Studiu genetic dezvăluie de ce unii copii răspund mai bine la lentilele pentru miopie

Un studiu clinic retrospectiv publicat recent de cercetătorii de la Spitalul de Oftalmologie al Universității Medicale Wenzhou (China), a investigat pentru prima dată relația dintre variațiile genetice în genele asociate bolilor retiniene (RetNet) și eficiența lentilelor de ortokeratologie în controlul progresiei miopiei la copii. Studiul, bazat pe secvențierea întregului genom, a fost realizat pe un eșantion restrâns dar bine caracterizat și aduce perspective noi în dezvoltarea unor strategii personalizate de corectare a vederii.
Miopia este una dintre cele mai frecvente tulburări de refracție și afectează în prezent între 10% și 30% dintre adulții la nivel global, cu prevalențe de până la 80–90% în Asia de Est. Pe lângă reducerea acuității vizuale, miopia crește riscul unor patologii grave precum glaucomul, cataracta sau degenerescența maculară miopică. Controlul progresiei miopiei este esențial, mai ales în rândul copiilor, iar ortokeratologia (lentile speciale purtate peste noapte) s-a dovedit eficientă în încetinirea creșterii axului ocular (lungimea axială). Cu toate acestea, răspunsul la tratament este foarte variabil, iar factorii genetici nu au fost până acum investigați sistematic.

Despre studiu

Cercetătorii au analizat datele a 1.538 de pacienți miopi cu vârste între 8 și 12 ani care purtau lentile ortokeratologice. După selecție riguroasă, 545 de pacienți au fost incluși în analiza clinică, iar din aceștia, 30 cu progresie redusă a miopiei și 30 cu progresie crescută au fost selectați pentru secvențiere genomică.

Toți pacienții au beneficiat de evaluări oftalmologice standardizate la momentul inițial și după un an de tratament, incluzând măsurători de acuitate vizuală, lungime axială, refracție și topografie corneană. Progresia miopiei a fost evaluată prin creșterea anuală a lungimii axiale a ochiului. Cei cu creștere ≤0,09 mm/an au fost clasificați ca respondenți, iar cei cu creștere ≥0,33 mm/an ca non-respondenți.

Analiza genomică a fost realizată pe ADN extras din probe bucale, folosind platforma DNBSEQ-T7 și analiza variantelor prin conducta Sentieon DNAscope. Au fost identificate peste 7,6 milioane de variante bialelice, dintre care 3,2 milioane erau variante comune. Varianta finală a studiului a inclus corecții pentru structura populațională, stratificare genetică și factori clinici.

Rezultate

Factori clinici predictivi

Datele au confirmat că vârsta, valoarea refracției inițiale (SE) și lungimea axială inițială sunt corelate negativ cu progresia miopiei. Copiii mai mici, cu miopie mai ușoară și lungime axială mai scurtă, au prezentat o progresie mai rapidă a miopiei sub tratament. În analiza logistică multivariată, lungimea axială inițială a fost asociată cu o probabilitate mai mare de răspuns bun la ortokeratologie (OR = 2,83, P = 0,03).

Asocierea genetică: analiza la nivel de gen

Pentru prima dată, a fost realizată o analiză de tip gene burden asupra unui set de 289 de gene din baza de date RetNet (implicate în funcții retiniene). Varianta comună nonsinonomă a fost semnificativ mai frecventă la respondenți față de non-respondenți (OR = 1,34, P = 0,001), sugerând că variațiile genetice pot influența modul în care retina răspunde la defocusarea indusă de lentile.

Două gene-cheie implicate: LCA5 și RIMS2

Analizele gene-based collapsing au identificat două gene asociate semnificativ cu eficiența ortokeratologiei:

• LCA5: Varianta sa nonsinonomă a fost asociată cu o eficiență crescută a tratamentului (OR = 9,27, P = 0,0089). Gena este cunoscută pentru rolul său în dezvoltarea fotoreceptorilor și este exprimată predominant în celulele cu bastonaș din retină.
• RIMS2: Varianta sa a fost asociată cu un efect negativ asupra tratamentului (OR = 0,01, P = 0,0097), fiind implicată în transmiterea sinaptică la nivelul celulelor fotoreceptoare.

Expresia acestor gene în celulele retiniene a fost confirmată prin analiza transcriptomică unicelulară, întărind relevanța lor biologică.

Asocierea la nivel de SNP

Două variante individuale au fost semnificativ asociate cu progresia miopiei:

• rs36006402 în gena SLC7A14: purtătorii homozigoți au avut o progresie redusă a AL (P = 0,005).
• rs2285814 în gena CLUAP1: purtătorii heterozigoți și homozigoți au prezentat o progresie crescută a AL (P = 0,0084 și P = 0,0096).

Aceste gene sunt implicate în funcționarea fotoreceptorilor și transportul intracelular, procese esențiale în răspunsul retinei la defocusare.

Concluzii

Acest studiu reprezintă primul pas major în înțelegerea geneticii eficienței lentilelor ortokeratologice. Rezultatele arată că:

• Factori clinici precum vârsta, lungimea axială și refracția inițială sunt predictori importanți ai eficienței tratamentului.
• Variațiile genetice din genele implicate în funcția retiniană (RetNet) influențează semnificativ răspunsul la tratament, în special genele LCA5 și RIMS2.
• Anumite SNP-uri comune, cum ar fi rs36006402 și rs2285814, pot servi ca biomarkeri predictivi pentru selecția pacienților care pot beneficia de tratament ortokeratologic.

Perspective

Într-o epocă a medicinei personalizate, acest studiu oferă baza genetică pentru personalizarea tratamentului miopiei. Următoarele direcții de cercetare ar trebui să includă:

• Studii prospective pe cohorte mai mari pentru validarea acestor rezultate.
• Integrarea datelor clinice și genetice într-un model predictiv care să ghideze decizia terapeutică.
• Combinarea ortokeratologiei cu alte terapii, precum atropina, în funcție de profilul genetic individual.

Prin combinarea oftalmologiei clinice cu genetica moleculară, controlul miopiei se poate transforma dintr-o abordare generalistă într-o strategie de tratament personalizată și eficientă.