Minciuna și mecanismele ei

Deși minciuna este considerată un comportament reprobabil, se pare că e în firea umană să mințim. Mai mult, se consideră că minciuna ar fi avut un rol important pentru evoluție și face parte din interacțiunile sociale zilnice. Sigur, nu ne naștem cu această „abilitate”, ci o învățăm pe măsură ce ne dezvoltăm. (1)

Ce ne face să mințim?

Minciuna este o reacție deliberată prin care ascundem adevărul, cu scopul de a obține sau menține un confort de natură materială, psihologică și/sau socială. La baza acestui comportament pot sta o serie de motive.

Mințim pentru a evita consecințe nefavorabile precum:

• dezaprobarea celorlalți (de exemplu, dacă ei ar afla despre o faptă imorală pe care am făcut-o);
• un conflict interior (ne putem minți pe noi înșine pentru a evita disonanța cognitivă între valorile noastre și acțiunile pe care le întreprindem și le contrazic);
• pedeapsa (de exemplu, în cazul unui acuzat care a săvârșit o infracțiune).

Mințim pentru a obține anumite câștiguri:

• materiale (de exemplu, în cazul unui agent de vânzări care ascunde defectele produsului pe care îl comercializează pentru a obține mai mulți bani);
• de natură psihologică (admirația partenerului sau a colegilor, creșterea stimei de sine, îmbunătățirea și susținerea unor relații);
• un loc de muncă (este cazul CV-urilor „înfrumusețate” sau a interviurilor în care candidații se  prezintă într-o lumină mult mai bună decât realitatea pentru obținerea acelui post).

Mințim ca să îi ajutăm pe ceilalți:

• evitând să îi punem într-o situație jenantă;
• încurajându-i și ajutându-i să-și recapete încrederea în sine;
• protejându-i de un adevăr dureros.

Din această categorie fac parte acele „minciuni nevinovate” pe care le considerăm în general mai puțin grave pentru că o facem într-un scop caritabil. (2), (3)

Toată lumea minte?

În 1996 un studiu (devenit ulterior de referință pe tema prevalenței minciunii), realizat pe studenți americani care au ținut un jurnal personal, concluziona că aceștia mințeau în medie de 2 ori pe zi. Alte studii au ajuns la aproximativ aceleași rezultate, astfel că o perioadă, opinia generală conform căreia „toată lumea minte” părea să fie susținută și de cercetările psihologilor.

În 2010 însă, un sondaj realizat pe 1000 de respondenți din U. K a clarificat această problemă: media minciunilor pe zi era asemănătoare cu cea indicată de studiile anterioare (1,65), însă s-au observat diferențe foarte mari între indivizi și un număr mic de persoane care mințeau cu o frecvență ridicată, ceea ce crescut media până la 1,65 de minciuni spuse într-o zi. (1), (4)

La o concluzie similară au ajuns și autorii unui studiu realizat în 2013 pe 527 de participanți: majoritatea persoanelor sunt oneste și mint destul de rar, deci ar fi o generalizare eronată să considerăm că într-adevăr toată lumea minte. Cu siguranță studii suplimentare vor putea oferi mai mult informații despre acest subiect delicat și prevalența sa în populația generală. (5)

5 lucruri pe care nu le știai despre minciună

Presiunea timpului în obținerea unui câștig financiar ne face să mințim?

Într-o situație în care sunt presați de timp, oamenii acționează instinctiv pentru a-și proteja propriile interese și mint mult mai mult decât atunci când au mai mult timp la dispoziție să analizeze situația. Aceasta este concluzia a două experimente realizate de o echipă de psihologi (2012), în care 70 de participanți erau implicați într-un joc cu zaruri, fiind recompensați financiar aceia dintre ei care acumulau un număr ridicat de puncte. Au fost create deliberat condițiile pentru ca participanții să poată minți (unele aruncări cu zarul nu puteau fi văzute de cercetători) și s-a observat că:

• în primul experiment, în care se arunca de 3 ori cu zarul, rezultatul primei aruncări fiind secret pentru experimentator, toți participanții mințeau, dar cel mai mult o făceau cei care erau sub presiunea timpului (aveau la dispoziție mai puțin timp să anunțe punctajul obținut)
• în al doilea experiment, în care se arunca o singură dată cu zarul, au mințit doar cei care erau presați de timp. (6)

Ce diferențiază mincinoșii prolifici de mincinoșii „obișnuiți”?

Pe baza rezultatelor sondajului mai sus menționat, autorul (Kim Serota) a diferențiat mincinoșii prolifici de cei care recurg la minciună doar ocazional. Se pare că aceștia ar avea în general o mai mare tendință de:

• a perpetua și a un comportament bazat pe minciună din copilărie în viața de adult;
• a-și minți partenerul de viață și copiii;
• a spune atât minciuni grave, cât și minciuni „nevinovate”, cumulând astfel un număr mult mai mare de astfel de comportamente. (7)

Ce trăsături psihologice susțin minciunile de succes?

Studiile din domeniul psihologiei experimentale și observațiile din cadrul interviurilor realizate de polițiștii americani au sugerat că mincinoșii notorii se remarcă prin câteva caracteristici psihologice care îi ajută să aibă succes: o inteligență emoțională dezvoltată și o memorie de lucru cu o capacitate foarte bună, asociată cu o creativitate dezvoltată și un IQ ridicat. Astfel de abilități îi ajută să găsească scuze și metode de a ascunde adevărul și să manipuleze partea emoțională a comunicării, controlându-și foarte bine limbajul non-verbal. (8), (9)

E mai sănătos să spui adevărul?

A alege să spui adevărul atunci când ești foarte tentat să minți se pare că ar putea avea efecte benefice asupra sănătății fizice și mentale, conform concluziilor unui studiu prezentat în cadrul celei de-a 120-a Convenție anuală a Asociației Psihologilor Americani (2012). Jumătate dintre cei 110 participanți au fost rugați ca timp de 10 săptămâni să se abțină de la orice minciună, iar cealaltă jumătate nu a primit nicio restricție în acest sens (grupul de control). Săptămânal participanții erau evaluați cu un detector de minciuni și li se făceau teste pentru verificarea stării de sănătate și a relațiilor/interacțiunilor cu ceilalți. În final s-a observat o corelație ridicată între reducerea minciunilor și starea mai bună de sănătate, respectiv îmbunătățirea relațiilor interpersonale. Aceste rezultate necesită însă o validare prin studii ulterioare, având în vedere că au fost primele care să sugereze astfel de efecte. (10)

Cum funcționează creierul când mințim?

În ultimii 10 ani oamenii de știință au folosit rezonanța magnetică funcțională (fMRI) pentru a identifica ariile cerebrale implicate în actul de a minți. S-a observat astfel că nu se poate spune că doar o anumită zonă corticală este „responsabilă” cu ascunderea adevărului, pentru că multe arii cerebrale se activează în momentul în care mințim. Totuși, o intensificarea a activității cerebrale s-a observat la nivelul cortexului prefrontal, o zonă unde este localizată abilitatea de control a gândurilor și acțiunilor în scopul atingerii obiectivelor. Această abilitate presupune planificare, rezolvarea problemelor și atenție, aspecte importante pentru actul de a minți. Un fapt interesant observat în cadrul studiilor a fost că oamenii au un timp de reacție mult mai lung atunci când mint decât atunci când spun adevărul. (11)

Cum detectăm minciuna?

Am fi surprinși să aflăm că, cel puțin deocamdată, tehnologia nu este de mare ajutor în detectarea minciunii. Poligraful, dispozitivul creat la începutul anilor 1920, este departe de a fi un instrument științific, dar care încă de la început a avut parte de o popularitate ridicată. Acesta identifică de fapt frica, nu minciuna, prin măsurători ale conductivității pielii, bătăilor inimii și respirației. Astfel, minciunile unei persoane căreia nu îi este frică să ascundă adevărul pot trece neobservate de acest instrument, în timp ce semnalele emise de o persoană care spune adevărul, dar care resimte teama de condițiile examinării, de exemplu, pot fi greșit interpretate.

Chiar dacă studiile realizate până acum susțin că ne este destul de greu să detectăm minciuna, cercetarea în privința metodelor de a o depista continuă. S-au identificat, de exemplu, o serie de  indicii la nivelul limbajului care ar putea oferi informații despre onestitatea persoanei cu care interacționăm. Cei care mint:

• au tendința de a folosi mai puțin pronume de persoana I, atât în limbajul verbal, cât și în cel scris;
• evită în general cuvinte cu încărcătură emoțională („furios”, „rănit”) sau cognitivă („a înțelege”, „a-și da seama”);
• nu folosesc foarte multe cuvinte care marchează apartenența/excluderea dintr-o categorie („dar”, „fără”). (12)

Minciuna este un subiect delicat și complex, de multe ori dificil de studiat, putând interveni cu ușurință dezirabilitatea socială. Minciuna este totodată o abilitate exclusiv umană, cu care suntem atât de obișnuiți, încât probabil ne-ar fi greu (poate imposibil) să trăim în absența ei conform normelor cu care ne-am obișnuit.