de folos. N-aţi ascultat glasul lui Dumnezeu prin gura lor şi aţi făcut mai departe după mintea voastră. Dumnezeu în preştiinţa Sa cunoştea ceea ce se va întâmpla cu acest copil, pe care voi îl cereaţi cu obsesie. În tinereţe aţi făcut un avort, măcelărind un prunc în pântece şi n-aţi făcut pocăinţa pe măsura păcatului săvârşit. Dacă v-aţi fi rugat să se împlinească Voia Domnului în toate ale voastre, acum n-ai fi şezut în fotoliul acesta, iar eu n-aş fi grăit către tine aceste cuvinte înfricoşătoare.
Mergi de te predă autorităţilor, mărturiseşte-ţi păcatul şi pocăieşte-te până la sfârşitul vieţii tale, în aşa fel încât să-ţi poţi salva sufletul tău şi pe al celorlalţi ai tăi, care au murit în păcatele lor!
De acum să spui la toată lumea să se roage Bunului Dumnezeu aşa: Doamne, eu îmi doresc aceasta... dar în nemernicia mea nu cunosc ceea ce este bine pentru mine şi cei dragi ai mei. Facă-se Voia Ta Cea Sfântă cu mine şi cu toţi ai mei şi le împlineşte după înţelepciunea Ta toate câte ne sunt de folos aici şi pentru viaţa veşnică! Amin!"

Aşa se încheie acestă poveste adevărată (care cu mulţi ani în urmă a fost publicată şi în presă), care ne învaţă cum să ne rugăm Bunului Dumnezeu în toate clipele vieţii nostre, luând aminte la faptul că El este Atotştiutor şi toate ni le dă spre mântuire şi spre folos.
Dumnezeu respectându-ne libertatea uneori ne lasă la voia nostră ca să înţelegem că greşim şi să fim pildă şi pentru cei din jur.
Un bătrân părinte duhovnicesc, spunea că cea mai mare pedeapsă, este să ne lase Dumnezeu la voia noastră, pentru că noi nu vrem să-L ascultăm, cerem rău şi greşit iar El pentru insistenţa noastră se retrage trist şi îndurerat de faptul că-I respingem purtarea de grijă. Alteori pentru egoismul, iubirea de sine si multele noastre orgolii nu ne împlineşte rugăciunile, mai ales că nici nu încercăm să ne schimbăm şi să devenim bineplăcuţi Lui.

Privegheaţi şi vă rugaţi - Pilda numărul 180

Odată, pe când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, intrând ei într-un sat, pe casa cea mai frumoasă văzură un duh necurat şezând pe acoperiş şi dormind.
Doamne, ce înseamnă asta? Întrebă Sfântul Petru.
- Înseamnă - răspunse Dumnezeu - că oamenii din casa aceasta trăiesc în fărădelegi şi nepăsare de cele sufleteşti. De aceea duhul necurat doarme liniştit. Nu se teme de primejdie, pentru că îi are în mâna lui.
Mai mergând ei, iată în jurul unei căsuţe, mici şi sărace, 100 de duhuri necurate străjuind şi frământându-se.
- Ce înseamnă asta, Doamne? Întrebă Sfântul Petru.
- În căsuţa aceasta - răspunse Dumnezeu - trăiesc doi soţi care au apucat pe calea mântuirii sufleteşti. Căsuţa lor este plină de rugăciune, de dragoste, de bună înţelegere şi de râvnă pentru cele sufleteşti. De aceea diavolul îşi dă toată silinţa să strice mântuirea lor. Aici şi-a îngrămădit el greul atacului, pentru că aici se vede în primejdia de a pierde două suflete.

Bănuiala nedreaptă - Pilda numărul 181

Un ţăran şi-a pierdut sapa. Gândea că i-a furat-o vecinul lui, aşa că a început să-l urmărească. După felul cum mergea, după felul cum vorbea, i se părea că el nu este ca toţi ceilalţi oameni. Într-un cuvânt, era convins că acesta este hoţul.
Mai târziu şi-a găsit sapa, pe care o uitase la câmp.
A doua zi s-a întâlnit din nou cu vecinul şi, observând cu atenţie felul cum mergea şi cum vorbea, nu i s-a mai părut că el ar fi hoţul.
_
Toată viaţa trăim din păreri şi ne înşelăm amarnic pentru că părerile noastre se bizuie pe proasta noastră înţelegere a lucrurilor. Acţionăm în consecinţă cu înţelegerea lucrurilor. De aceea o bună înţelegere a lucrurilor ne va izbăvi de o grămadă de neplăceri.
De aceea avem nevoie de duhovnic - un povăţuitor sincer - care să ne arate drumul spre Hristos. Să-L avem de model pe Hristos - Acela care S-a făcut om pentru noi tocmai pentru a ne arăta unde putem ajunge cu firea noastră, cum putem dobândi deplin chipul lui Dumnezeu în noi ajungând la asemănarea cu El prin virtute!

Un beţiv pus pe gânduri - Pilda numărul 182

În apropierea unei gări, într-un canton de-al C.F.R. - ului, trăia un acar cu soţia şi fetiţa lui, care împlinise 9 anişori.
Acarul avea patima beţiei; nu arareori îl văzuse fetiţa pe tatăl ei venind acasă pe două cărări, ba mai mult când lua salariul, jumătate îl cheltuia pe băutură şi când ajungea acasă îşi bătea soţia şi copila care erau nevinovate.
Într-o zi fetiţa îl întrebă pe tatăl ei, care se afla cu steguleţul roşu în mână în mijlocul căii ferate, fluturându-l: "Tată, ce înseamnă asta?" El îi răspunse: "Când este pe linia ferată vreo primejdie de moarte, îl flutur în vânt şi dau de veste...."
Fata tăcu şi intră îngândurată în casă. Când se înapoie de la serviciu, acarul ce văzu? Ceva care-l umplu de ruşine. În gâtul sticlei cu alcool de pe masă, fetiţa pusese un mic steguleţ roşu, iar pe sticlă lipise o hârtioară pe care scrisese "PRIMEJDIE DE MOARTE".
Atâta amărăciune şi ruşine simţi acarul, încât din acel moment hotărâ să termine cu beţia. Iată cum o copilă, ajutată de harul lui Dumnezeu, şi-a scăpat tatăl de la pierzare.

Frumoşi pe dinafară, dar pe dinăuntru cum suntem? - Pilda numărul 183

Doi lucrători tăiau lemne în pădure. În timp ce doborau un copac unul dintre ei zise:
- La fel vom muri şi noi şi nu se va mai alege nimic de noi.
Cel de-al doilea răspunse:
- Nu ai dreptate. Vezi arborele acesta de jos? Abia acum vom vedea pentru ce este bun: pentru mobilă ori, dacă este scorburos, pentru foc.

Pomul pare frumos pe dinafară, dar numai după ce îl dobori poţi afla la ce este bun.
Aşa este şi cu viaţa omului, cât trăieşte pare sfânt, dar după moarte, la judecată se stabileşte unde va merge: în rai sau în iad, căci Dumnezeu se uită la inimă şi nu la înfăţişare.
Majoritatea oamenilor văd abia la scaunul spovedaniei ce este înlăuntrul lor, iar alţii abia la vremea sfârşitului. Să ne străduim din suflet să vedem ce suntem, cine suntem şi să facem ceva pentru a schimba lucrurile!

Lasă pe Dumnezeu să judece - Pilda numărul 184

Într-o zi, a venit la o sfântă mănăstire, Isac Tebeul, care locuia departe, în pustia Tebaidei, şi aflând că un ucenic păcătuise de mai multe ori, l-a osândit.
După judecată s-a întors în sihăstria sa. Când s-a apropiat de chilie, a văzut cu uimire cum înaintea uşii stă un tânăr, strălucitor ca soarele, cu o sabie în mână.
- Cine eşti - a întrebat bătrânul - şi ce pofteşti de la mine?
- Sunt Arhanghelul Mihail, a răspuns tânărul. Nu te las să intri înăuntru.
- Din ce pricină, Mărite Arhanghel?
Şi a răspuns îngerul:
- Dumnezeu m-a trimis aici, zicând: Întreabă-l pe Isac ce porunceşte să fac cu fratele lui pe care l-a judecat şi l-a osândit?
Bătrânul s-a ruşinat îndată şi, căindu-se, a zis:
- Am greşit, iartă-mă!
Îngerul a răspuns:
- Scoală-te, Dumnezeu te-a iertat. Păzeşte-te, de acum înainte, să nu judeci pe cineva mai înainte de a-l fi judecat Dumnezeu.

Ce aprigi suntem când judecăm pe alţii şi cu câtă iuţeală suntem gata să osândim şi să dăm verdicte! De-am fi mai aspri cu noi înşine şi blânzi şi înţelegători cu ceilalţi!