Tinitus (acufene, tiuit in urechi)

Tinitus (acufene, tiuit in urechi)
Tinitus sau acufene reprezintă o percepție auditivă nedorită, de origine internă, frecvent localizată și care se poate rareori obiectiva. Derivă din latinescul „tinnire” care înseamnă „a suna”. În general, individul care suferă de tinitus percepe sunetul în absența percepției altor sunete exterioare, percepția acestui sunet nefiind legată de nicio sursă externă. Tinitusul se clasifică în subiectiv (numai pacientul aude sunetul respectiv) și obiectiv (sunetul pe care îl aude pacientul poate fi auzit și de către examinator/ martori).

Acufenele nu reprezintă în majoritatea cazurilor o problemă serioasă, ci mai degrabă un fapt deranjant pentru pacient, care se remite spontan în timp. Rareori tinitusul reprezintă o problemă medicală importantă. De asemenea, tinitusul nu este o boală de sine stătătoare ci este un simptom al unei condiții patologice subiacente.

Epidemiologie

Acufene este un simptom foarte comun afectând 10% din populația generală a SUA, predominând la grupa de vârstă cuprinsă între 40 și 70 de ani. Se estimează că 10-15% din populația lumii suferă de acufene, iar dintre pacienții care se prezintă la medic raportând simptome la nivel auricular, 85% prezintă și acufene. Atât adulții cât și copiii pot suferi de tinitus dar prevalența sa crește odată cu vârsta, însă frecvența tinitusului în populația pediatrică este și ea destul de ridicată (13%).

Majoritatea populației suferă de tinitus ca urmare a expunerii la zgomote foarte puternice (foc de armă, participarea la un concert cu amplificare foarte mare a sunetului), simptomul fiind extrem de supărător în primele ore după expunerea la zgomot dar se remite în câteva ore sau zile. Boala care asociază cel mai frecvent acufenele este hipoacuzia neurosenzorială de percepție. Alte tipuri de tinitus care trebuie investigate medical sunt: tinitusul asociat cu vertij, tinitusul pulsatil, tinitusul fluctuant și tinitusul unilateral.

Clasificarea tinitusului

Există două mari categorii de tinitus, obiectiv și subiectiv. Chiar dacă această clasificare este folosită la scară largă de către practicieni, nu este foarte folositoare în determinarea conduitei terapeutice ulterioare, este mult mai important să determinăm cauza tinitusului (afecțiunea subiacentă care determină acest simptom).

Tinitus obiectiv

Tinitusul obiectiv este rar. Reprezintă percepția de către bolnav a unui sunet care are sursa în interiorul organismului în general intracranian, intraauricular sau la nivelul gâtului, având o etiologie vasculară, fiind datorat în general unei malformații a vaselor din regiunea capului și gâtului.

Tinitus muscular
este cauzat de afecțiunile degenerative ale capului și gâtului, cel mai frecvent fiind întâlnit în scleroza laterală amiotrofică. Tinitusul apare în această boală datorită deteriorării controlului sistemului nervos central asupra mușchilor capului și gâtului, incluzând și mușchii auriculari, la un individ fără probleme de auz. Pierderea controlului neuromuscular determină fasciculații și mioclonii la nivelul mușchilor scăriței și tensor al timpanului ceea ce duce la apariția unor fasciculații auditive cu sursa la nivel auricular. Tratamentul este reprezentat în acest caz de o timpanotomie urmată de liza sau tensionarea mușchiului scăriței. Însă, cel mai frecvent simptomatologia este bilaterală, caz în care procedura terapeutică paleativă se va aplica la urechea unde tinitusul are intensitate mai mare.

Mioclonusul palatin
este o altă cauză de inducere a tinitusului muscular obiectiv. În acest caz, nucleul olivar bulbar descarcă ritmic impulsuri nervoase datorită existenței unei leziuni în triunghiul Guillain- Mollaret din trunchiul cerebral. Leziunea apare datorită accidentelor vasculare cerebrale, traumatismelor cranio-cerebrale, encefalitei, sclerozei multiple sau bolilor degenerative. S-au raportat succese în ameliorarea simptomatologiei prin terapia cu toxină botulinică.

Tinitus obiectiv de cauză vasculară
este cel mai frecvent datorat anomaliilor și malformațiilor arterei carotide interne. La persoanele vârstnice sau cu multiple operații la acest nivel, artera carotidă poate căpăta un caracter anevrismal devenind tortuoasă (traseu cu numeroase bucle) ceea ce determină apariția de turbulențe, tinitusul perceput de către pacient fiind în acest caz pulsatil, în ritm sincron cu bătăile inimii, putând fi perceput de către examinator prin auscultarea arterei carotide implicate.

Un alt tip de tinitus vascular sub formă de suflu venos este produs de către vena jugulară, fiind descris de către pacient ca o vibrație sau ca un sunet de frecvență joasă, acest tip de tinitus fiind mult mai frecvent decât tinitusul muscular și cel vascular datorat arterei carotide, descrise mai sus. Atât tinitusul vascular de cauză arterială cât și cel de cauză venoasă pot fi tratate chirurgical cu succes.

Hipertensiunea arterială
este o cauză importantă de tinitus foarte frecventă la pacienții care nu respectă schema de tratament prescrisă de către medicul curant. Tratarea hipertensiunii arteriale duce la dispariția tinitusului în cazul acestor pacienți.

Alte cauze foarte rare de tinitus obiectiv sunt:
- tumora de glomus carotic, care este un neoplasm vascular cu originea la nivelul bifurcației carotidiene, bulbului jugular sau arterei timpatice. Determină tinitus pulsatil.
- tinitusul provocat de tuba lui Eustachio are caracter de șuierătură care coincide cu mișcările respiratorii. Apare după o scădere semnificativă în greutate. Poate apărea și autofonia (percepția anormală a propriei voci). Simptomele dispar prin manevra Valsalva (expir cu glota închisă) sau prin menținerea capului într-o anumită poziție.

Tinitus subiectiv

Este mult mai frecvent decât cel obiectiv, cele mai frecvente cauze de tinitus subiectiv fiind bolile otologice, cel mai des întâlnit fiind tinitusul asociat pierderii de auz. Există două tipuri de surditate: de transmisie (conducere) și neurosenzorială (de percepție).

Surditatea de transmisie
este cauzată de incapacitatea transmiterii sunetelor de la urechea externă către urechea internă datorată unor factori care blochează canalul auditiv (prezența cerumenului în exces, edem al canalului auditiv, otită externă, perforatea timpanului, acummulare de fluid la nivelul urechii mijlocii sau anomalii ale lanțului osos al urechii medii precum otoscleroza).

Surditatea neurosenzorială de percepție
este cauzată de o anomalie a urechii interne, a zonei cohleare sau a nervului auditiv (nervul cranian VIII).

Cea mai frecventă cauză de tinitus subiectiv este inducerea pierderii auzului de către zgomot sau așa numita Noise Induced Hearing- Loss, tradusă prin pierderea progresivă a acuității auditive care are loc odată cu înaintarea în vârstă. Termenul românesc este presbiacuzie.

Presbiacuzia
este cea mai comună cauză de pierdere cu caracter ireversibil a auzului, dar poate fi prevenită. Cei cu expunere excesivă la zgomote înalte trebuie supuși unui proces de screening și consulturilor ORL periodice, precum și consilierii despre riscul de pierdere a auzului, în cazul în care pacientul nu renunță la expunerea la zgomote dăunătoare. Protecția auditivă este obligatorie, iar părinții trebuie să protejeze urechile copiilor utilizând dopuri de silicon pentru urechi în cazul în care aceștia vor fi expuși la zgomote puternice.

Boala Meniere
reprezentată de acumularea excesivă de endolimfă la nivelul membranie labirintice este o altă cauză de tinitus subiectiv. Simptomele includ: episoade recurente de vertij, senzație de prea-plin la nivelul urechii, tinitus și pierderea acuității auditive. Este obligatoriu diagnosticul diferențial între presbiacuzie și boala Meniere.

Cu timpul, pierderea auzului și tinitusul pot fi permanente sau se reduc în cazul presbiacuziei, dacă pacientul evită expunerea la zgomote puternice sau folosește protecție auditivă adecvată (căști antifonate sau dopuri pentru urechi).

Neurinomul de nerv acustic
este o tumoră benignă care are originea în celulele tecii neuronale Schwann care acoperă ramura vestibulară a nervului cranian VIII (acesta are două ramuri, auditivă și vestibulară). Distrugerea nervului vestibular de către neurinom are un caracter progresiv, pe o perioadă lungă de timp, prin urmare simptomele vestibulare precum amețeala sau vertijul pot fi minime sau tranzitorii și nu alertează pacientul. Primul simptom este în general tinitusul (pe lângă ramura vestibulară, neurinomul are caracter compresiv și asupra ramurii auditive a nervului VIII), care poate apărea cu luni sau ani înainte de pierderea auzului și a apariției vertijului și amețelii cu caracter deranjant. Tinitusul este în 95% din cazuri unilateral, fiind continuu, însă are o intensitate mai mică și este mai puțin deranjant decât cel din boala Meniere, pacientul obișnuindu-se treptat cu el.

O cauză frecventă de tinitus bilateral este administrarea de medicamente sau substanțe ototoxice. Acestea sunt în număr mare și frecvent folosite în practica medicală fiind indispensabile în tratamentul multor afecțiuni precum infecțiile și insuficiența cardiacă, de aceea pacientul trebuie avertizat cu privire la apariția simptomelor otologice atunci când se află sub tratament cu următoarele preparate: analgezice (aspirină, antiinflamatoare nesteroidiene), antibiotice (aminoglicozide- gentamicină, streptomicină; cloramfenicol, eritromicină, tetraciclină, vancomicină), citostatice (bleomicină, cisplatin, mechlorethamine, metotrexat, vincristină), diuretice de ansă (bumetanid, acid etacrinic, furosemid). Alte substanțe ototoxice: cloroquină, metale grele (mercur, plumb), antidepresive heterociclice, chinină.

Ototoxicitatea afectează celulele păroase auditive, nervul cranian VIII sau alte conexiuni centrale nervoase ale nervului VIII. Prin urmare daunele produse se exteriorizează prin pierderea auzului (afectarea ramurii auditive a nervului VIII), vertij (afectarea ramurii vestibulare a nervului VIII) și tinitus (afectarea ramurii auditive a nervului VIII). Apariția tinitusului la un pacient aflat sub tratament cu medicamente ototoxice anunță în general începerea pierderii acuității auditive care poate duce în timp la pierderea auzului. Aceste medicamente trebuie folosite cu prudență iar pacientul trebuie supus periodic unor controale ORL amănunțite mai ales dacă prezintă și alți factori predispozanți pentru ototoxicitate: vârsta înaintată sau tânără, afectare hepatică sau renală, sarcină, istoric de pierdere a auzului sau expunere recentă la zgomote puternice.

Trebuie evitată pe cât posibil administrarea simultană de agenți ototoxici sau tratamentul prelungit cu doze crescute de astfel de medicamente. Detectarea precoce a otototxicității și administrarea discontinuă a agenților ototoxici pot determina reversibilitatea completă sau parțială a daunelor asupra sistemului auditiv al pacientului.

Traumatismele craniene și bolile neurologice
sunt cauze de tinitus la 5-10% din pacienți (fractura de craniu, rană închisă de craniu).

Bolile articulației temporo-mandibulare
au fost și ele asociate cu tinitus și vertij însă mecanismul acestor simptome nu a fost încă elucidat.

Asociate cu tinitus au fost și diverse boli metabolice precum: hipotiroidismul, hipertiroidismul, dislipidemia, anemia, deficitul de vitamina B12 și deficitul de zinc.

Tinitusul poate fi de asemenea un semn de boală psihică însă entitatea psihiatrică trebuie luată în calcul numai după ce s-au exclus prezența tinitusului obiectiv sau tinitusul subiectiv de alte cauze.

Asocierea tinitus depresie este foarte frecventă la pacienții cu tulburări de somn.

Fiziopatologia tinitusului asociat cu deficiențe de auz

Din punct de vedere clinic, acufenele reprezintă percepția unui sunet în absența stimulării auditive externe. Din punct de vedere neurofiziologic, acufenele sunt consecința răspunsului sistemului nervos central la un deficit de percepție la nivel auditiv (hipoacuzie). Într-un sistem auditiv sănătos, la nivelul cohleei există un mapping al frecvenței sunetelor care vin din exterior care determină modul în care acestea se transmit prin trunchiul cerebral către cortexul auditiv. Când o regiune a cohleei este lezată, proiecțiile corticale și subcorticale se adaptează la lipsa stimulilor auditivi care ar trebui să provină din regiunea lezată prin plasticitate. Astfel este alterat mapping-ul tonotopic frecvenței sunetelor. Corespondența leziunii cohleare la nivelul cortexului auditiv este denumită zonă de proiecție a leziunii. Imediat după ce zona cohleară respectivă este lezată, neuronii zonei de proiecție a leziunii suferă două tipuri de schimbări: își cresc rata spontană de descărcare și racolează noi neuroni de la marginea zonei de proiecție a leziunii, pentru a crește numărul de neuroni care preiau sunetele de la zona care a fost lezată, în cazul în care aceasta mai este capabilă să transmită impulsuri slabe.

Prin urmare are loc pierderea inhibiției centrale (corticale) asupra zonei cohleare care a fost lezate și apariția plasticității corticale cu recrutare de neuroni noi de la marginea zonei de proiecție a leziunii. Astfel apare tinitusul, acest simptom fiind datorat deficienței adaptării corticale în fața scăderii numărului de impulsuri transmise de către periferie (cohlee).

Evaluarea clinică

Datorită numeroaselor entități patologice asociate cu acest simptom, fiecare pacient trebuie supus unei anamneze și examinări fizice amănunțite. Este foarte necesară atenția la detalii întrucât foarte multe cazuri de acufene sunt asociate cu terapia cu medicamente ototoxice. Majoritatea pacienților sunt depresivi și anxioși în ce privește această problemă și se prezintă la medic după ani în care au încercat să se obișnuiască cu acufenele dar nu au reușit. De aceea colaborarea cu un psiholog sau psihoterapeut poate fi necesară în anumite cazuri.

Anamneza

Scopul unei anamneze amănunțite este determinarea problemei subiacente care a condus la tinitus. Deoarece majoritatea cazurilor de tinitus sunt asociate cu pierderea auzului, întrebările examinatorului trebuie să fie orientate către determinarea prezenței, evoluției în timp și severității scăderii acuității auditive. Prezența vertijului, a otalgiilor (durerilor auriculare) otoreei (secrețiilor auriculare) sau a bolii articulației temporo-mandibulare pot fi de asemenea asociate cu acufenele. Detaliile minore pot fi foarte importante în anumite cazuri.

Pacienții care iau aspirină sau antiinflamatoare non-steroidiene pot suferi de tinitus, întrucât aceste două clase terapeutice sunt foarte frecvent prescrise pentru protecția împotriva bolilor cardio-vasculare și pentru ameliorarea durerii cronice. La unii indivizi chiar 300 de grame de aspirină administrate zilnic pot determina tinitus, în timp ce alte persoane nu prezintă niciun simptom auricular la o doză mai mare, acest fapt depinzând de toleranța individuală la medicament.

Diureticele
sunt de asemenea o cauză importantă de acufene și de pierdere a acuității auditive, efectele fiind ca și în cazul aspirinei și antiinflamatoarelor non-steroidiene în strânsă legătură cu doza administrată. Efectele asupra aparatului auditiv în cazul acestor 3 clase medicamentoase sunt în cea mai mare parte reversibile la scăderea dozei sau la oprirea medicamentului și înlocuirea lui cu alt medicament non-ototoxic cu efect similar. Însă, anumite medicamente precum citostaticele (în special compușii pe bază de platină) determină într-un număr mare de cazuri pierderea permanentă a auzului.

Trebuie excluse de asemenea toate cauzele de tinitus obiectiv care pot fi amenințătoare de viață precum tinitusul pulsatil sau unilateral pulsatil care sugerează posibilitatea unei tumori de glomus sau unei tumori cerebelopontine. Majoritatea surselor de tinitus vascular pot fi auscultate și de către examinator însă în unele cazuri zgomotul este perceput numai de către pacient. Tinitusul fluctuant, tinitusul acompaniat de amețeală sau amețeală și scăderea acuității auditive sunt simptome sugestive pentru boala Meniere.

Trebuie căutate și semnele depresiei întrucât acufenele sunt asociate cu depresie în multe cazuri. Trebuie efectuat o minimă evaluare a statusului mental al pacientului. Un scor de 8 sau mai mult la chestionarul Beck pentru evaluarea depresiei determină nevoia de investigații ulterioare în sfera psihică.

Chestionarul pentru evaluarea gradului de handicap determinat de acufene este foarte util deoarece acufenele pot fi o problemă extrem de supărătoare, majoritatea pacienților suferind de insomnii și prezentând incapacitatea de a-și efectua activitățile zilnice atât din sfera profesională cât și din sfera personală datorită faptului că sunt supuși permanent unei „bruiații” constante.

Examenul fizic

Poate fi realizat și la cabinetul medicului de familie, însă este indicat ca pacientul să fie examinat ulterior de către un ORL-ist. Examenul fizic trebuie să fie amănunțit și să includă nu numai regiunea auriculară ci și capul, gâtul și toracele pentru a căuta semnele oricărei afecțiuni care ar putea determina tinitus. Este obligatorie auscultația în întregime a regiunii cervicale pentru depistarea zgomotelor și suflurilor transmise de-a lungul arterei carotide și a suflurilor venoase din teritoriul venei jugulare. Tinitusul de origine jugulară poate fi suprimat prin compresia venei jugulare ipsilaterale. Și la nivelul craniului trebuie efectuată auscultația pentru detectarea malformațiilor arterio-venoase și a bolii Paget care în cazuri rare poate determina tinitus.

O cauză foarte frecventă de tinitus este obstrucția canalului auditiv cu cerumen, ceea ce determină și surditate de transmisie, prin urmare inspecția riguroasă a canalului auditiv cu un otoscop urmată de spălătură auriculară în cazul în care se detectează cerumen este obligatorie. Membrana timpanică trebuie de asemenea examinată în vederea decelării fluidului sau abceselor infecțioase.

Tumorile urechii medii incluzând tumorile glomice pot fi decelate de asemenea la examenul clinic. Semnul Brown care constă în observarea unei mase roșietice la nivelul urechii medii care se decolorează la adăugarea de presiune pozitivă în timpul otoscopiei pneumatice este un semn al existenței unei tumori glomice. Se poate folosi stetoscopul electronic pentru decelarea tinitusului obiectiv de mică intensitate. În cazul tumorilor glomice, trecerea sângelui prin vasele de la nivelul tumorii poate fi auzită cu ușurință atât de către examinator cât și de către pacient.

Teste paraclinice

Fiecare pacient care raportează prezența acufenelor trebuie supus unei testări audiologice complete. Testele specifice pentru surditatea de percepție sau de transmisie se fac cu diapazonul, folosind frecvența de 512 Hertz sau de 1024 Hertz. Testele folosite sunt Weber și Rinne.

La testul Weber,
diapazonul este lovit și plasat pe linia de mijloc a frunții, la nivelul rădăcinii nasului sau bărbiei iar pacientul trebuie să indice cu care ureche aude mai bine sunetul. În cazul surdității neurosenzoriale sunetul este perceput mai puternic cu urechea neafectată de surditate, iar în cazul surdității de transmisie sunetul este perceput mai puternic cu urechea bolnavă. Explicația este aceea că în surditatea de transmisie este diminuată transmiterea aeriană a sunetelor crescând transmiterea osoasă, în timp ce în surditatea de percepție sunt diminuate ambele căi de transmitere a sunetelor, aeriană și osoasă.

La testul Rinne
, diapazonul este plasat la nivelul mastoidei pentru a măsura conducerea sunetului de către structura osoasă. Când sunetul nu mai este auzit de către pacient, diapazonul este plasat în dreptul canalului auditiv pentru a se testa transmiterea aeriană. În cazul în care conducerea aeriană eset mai bună decât cea osoasă auzul este normal sau pacientul suferă de surditate neurosenzorială (în acest ultim caz sunetele sunt auzite mai slab). Dacă este mai mare conducerea osoasă decât cea aeriană, pacientul suferă de surditate de transmisie.

Audiometria, audiografia, testul vorbirii și timpanometria
sunt alte teste obligatorii pentru pacienții cu tinitus. Audiograma inițială va stabili dacă este nevoie de teste suplimentare. Testul tonului pur (pur tone test) este folosit pentru testarea acuității auditive la nivelul aparatului auditiv.

Performanțele slabe la testul de vorbire sunt semne ale patologiei de la nivelul sistemului nervos central.

Cu ajutorul timpanometriei se identifică supurațiile anterioare ale urechii medii și modificările membranei timpanice, precum și miocloniile mușchiului scăriței sau ale mușchiului palatin.

Testele audiologice mai puțin utilizate pentru tinitus sunt cele care impun potrivirea frecvenței tinitusului în funcție de diverși stimuli externi (se încearcă detectarea frecvenței, intensității și caracterelor calitative ale tinitusului prin proiectarea diverselor sunete către pacient, care trebuie să găsească similarități între acestea și tinitus), estimarea intensității tinitusului (simplu ton sau zgomot), nivelul minim de acoperire a tinitusului (testarea diverselor sunete care ar putea acoperi tinitusul) și inhibiția reziduală (se poate ajunge la descreșterea sau absența tinitusului după expunerea pacientului la un sunet de aceeași intensitate cu a tinitusului). Toate aceste teste oferă informații despre tipul de zgomot sau sunet extern care ar putea acoperi tinitusul în vederea începerii terapiei de mascare.

Sunt obligatorii și investigarea funcției tiroidiene, determinarea hematocritului în vederea detectării anomaliei, biochimia completă în vederea determinării eventualelor disfuncții metabolice și profilul lipidic.

Testele de sânge pentru sifilis și markerii epntru boli autoimune (anticorpii antinucleari, rata de sedimentare a hematiilor și factorul reumatoid) pot fi teste utile de diagnostic.

Testele imagistice
sunt folositoare în determinarea cauzelor de tinitus obiectiv (malformații vasculare, tumori). Imagistica prin rezonanță magnetică și angio- IRM sunt folosite pentru investigarea tinitusului pulsatil, putând evidenția o tumoră glomică, o malformație arterio-venoasă, fistule arterio-venoase precum și anevrisme de arteră carotidă. IRM-ul de canal auditiv este foarte util în evidențierea neurinomului de nerv VIII.

Computer-Tomografia osului temporal
poate evidenția un diverticul de sinus sigmod sau o dehicență a bulbului venei jugulare și ele cauze de tinitus. O stare hiperdinamică percum anemia, sarcina sau hipermetabolismul asociat cu hipertiroidismul poate determina tinitus pulsatil.

Tomografia cu emisie de pozitroni (PET- scan
) este utilizată din ce în ce mai mult pentru diagnostic și management în cazul tinitusului. Identifică zonele de hipermetabolism și de creștere a activității neuronale.

Tratamentul medical

Deoarece 80% dintre pacienții cu tinitus au simptome depresive și insomnie, terapia farmacologică se axează în principal pe tratamentul acestor simptome. Sunt utilizate antidepresivele triciclice (50mg înainte de culcare) însă acestea au efecte secundare precum uscarea gurii și a mucoaselor, ceea ce îi determină pe foarte mulți pacienți să renunțe la tratament înainte de apariția beneficiilor terapeutice. Sunt necesare 3-4 săptămâni de tratament înainte de apariția efectelor terapeutice. Alte antidepresive folosite sunt Paroxetine și Zoloft, foarte utile în reducerea simptomelor depresive și anxioase. Se administrează tot cu o jumătate de oră înainte de culcare.

Benzodiazepinele
sunt utilizate pe scară largă în terapia tinitusului întrucât au acțiune de potențare a efectelor inhibitorii ale neurotransmițătorului GABA (acid gama-amino butiric). Însă la ora actuală nu sunt încă bine înțelese mecanismele prin care hiperactivitatea neuronală din cortexul auditiv determină tinitus.

Stimularea electrică

Supresia tinitusului prin stimularea electrică a urechii interne a raportat rezultate pozitive la 80% dintre pacienții asupra cărora a fost aplicată această procedură. Stimularea electrică se poate face la nivelu cutanat sau cerebral, fiind raportată reducerea semnificativă a tinitusului la pacienții care au suferit implante cohleare. La momentul actual această procedură terapeutică se află încă în studiu, nefiind o procedură de bază în tratamentul tinitusului. Se încearcă și reducerea tinitusului prin stimularea repetitivă magnetică transcraniană deoarece se consideră că tinitusul este cauzat de hipereccitabilitatea neuronilor din cortexul auditiv. Această procedură s-a dovedit foarte eficientă în studiile clinice la pacienții cu halucinații auditive datorită faptului că modifică excitabilitatea neuronală. Nu este folosită ca procedură de tratament standard pentru tratamentul tinitusului.

Tratamentul chirurgical

Este folosit în cazul tinitusului obiectiv de cauză precisă precum malformațiile vasculare, tumorile glomice, diverticulii de sinus sigmoid și hipoacuzia de transmisie.

Examinatorul trebuie să suspecteze existența unei tumori glomice la toți pacienții care prezintă tinitus pulsatil sincron cu bătăile inimii. Tinitusul se remite imediat ce are loc extirparea chirurgicală a tumorii.

Tumorile acustice precum neurinoamele sunt de asemenea surse de tinitus, însă doar în cazul a 50% din pacienți tinitusul se remite după extirparea tumorii, ceilalți 50% suferind lezarea ireversibilă a nervului auditiv de către neurinomul care se dezvoltă progresiv fiind mult timp asimptomatic.

Posibilitățile de tratament pentru boala Meniere includ șuntul limfatic, secțiunea nervului, labirintectomia și injecția de antibiotice ototoxice la nivelul labirintului, proceduri care au efect la 40-80% din pacienți.

Alternative terapeutice

Renunțarea la consumul de cafeină, reducerea consumului de sare și renunțarea la fumat precum și suplimentarea dietei cu Zinc la pacienții cu deficit de zinc pot fi elemente adjuvante în ameliorarea și prevenția acufenelor. În cazul pacienților cu insomnie datorată acufenelor se poate asocia melatonina la tratamentul cu antidepresive triciclice sau benzodiazepine.

Se consideră că Gingko Biloba este un remediu natural pentru acufene însă nu există studii concludente cu privire la acest fapt.

Prevenția tinitusului

Se evită plasarea de obiecte străine în ureche și nu este recomandată utilizarea bețișoarelor de bumbac pentru curățarea canalului auditiv extern. Acestea trebuie folosite doar pentru curățarea urechii externe și nu trebuie introduse în canal întrucât favorizează producția de cerumen și dezvoltarea de dopuri de ceară care pot determina acufene.

Tinitusul este foarte frecvent la pacienții cu hipertensiune prin urmare aceștia sunt sfătuiți să respecte schema de tratament prescrisă pentru a evita apariția acestui simptom.

În cazul expunerii la zgomote puternice (muncă într-un mediu foarte zgomotos, concerte în aer liber etc.) este obligatorie protecția cu dopuri de urechi din silicon pentru a reduce nivelul de zgomot perceput la nivelul nervului auditiv.

Pacienții cu un orar neregulat de somn sau care suferă de oboseală cronică pot să aibă de asemenea tinitus, însă acesta se remite odată cu remiterea oboselii.

Data actualizare: 27-03-2014 | creare: 25-02-2013 | Vizite: 46513

Din Ghidul de sănătate v-ar putea interesa și:
  • O aplicație pe telefon ar putea trata țiuitul în urechi
  • Forumul ROmedic - întrebări și răspunsuri medicale:
    Pe forum găsiți peste 500.000 de întrebări și răspunsuri despre boli sau alte subiecte medicale. Aveți o întrebare? Primiți răspunsuri gratuite de la medici.
      intră pe forum
    Aplicația Activ (by ROmedic)
    Vrei să fii sănătos? Vrei să slăbești? Vrei sa fii în formă și să arăți bine? Vrei să te simți bine în corpul tău? Atunci trebuie să faci eforturi. Aplicația web "Activ" te ajută să fii consecvent în lupta pentru sănătatea ta.

    Accesează gratuit Aplicația
    Acest site foloseste cookies. Continuand navigarea va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Detalii OK