Când este obligatorie endoscopia digestivă superioară în dispepsie

Ce este dispepsia și de ce nu se face endoscopie oricui

Definiția și simptomele dispepsiei

Dispepsia este un termen umbrelă pentru un grup de simptome digestive superioare: durere sau arsură în epigastru (zona dintre stern și ombilic), senzație de plenitudine în timpul mesei care nu permite terminarea ei, sau disconfort supărător după masă, ca și cum mâncarea ar rămâne blocată în stomac^[1]. Termenul este adesea confundat cu arsurile la stomac (pirozis), dar acestea reprezintă două entități diferite — pirozisul este o durere retrosternală cauzată de refluxul acid, în timp ce dispepsia este centrată în epigastru și are legătură cu ingestia de alimente^[8]. Simptomele pot fi ocazionale sau cronice, iar cauzele posibile includ, pe lângă bolile digestive propriu-zise, anumite medicamente, sarcina sau chiar anxietatea^[3].

Prevalența dispepsiei funcționale

Tulburările funcționale gastrointestinale afectează aproape 40% din populația globală, iar dispepsia funcțională — cea fără nicio cauză structurală vizibilă la investigații — se întâlnește la peste 20% din populația generală, cu variații mari între regiuni: 10-40% în țările occidentale și 5-30% în Asia^[5]. Cu alte cuvinte, în marea majoritate a cazurilor, o endoscopie nu ar identifica o patologie care să necesite tratament chirurgical sau o terapie medicamentoasă specifică. Din acest motiv, ghidurile medicale nu recomandă investigația de rutină la fiecare episod de indigestie, ci rezervă endoscopia pentru situațiile în care probabilitatea unei boli organice (ulcer, esofagită severă, cancer) este suficient de mare încât să justifice riscurile, costurile și disconfortul procedurii.

Semnele de alarmă care fac endoscopia obligatorie

Când devine urgentă evaluarea endoscopică

Indiferent de vârstă, anumite simptome asociate dispepsiei impun o endoscopie promptă, deoarece pot indica o boală organică serioasă, inclusiv o afecțiune malignă. Ghidurile americane și britanice recomandă o evaluare endoscopică imediată dacă apare oricare dintre următoarele manifestări^[8][2]:

• Vărsături frecvente sau vărsături cu sânge (hematemeză)
• Scădere ponderală neintenționată sau pierderea apetitului
• Scaune negre, lucioase, cu miros fetid (melenă) — semn de sângerare digestivă
• Dificultate sau durere la înghițire (disfagie sau odinofagie)
• Anemie feriprivă fără altă explicație clinică
• Durere abdominală localizată în afara zonei epigastrice
• Dispepsie însoțită de dispnee (lipsă de aer), transpirații sau durere care iradiază spre maxilar, gât sau braț — deoarece poate mima o suferință cardiacă
• Simptome care persistă mai mult de două săptămâni fără nicio ameliorare

Aceste semne poartă numele generic de „simptome de alarmă” (caracteristici de alarmă) și modifică complet raportul risc-beneficiu: la un pacient fără aceste manifestări, probabilitatea de a descoperi o patologie gravă la endoscopie este redusă; în schimb, la un pacient care prezintă unul sau mai multe astfel de semne, probabilitatea crește semnificativ, astfel încât amânarea investigației devine periculoasă^[5].

Vârsta: pragul care schimbă decizia medicului

De ce contează vârsta de debut

Chiar și în absența oricărui semn de alarmă, vârsta la care se instalează dispepsia pentru prima dată are o importanță majoră în decizia de a efectua sau nu o endoscopie. Motivul este simplu: riscul de cancer gastric sau esofagian crește odată cu înaintarea în vârstă, iar un episod de dispepsie „banală” la o persoană tânără, fără antecedente, are o probabilitate extrem de mică de a ascunde o tumoră, spre deosebire de aceleași simptome apărute brusc după vârsta de 45-50 de ani.

Pragul de vârstă în ghidurile medicale

Ghidul italian comun al societăților de gastroenterologie și endoscopie (SIGE, SINGEM, AIGO, SIED, SIMG), publicat în 2025, formulează explicit acest prag: ghidurile recomandă efectuarea endoscopiei digestive superioare cu prelevare de biopsii pentru excluderea cauzelor organice la orice pacient cu dispepsie nouă apărută la vârsta de 45 de ani sau peste, în prezența simptomelor de alarmă, sau atunci când tratamentul inițial eșuează^[9]. Alte ghiduri occidentale, precum cele americane, utilizează în mod tradițional un prag de 55-60 de ani, însă noul consens asiatic pentru dispepsia funcțională, publicat în 2026, subliniază necesitatea unor praguri adaptate regional — populațiile asiatice prezintă o prevalență mai mare a cancerului gastric, ceea ce justifică o atitudine mai precoce în anumite țări^[10]. În România, ca și în restul Europei, decizia se ia individualizat, ținând cont de vârstă, antecedentele familiale de cancer digestiv, fumat și consumul cronic de antiinflamatoare.

Strategia „testează și tratează" Helicobacter pylori — alternativa la endoscopia de rutină

Când se recomandă testarea non-invazivă

La pacienții tineri, care nu prezintă semne de alarmă și nu au factori de risc suplimentari, ghidurile nu recomandă endoscopia ca primă intenție. În schimb, medicii aplică strategia „testează și tratează”: se depistează infecția cu Helicobacter pylori printr-un test neinvaziv (test respirator cu uree, test din materii fecale pentru antigen sau, mai rar, test serologic), iar dacă rezultatul este pozitiv, pacienții primesc tratament de eradicare, fără a mai fi necesară efectuarea obligatorie a endoscopiei^[8][5].

Rolul infecției cu Helicobacter pylori

Justificarea este de natură epidemiologică: H. pylori infectează aproximativ 50-60% din populația globală, având o prevalență mult mai mare în regiunile cu resurse limitate — aproximativ 38% în cele două Americi, dar numai în jur de 5% la copiii sub 10 ani din Statele Unite^[7]. Bacteria este responsabilă de 90% dintre ulcerele duodenale și de 70-90% dintre ulcerele gastrice, fiind — alături de consumul cronic de antiinflamatoare nesteroidiene — principala cauză a bolii ulceroase peptice^[6]. Eradicarea infecției duce la rezoluția simptomelor la o parte semnificativă a pacienților cu ulcer asociat cu H. pylori, eliminând necesitatea unei endoscopii diagnostice inițiale. Toate ghidurile actuale recomandă însă testarea universală pentru H. pylori la orice pacient cu dispepsie investigată, prin metode invazive sau neinvazive, indiferent de rezultatul endoscopiei^[9].

Ce descoperă, de fapt, o endoscopie făcută pentru dispepsie

Leziuni frecvent identificate la endoscopie

Contrar impresiei că endoscopia este o investigație de rutină fără o miză majoră, datele clinice arată că o proporție importantă dintre pacienții investigați prezintă o cauză organică identificabilă. Un studiu observațional din 2025, realizat pe 180 de pacienți cu dispepsie cu durată de peste trei luni, spitalizați într-un centru terțiar, a arătat că 91,67% dintre aceștia raportau arsură retrosternală, iar 65,56% durere în etajul abdominal superior; testul rapid al ureazei efectuat în timpul endoscopiei a evidențiat o prevalență ridicată a infecției cu H. pylori, iar o mare parte dintre pacienții investigați au primit un diagnostic de boală acido-peptică (gastrită, duodenită sau ulcer)^[11].

Importanța biopsiei și a diagnosticului de certitudine

Practic, endoscopia efectuată pentru dispepsie poate identifica: esofagită de reflux, gastrită sau duodenită (cele mai frecvente), ulcer gastric sau duodenal, hernie hiatală sau — deși rar, este crucial de exclus — leziuni maligne ale esofagului sau stomacului. Depistarea de rutină pentru cancerul gastric nu se realizează în rândul populației generale cu risc mediu în majoritatea țărilor occidentale, tocmai pentru că incidența este relativ scăzută în aceste regiuni; totuși, endoscopia digestivă superioară rămâne principala metodă prin care se investighează și se exclude un cancer gastric la persoanele cu simptome sugestive^[4]. Procedura permite și recoltarea de biopsii — mici fragmente de țesut examinate ulterior la microscop pentru a detecta semne de inflamație cronică, infecție sau modificări precanceroase^[8].

Când endoscopia iese normală: dispepsia funcțională

Criteriile de diagnostic pentru dispepsia funcțională

La majoritatea pacienților investigați, endoscopia nu evidențiază modificări structurale. Acest lucru nu înseamnă că simptomele sunt de natură psihogenă, ci confirmă un diagnostic diferit, denumit dispepsie funcțională, stabilit conform criteriilor Rome IV: prezența a cel puțin unui simptom (durere epigastrică, arsură epigastrică, plenitudine postprandială supărătoare, sațietate precoce), în absența oricărei boli structurale decelabile la investigațiile imagistice sau endoscopice^[5]. Dispepsia funcțională prezintă două subtipuri principale — sindromul de durere epigastrică (dominat de durere sau arsură) și sindromul de distres postprandial (dominat de plenitudine și sațietate precoce) — care pot coexista la același pacient și care necesită abordări terapeutice diferite^[9].

Mecanisme fiziopatologice și opțiuni terapeutice

Mecanismele implicate includ tulburări ale motilității gastrice (evacuare întârziată sau accelerată a stomacului), hipersensibilitate viscerală, inflamație duodenală de grad scăzut și, la unii pacienți, o asociere cu infecția cu H. pylori sau cu factori psihologici^[5]. Ghidul italian din 2025 recomandă o primă linie de tratament cu inhibitori de pompă de protoni în doză standard, indiferent de subtip, procinetice pe termen scurt pentru pacienții cu distres postprandial și antidepresive triciclice pentru sindromul de durere epigastrică refractar, subliniind totodată că dietele de excludere nu beneficiază de suficiente dovezi clinice pentru a fi recomandate de rutină^[9].

Cum decurge investigația și ce presupune pregătirea

Medicii efectuează, de regulă, endoscopia digestivă superioară sub sedare ușoară, pentru a asigura confortul pacientului. Specialistul introduce prin cavitatea bucală un tub subțire și flexibil, prevăzut cu o cameră video și o sursă de lumină, pe care îl ghidează prin esofag, stomac și prima porțiune a duodenului, examinând mucoasa în timp real pe un monitor^[8]. Procedura durează de obicei mai puțin de 15-20 de minute, iar pacientul trebuie să respecte un repaus alimentar (à jeun) de cel puțin 6-8 ore înainte, pentru ca stomacul să fie complet gol, asigurând astfel o examinare riguroasă și sigură. În timpul aceleiași ședințe, medicul poate recolta biopsii sau poate efectua testarea directă pentru H. pylori, eliminând necesitatea unei a doua proceduri.

Dacă simptomele persistă după tratament — se repetă investigația?

Refractaritatea la tratament reprezintă ea însăși o indicație pentru efectuarea endoscopiei, chiar și în absența semnelor de alarmă și la pacienții care nu au atins pragul de vârstă. Practic, dacă un pacient tânăr, fără semne de alarmă, primește un tratament empiric (de regulă, un inhibitor de pompă de protoni, asociat sau nu cu terapia de eradicare a H. pylori), iar simptomele nu se ameliorează în decurs de câteva săptămâni, ghidurile recomandă efectuarea investigației endoscopice pentru a exclude o cauză organică nediagnosticată inițial^[9]. De asemenea, apariția ulterioară a oricărui semn de alarmă — chiar și la un pacient investigat cu ani în urmă — impune o nouă endoscopie, indiferent de rezultatul examinării anterioare, deoarece patologiile organice, inclusiv cele maligne, se pot dezvolta ulterior unei evaluări inițial normale.

Concluzii

Endoscopia digestivă superioară nu reprezintă o investigație de rutină pentru orice episod de indigestie, însă devine obligatorie în situații bine definite: prezența oricărui semn de alarmă (scădere ponderală, disfagie, sângerare, anemie, vărsături persistente), vârsta de debut de 45 de ani sau mai mult, sau eșecul unei abordări terapeutice empirice corect conduse. La pacienții tineri, care nu prezintă aceste elemente, testarea și eradicarea infecției cu Helicobacter pylori constituie o alternativă validată clinic, ce permite evitarea unei investigații invazive fără a compromite siguranța pacientului. Cel mai important aspect este ca decizia să nu fie luată de pacient în mod unilateral, prin amânare sau automedicație prelungită, ci în urma consultului medical, medicul fiind cel care poate evalua corect vârsta, simptomatologia și factorii de risc individuali.