Parenting: diferențele fundamentale dintre mame și tați

Dr. Jordan B. Peterson, psiholog clinic, profesor universitar și autor recunoscut la nivel internațional pentru analiza sa profundă asupra naturii umane, deschide o nouă serie intitulată Parenting, produsă de Daily Wire Plus. În primul episod, Peterson stă de vorbă cu părinți reali, discutând despre bucuriile și dificultățile vieții de familie, despre rolurile complementare ale mamelor și taților și despre echilibrul dintre disciplină, joacă, vinovăție și sacrificiu.
Pentru Peterson, parentingul nu este o teorie, ci o probă zilnică de caracter. A fi părinte înseamnă să îți asumi o responsabilitate uriașă și să înveți, clipă de clipă, cum să crești alături de copilul tău. „Nimic din viață nu este mai dificil, mai solicitant și mai plin de sens decât a fi părinte”, spune el, deschizând o discuție despre maturizare, sacrificiu și dragoste autentică.

Parentingul ca formă supremă de responsabilitate

Peterson afirmă că toate formele de sens autentic în viață se nasc din adoptarea voluntară a responsabilității. În contextul parentingului, această idee capătă greutate maximă: atunci când devii părinte, nu mai trăiești doar pentru tine, ci pentru o altă ființă care depinde complet de tine.

„Orice sens autentic al vieții se naște din adoptarea voluntară a responsabilității și din sacrificiul de sine.”

El descrie parentingul ca pe o formă de auto-transcendență: îți depășești nevoile egoiste și descoperi valoarea de a contribui la binele altcuiva. În această perspectivă, parentingul devine nu doar o misiune morală, ci și calea prin care omul își construiește sensul existenței.

Peterson subliniază și caracterul paradoxal al acestui proces: parentingul implică epuizare, suferință și renunțare, dar tocmai aceste dificultăți sunt cele care oferă profunzime și semnificație vieții.

Dinamica dintre mamă și tată: Siguranță și explorare

Una dintre cele mai importante idei discutate în episod este distincția dintre rolurile materne și paterne. Peterson rezumă diferențele într-o formulare devenită memorabilă:

„O mamă este de partea a ceea ce copilul este, iar un tată este de partea a ceea ce copilul poate deveni.”

Astfel, mama reprezintă siguranța și acceptarea necondiționată, în timp ce tatăl întruchipează împingerea spre dezvoltare și aventură. Împreună, aceste două forțe creează un echilibru indispensabil: copilul are nevoie să fie iubit pentru ceea ce este, dar și provocat să devină mai mult.

Peterson precizează că această diferențiere nu trebuie înțeleasă rigid: ambele roluri pot și trebuie să se suprapună. Un tată poate fi blând și grijuliu, iar o mamă poate fi curajoasă și fermă. Important este echilibrul dintre protecție și libertate, între confort și provocare.

Această complementaritate constituie, în opinia lui, inima sănătoasă a parentingului.

Bucuria maternă și paradoxul timpului

Într-un dialog cu o mamă care recunoaște că îi este greu să se joace cu copiii fără să se simtă vinovată pentru treburile casnice neîndeplinite, Peterson oferă o perspectivă emoționantă despre timpul copilăriei.

El atrage atenția că perioada în care copiii sunt mici este mult mai scurtă decât pare, chiar dacă zilele par interminabile. Timpul se dilată în haosul zilnic al meselor, somnului și jucăriilor, dar în realitate această etapă este efemeră.

„A fi mamă de copii mici este o perioadă trecătoare, dar una care trebuie trăită cu recunoștință deplină. Este calea sigură spre un viitor fără regrete.”

Peterson subliniază că a fi prezent în aceste momente este esențial. Fiecare clipă petrecută alături de copil este o investiție emoțională care nu se repetă. Grija, oboseala și sacrificiul capătă sens doar prin prisma recunoștinței pentru acest dar temporar.

Pentru el, recunoștința zilnică pentru experiența de a îngriji un copil reprezintă antidotul pentru neliniștea modernă a „pierderii sinelui” în rolul de părinte.

De la dependență la autonomie: dansul siguranței și explorării

Peterson descrie dezvoltarea copilului ca pe un proces ritmic de apropiere și distanțare, în care părintele trebuie să știe când să ofere protecție și când să se retragă.

În primele luni de viață, bebelușul are nevoie de contact constant și atenție necondiționată – nu există pericolul „prea multă afecțiune”. Însă, odată cu creșterea copilului, părintele trebuie să învețe să se retragă treptat, permițând explorarea lumii exterioare.

„Există un dans continuu între mișcare și întoarcere: copilul se aventurează, întâlnește obstacole și revine pentru sprijin. Mama – sau părintele – devine acea insulă de stabilitate și siguranță.”

Când acest proces este bine gestionat, copilul devine un adult autonom, capabil să exploreze lumea fără teamă, dar și să păstreze legătura emoțională cu familia.

Peterson rezumă esența acestui echilibru printr-o frază memorabilă:

„Dacă ai fost echilibrul corect între siguranță și încurajare, copilul tău nu va pleca definitiv – ci va reveni ca adult, într-o relație matură.”

Astfel, iubirea adevărată, spune el, nu înseamnă posesie, ci libertatea de a lăsa copilul să plece și încrederea că se va întoarce.

Capcana răsfățului și riscul narcisismului

Într-o altă conversație, un cuplu recunoaște că și-a răsfățat fiul de 13 ani, oferindu-i tot ce ei nu au avut în copilărie. Peterson reacționează ferm și explică pericolul psihologic al supraindulgenței:

„Am văzut mame care se supun complet dorințelor copiilor lor de trei ani. Este o idee proastă. Copilul nu este un mic împărat al universului.”

El avertizează că acest tip de comportament parental formează adulți narcisici, care se așteaptă ca lumea să le satisfacă mereu dorințele. Soluția, spune Peterson, este simplă și constantă:
nu face pentru copil ceea ce copilul poate face singur.

Acest principiu de bază, aplicat consecvent, cultivă autonomia și sentimentul de competență. Chiar dacă e mai rapid pentru un părinte să îmbrace copilul sau să-i strângă jucăriile, pe termen lung aceste gesturi îl privesc de experiența independenței.

„Nimic nu oferă mai mult respect de sine decât sentimentul că ești util și necesar.”

În această viziune, self-esteem-ul autentic al copilului nu se naște din laude, ci din experiența concretă a contribuției și a responsabilității.

Tatăl vitreg și sensul apartenenței

Într-un moment memorabil al interviului, un tânăr numit Micah îi povestește lui Peterson că este logodit cu o femeie care are un fiu de doi ani și că, odată cu această relație, urmează să devină tată vitreg „peste noapte”. El mărturisește că se simte copleșit de responsabilitatea pe care o implică rolul și îl întreabă pe Peterson dacă „a fi tată este o stare de fapt sau un rol care poate fi asumat”.

Peterson îi răspunde fără ezitare:

„A fi tată este întotdeauna un rol pe care îl iei asupra ta. Este o relație, iar relațiile se dezvoltă în timp.”

El subliniază că paternitatea nu este un dat biologic, ci un angajament relațional. Poți deveni o figură paternă autentică doar prin timp petrecut, atenție, ascultare și prezență constantă. Tatăl nu se definește prin autoritate impusă, ci prin implicare și modelare activă.

Peterson îl încurajează pe Micah să nu caute o rețetă perfectă, ci să permită relației să se formeze natural, pas cu pas. „Totul se reduce la timpul petrecut împreună”, spune el. Fiecare moment de joacă, conversație sau plimbare este o oportunitate de construire a încrederii.

Pentru Peterson, a fi tată – biologic sau vitreg – înseamnă a fi prezent, predictibil și consecvent, pentru ca cel mic să simtă siguranță și stabilitate emoțională.

Modelul masculin: între aventură și responsabilitate

În continuare, Peterson dezvoltă o idee fundamentală despre rolul masculin în cadrul familiei și în procesul de creștere a copiilor. El descrie figura tatălui drept un model activ de viață responsabilă și curajoasă:

„Copiii trebuie să vadă în tine un adult implicat, onest, care urmărește un scop valoros. Asta trebuie să le arăți: ce înseamnă o viață demnă de urmat.”

Pentru el, masculinitatea autentică nu se măsoară în autoritate, ci în voluntara asumare a riscului și a responsabilității. Un tată adevărat este cel care își asumă aventura de a servi familia și comunitatea, care îi protejează pe cei vulnerabili și are „credință în viitor, chiar și în fața eșecului”.

Peterson evocă imaginea arhetipală a păstorului din poveștile religioase, care ține lupii la distanță și are grijă de turma sa: o metaforă pentru rolul protector și slujitor al bărbatului.

„Asta este masculinitatea pe scurt: aventură voluntară, stabilirea unei viziuni, angajament față de scop, reziliență în fața eșecului și grijă pentru cei vulnerabili.”

El îi amintește lui Micah că nu există o cale prestabilită spre a fi tată — există doar relația, construită zilnic, prin atenție și curiozitate sinceră față de copil. „Trebuie să-l cunoști, iar asta se întâmplă doar petrecând timp împreună.”

Libertate, responsabilitate și sensul existenței

Pe măsură ce discuția avansează, Micah recunoaște că se teme că rolul de tată vitreg îl va „invada” și îi va limita libertatea. Peterson îl provoacă să regândească sensul acestui cuvânt:

„Oamenii spun: ‘Îmi pierd libertatea’. Dar libertatea față de ce? Față de egoism, de nefericire, de singurătate?”

Peterson susține că adevărata libertate nu constă în lipsa obligațiilor, ci în alegerea conștientă a responsabilității care dă sens vieții.
A te angaja într-un rol parental înseamnă să renunți la o libertate superficială – libertatea de a fi centrat doar pe tine – pentru a câștiga o libertate superioară: cea a sensului și a contribuției.

El subliniază că există dovezi concrete conform cărora părinții experimentează mai multă plăcere și împlinire în activitățile zilnice decât persoanele singure, deși acestea pot fi mai obositoare.

„Copiii privesc lumea cu ochi proaspeți. Orice faci alături de ei este o aventură nouă. Și ai privilegiul de a redescoperi lumea prin ochii lor.”

Peterson transformă astfel responsabilitatea într-o sursă de bucurie, nu de constrângere. Sensul vieții, spune el, nu este ceva ce găsești, ci ceva ce creezi prin actul constant de grijă față de ceilalți.

Bucuria redescoperirii și copilul ca maestru al prezentului

Peterson vorbește cu entuziasm despre miracolul de a trăi alături de un copil bine crescut și jucăuș, comparând această experiență cu cea mai pură formă de fericire umană.

„Nu există adult mai plăcut de companie decât un copil disciplinat și vesel care te însoțește în micile aventuri ale vieții.”

El descrie experiența parentingului ca pe un proces de redescoperire a lumii: lucrurile banale devin extraordinare atunci când le vezi prin ochii unui copil. În acest sens, copilul devine un maestru al prezentului, iar părintele, un ucenic care învață din nou să se bucure de lucrurile simple.

Peterson încurajează părinții să transforme rutina în aventură, să „devină maeștri ai acestor mici explorări zilnice”, de la mersul în parc până la conversațiile despre lumea înconjurătoare.

Această dimensiune jucăușă, spune el, întărește legătura emoțională și oferă părinților o sursă constantă de energie și semnificație.

Lecțiile finale: echilibru, modele și recunoștință

În încheierea episodului, Peterson sintetizează lecțiile esențiale pentru mame și tați:

Lecții pentru mame

• Ține-ți copilul aproape, dar învață să-l lași să plece.

• Încurajează-i autonomia și curajul de a explora lumea.

• Fii siguranța la care poate reveni, nu templul în care trebuie să rămână.

• Iubește-l profund, dar nu-l transforma în centrul universului — idolatrizarea duce la narcisism.

Lecții pentru tați

• Devino omul pe care copilul tău vrea să-l imite.

• Fii un model de responsabilitate, perseverență și curaj moral.

• Renunță la hedonismul juvenil pentru a urmări ceva mai profund: sensul care se naște din grijă și sacrificiu.

• Învață să fii protector, dar și vulnerabil — adevărata putere e în slujire.

Ca exercițiu practic, Peterson propune un „temat simbolic” de introspecție: fiecare adult să scrie trei lucruri pe care părinții lor le-au făcut bine și trei pe care le-ar fi putut face mai bine, apoi să reflecteze la cum poate valorifica lecțiile pozitive și corecta greșelile trecutului.

În viziunea sa, parentingul este o moștenire vie: ceea ce repari în tine se transmite copiilor, iar ceea ce refuzi să schimbi se perpetuează.