Psihoterapie pentru trup și suflet, din perspectiva spirituală: misterul suferinței!

Liniştea sufletească - Pilda numărul 74

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu - om rău, lipsit de credinţă - care l-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:
- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?
- Cum de unde? Simt gustul zahărului.
- Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi. E, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfântului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

"Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu" (Sfântul Isaac Sirul)

Sabia şi coroana - Pilda 75

Demult, un mare împărat a vrut să încerce înţelepciunea copilului său, moştenitorul tronului, şi a aşezat pe o masă coroana şi sabia lui. Chemându-şi fiul, i-a cerut să se gândească bine şi să aleagă ce îi este mai de folos în viaţă. Băiatul a ales sabia.
- De ce tocmai sabia, l-a întrebat regele?
- Pentru că prin sabie, pot câştiga şi păstra coroana.
- Aşa este, fiul meu, ai făcut o alegere bună. Însă ţine minte: la fel este şi calea pe care trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau ţăran de rând: Calea Crucii, a jertfei, a dăruirii de sine. Crucea este singura armă pe care o poţi folosi în viaţă, în războiul de toată vremea, războiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputinţa şi cu tine însuţi. Credinţa înseamnă luptă. Tu ai sabia prin care poţi cuceri şi păstra coroana, însă Crucea o avem cu toţii şi numai prin ea putem primi şi păstra Cerul în sufletele noastre. Să nu uiţi asta, fiul meu!

"Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate" (Sfântul Isaac Sirul)

Copilul bine crescut - Pilda numărul 76

Într-un sat din câmpie, s-au întâlnit la fântână trei femei. Două dintre ele nu încetau să-şi laude băieţii. Cea de-a treia însă, nu spunea nimic, cu toate că avea şi ea un băiat de care nu s-ar fi putut plânge. Au luat cele trei femei câte o găleată cu apă şi au plecat împreună înapoi, spre casă. Pe drum, s-au întâlnit cu cei trei copii, care se jucau într-o livadă.
- Ia uite-l pe-al meu, a zis prima femeie. E aşa de puternic.
- Dar al meu, zise şi a doua, e priceput la toate.
Nici de această dată, cea de-a treia femeie nu a spus nimic, însă copilul ei, văzându-şi mama, s-a grăbit să vină şi să ia el găleata. Ceilalţi doi băieţi au început să râdă şi au rămas să se joace mai departe. Acum se vedea adevărul. Din modestie, cea de-a treia femeie nu se lăudase cu feciorul său, dar, în locul ei, vorbeau faptele...

"Învaţă-te, fiule, să fii totdeauna simplu şi fără răutate!" (Sfântul Efrem Sirul)

Facerea lumii - Pilda numărul 77

Pe un drum de munte, s-au întâlnit doi ţărani. Unul dintre ei, mai răutăcios, l-a întrebat pe celălalt:
- Am auzit că mergi des la Biserică şi că te rogi mult. Dar de unde ştii tu că există Dumnezeu?
Ca şi când nu l-ar fi auzit, celălalt ţăran l-a întrebat la rândul său:
- Spune-mi, crezi că vitele noastre au fost astăzi la păşune?
- Da, cu siguranţă, priveşte pământul moale, este plin de urmele lor!
- E, acum priveşte şi tu soarele ce tocmai a răsărit peste dealuri, priveşte pădurea înverzită din faţa noastră, priveşte-te pe tine şi pe oamenii din jurul tău! Toate acestea sunt urmele mâinilor lui Dumnezeu Atotputernicul şi Atotţiitorul. Cum să fi fost făcute toate acestea, dacă nu din iubirea lui Dumnezeu, şi pentru ce să le fi făcut El aşa cum sunt dacă nu tot pentru iubire? Mai încape îndoială?

"Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură, care inspiră şi călăuzeşte. Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului. Iubirea explică lucrul mâinilor Sale" (Părintele Theoklitos)

Suflet întunecat - Pilda numărul 78

Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, l-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:
- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea l-au răpus. Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi l-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.
Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:
- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi "îngheaţă" în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alţii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este "îngheţat" de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.

"Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte" (Sfântul Vasile cel Mare)

Răsplata - Pilda numărul 79

Într-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât de harnic era omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba şi tot nu s-ar fi plictisit. Numai că, într-o după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:
- Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte frumoase. Aş vrea şi eu aşa ghete.
- Măi băiete, i-a răspuns omul, dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da banii, dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept?
N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea ghete, aşa că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar şi de data aceasta părintele l-a refuzat.
Când a venit şi a treia zi să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:
- Uite, măi băiete, văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, în grădină. Dar, în pod, e o grămadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezeşte şi se strică. Pune mâna pe lopată, vântură tu grâul şi pe urmă vino aici şi-ţi dau bani să-ţi cumperi ghetele.
N-a mai putut băiatul de bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea inima la muncă. Aşa că s-a culcat pe un braţ de fân, a tras un pui de somn, după care a alergat în curte, strigând:
- Gata, tătucă, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii?
- Nu! - a răspuns omul categoric. Ţi-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vremea. Treci în pod şi fă ce ţi-am spus!
A plecat iar băiatul, dar nu putea înţelege de unde ştia tata că el nu vânturase grâul. Probabil că l-a surprins dormind şi nu l-a trezit, că altfel nu se poate... Aşa că, după ce s-a urcat iarăşi în podul casei, s-a pus la pândă în loc să aibă grijă de grâu. A stat el preţ de jumătate de ceas, cu ochii aţintiţi spre tatăl său, care muncea de zor în curte, şi, socotind el că-i de ajuns, se duse iarăşi în grădină.
- Tată, am terminat toată treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai banii?
- Măi băiete, după ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu ţi-e ruşine? Să ştii că, dacă nici de data asta nu te duci în pod şi nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nicio gheată. Ai înţeles?
Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe lopată şi a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, a găsit ascunsă în grâu o pereche de ghete noi nouţe, exact aşa cum îşi dorea el.
De bucurat, s-a bucurat, cum era şi de aşteptat, dar, în acelaşi timp, îi crăpa obrazul de ruşine pentru minciunile sale de mai"™nainte. Fără să-l mai pună nimeni, a vânturat tot grâul, după care s-a dus şi în grădină să îşi ajute tatăl. Acum simţea, într-adevăr, că merită ghetele, dar, mai mult decât atât, simţea cât de bine este să fii alături de părinţi şi să îi ajuţi.

"Creşteţi-vă copiii în învăţătura şi înţelepciunea Domnului!" (Sfânta Scriptură)

Puterea Sfintei Cruci - Pilda numărul 80

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!
Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-l mirat, i-a spus:
- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm. Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.
Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.

"Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu" (Acatistul Sfintei Cruci)

Cei trei prieteni - Pilda numărul 81

Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia să depună mărturie că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător şi să-l scape astfel de pedeapsă. A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea l-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi l-a salvat, redându-i astfel libertatea.
La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre şi toate faptele bune pe care le-am făcut, însă, când murim, realizările noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în lumea aceasta. Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmează şi dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este dată de faptele bune pe care le-a făcut.

"Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine" (Sfântul Grigorie de Nazianz)

Gândul cel bun - Pilda numărul 82

Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea drumului, pe câmp, un sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-l ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a aplecat să ia sacul.
Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi:
- Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă l-aş fi luat nu m-ar fi văzut niciun om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.

"Mă străduiesc să am un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor" (Sfânta Scriptură)

Păcatul cel mai mare - Pilda numărul 83

O dată, un călugăr a fost întrebat:
- Părinte, care este cel mai mare păcat?
- Sinuciderea este, fără îndoială, cel mai groaznic păcat. Nimeni nu are dreptul să îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă, în viaţă, ne încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune şi căinţă, toate vor părea mai uşoare.
Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat, inima lui s-a îndepărtat de Dumnezeu şi locul dragostei şi al voinţei a fost luat de nechibzuinţă. încrederea dată de credinţă a dispărut. Mai întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a trădat, pentru ca, în final, să îşi ia viaţa, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât din deznădejde, ci din ură. Şi, de aceea, sinuciderea este cel mai mare păcat.
Inima ta trebuie să trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să fie omorâtă. Chiar şi cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă deznădejdii, ci să aibă încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de necazuri, ci se condamnă singur la neputinţă, nemeritându-şi astfel mântuirea. A-ţi lua viaţa nu este eroism, ci laşitate.
Voi l-aţi lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-şi scufunde singur corabia, înecând tot ce este pe ea? Furtuni de păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă? Să înecăm singuri tot ce e mai bun în noi: speranţa, iubirea, dorinţa de viaţă? în niciun caz. Cu atât mai mare este meritul celui ce reuşeşte în viaţă, trecând peste obstacole şi greutăţi!

"Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa sa se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune. Credinţa în înviere este adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Niciun om nu trebuie să deznădăjduiască" (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Ceasul mântuirii - Pilda numărul 84

Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia odată, un călugăr bătrân, căruia i se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-o dimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:
- Sfinţia ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuie noi să ne căim?
- Fiule, este de ajuns dacă te căieşti o singură clipă, înaintea morţii.
- Atât de puţin, părinte?
- Da, fiul meu!
- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?
- Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, în orice moment să te poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.
Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea sufletului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa veşnică.

"Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi oriunde şi oricând" (Fericitul Augustin)

Vinovatul dovedit - Pilda numărul 85

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşeală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.
N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat:
- Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.
- Să-mi fie iertat - zise ţăranul - dar sunt nevinovat.
- Cum îndrăzneşti să minţi? sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!
- Aşa este, omule? - spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?
- Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?
Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.
Cel ce vrea să înşele, singur se înşeală. Chiar dacă nu vede niciun om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.

"Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva" (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Dragoste de mamă - Pilda numărul 86

O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu două?
Nici nu ştii despre ce-i vorba.
- Dar îmi poţi povesti - i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea ajuta...
- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi. Lasă-mă în pace! - a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.
Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-a găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: "Lasă-mă în pace!". Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea ei - dragoste de mamă.

"După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama" (Fericitul Ieronim)

Sfânta Cruce - Pilda numărul 87

Se povesteşte că Sfânta Elena, mama Sfântului împărat Constantin cel Mare, a poruncit să fie făcute săpături pe Golgota, unde s-au descoperit trei cruci. Pentru a afla care este Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, a fost adusă o femeie bolnavă şi i s-a spus să atingă pe rând crucile. Aceasta a atins prima cruce, apoi pe a doua, iar, când s-a atins şi de a treia cruce s-a vindecat pe loc de boala ce o chinuia de multă vreme; în felul acesta, Sfânta Elena a ştiut care este Crucea Mântuitorului şi care sunt cele două cruci pe care au fost răstigniţi tâlharii. Crucea Sfântă se mai păstrează şi astăzi într-o biserică din Ierusalim, săvârşind fără încetare minuni în trupurile şi în sufletele celor ce vin şi se închină în faţa ei cu sinceritate şi cu credinţă.

"Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârşit îmbrăţisându-ne" (Sfântul Atanasie cel Mare)

Taina Sfintei Spovedanii - Pilda numărul 88

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:
- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp şi nu cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.
- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă. Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:
- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă?
- Da, răspunse omul.
- Dar două zile, o porţi?
- S-ar putea.
- Dar o săptămână sau o lună, o porţi?
- Nu, părinte, bineînţeles că nu.
- De ce? - îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.
- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.
- Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se "murdăreşte" de păcate şi răutate şi cum l-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!

"Intră în Biserică şi te căleşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor" (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Sfânta simplitate - Pilda numărul 89

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.

"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi" (Christos Yannaras)

O mână de ajutor - Pilda numărul 90 (ultima pe această zi, săptămână şi lună)

În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine. Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om l-a întrebat:
- De ce nu-i ajuţi şi dumneata?
- Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!
Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp, au reuşit să elibereze şinele. Încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a mai spus caporalului:
- Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!
- Da?! - zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata?
- Sunt generalul acestei divizii ...

"Nu trebuie să ne îngrijim numai de ale noastre, ci şi de ale altora" (Sfântul Ambrozie)

Salve!
Gregory, slăvit să fie Dumnezeu în vecii vecilor, amin. Nu ai pentru ce să îmi mulţumeşti!
Mulţumesc mult pentru cuvintele frumoase. Să fii binecuvântat!
Astăzi Dumnezeu vrea ca tu să ştii că, la necaz, Îl poţi "suna" folosind numărul spiritual 49:16 - " Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului (tău) şi (Eu) te voi izbăvi şi (tu) Mă vei preaslăvi " (Psalmul 49:16).
Şi nu uita, Gregory, cel mai bun "telefon" pe care I-l poţi da lui Dumnezeu este rugăciunea cu credinţă, iubire, smerenie, răbdare şi...lacrimi de (po)căinţă. La "telefon", însă, să ceri numai lucruri care sunt spre mântuirea ta sau a semenilor tăi, nu şi lucruri deşarte. "Sună", iubite semen, oricând, căci ţi se va răspunde negreşit.
Te iubeşte frăţeşte,
Mr. Nick

Post Scriptum - Te voi contacta zilele astea, nu ştiu exact când. Să fii pe fază! ♥ Mânca-te-ar raiul să te mănânce ;)

Ştiu că într-un mesaj anterior, mai exact în cadrul mesajului în care am postat pilda numărul 90, am specificat faptul că acea pildă va fi ultima din această săptămână şi lună, dar chiar nu mă pot abţine, astfel că voi continua să postez şi astăzi nişte pilde, spre folosul tuturor oamenilor care vor avea ocazia să le citească. Sper că administraţia Romedicului nu a fost, nu este şi nu va fi deloc deranjată/indispusă de activitatea mea din acest topic. Mulţumesc pentru înţelegere!
_

Unde Îl căutăm pe Creator - Pilda numărul 91

Într-un oraş mai mulţi meseriaşi discutau fiecare despre specialitatea lui. Dar iată că la un moment dat veni vorba despre Dumnezeu. Între ei se afla şi un tăgăduitor de Dumnezeu.
- Dacă ar fi Dumnezeu - zicea hulitorul - atunci de ce nu L-a văzut, sau nu-L vede cineva?... Încă nimeni nu poate spune că a văzut pe Dumnezeu.
Însă între apărătorii credinţei în Dumnezeu se afla şi un ceasornicar. Acesta nu zise nimic la hula necredinciosului, ci luă un ceas şi, cu ochelarii lui începu să se uite cu încordare şi cu mare atenţie în mecanismul lui, ca şi cum ar căuta ceva.
- Dar tu ce cauţi în orologiu? întrebă necredinciosul văzând că toată lumea era atentă la ceea ce făcea el.
- Caut - răspunse ceasornicarul - pe cel ce a făcut orologiul acesta şi nu-l găsesc... aşa cum cauţi tu ca un necredincios să vezi în lume pe Dumnezeu, Făcătorul lumii. Deosebirea este în aceea că lucrul Mâinilor lui Dumnezeu vădeşte cu limpezime existenţa Lui, iar tu nu vezi! Aşa cum toată lumea ştie că ceasul nu poate exista fără ceasornicar, aşa şi lumea aceasta nu poate exista fără un Creator!
Necredinciosul înţelese lecţia şi se depărtă ruşinat.

Care sunt priorităţile unui om în viaţă?! - Pilda numărul 92

Un om a venit de la muncă tarziu, obosit şi nervos, găsindu-şi baiatul de 5 ani aşteptând la uşă.
- Tati, pot să te întreb ceva?
- Da, sigur, despre ce e vorba? a răspuns omul.
- Tati, câţi bani câştigi pe oră?
- Asta nu e treaba ta. De ce mă întrebi astfel de lucruri. Spuse omul nervos.
- Doar vreau să ştiu...Te rog, spune-mi, cât câştigi pe oră?
- Dacă trebuie să ştii, câştig 50$ pe oră.
- Aha, a răspuns micuţul, cu capul plecat.
- Tati, îmi împrumuţi, te rog, 25$?
Tatăl s-a înfuriat:
- Dacă singurul motiv pentru care m-ai întrebat asta este ca să-mi ceri nişte bani să îţi cumperi o jucărie prostească sau alte porcării, atunci du-te direct în camera ta la culcare.
Gândeşte-te de ce eşti aşa egoist. Nu lucrez din greu în fiecare zi pentru aşa copilării.
Micuţul a mers în linişte în cameră şi a închis uşa.
Omul s-a enervat şi mai tare pe întrebările băiatului. Cum a putut să pună aşa întrebări doar pentru a cere nişte bani.
După o oră, omul s-a calmat şi a început să gândească:
Poate era ceva de care chiar avea nevoie să cumpere cu 25$ şi chiar nu mi-a cerut bani des. Omul a mers la uşa băiatului şi a deschis-o.
- Dormi? a întrebat...
- Nu tati, sunt treaz, a răspuns baiatul.
- M-am gândit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatăl. A fost o zi lungă şi m-am descărcat pe tine. Uite aici ai 25$.
Micuţul a sărit, zâmbind.
- Mulţumesc, tati!
După aceea a scos un pumn de bani. Omul a văzut că băiatul avea deja bani şi s-a enervat din nou. Micuţul şi-a numărat încet banii şi s-a uitat către tatăl său.
- De ce vrei mai mulţi bani dacă deja ai? a spus tatăl.
- Pentru că nu am avut destul, dar acum am, a replicat băiatul. Tati, acum am 50$. Pot să cumpăr o oră cu tine? Te rog să vii mai repede acasă, mâine. Vreau să mănânc cu tine.
Tatăl a fost distrus. Şi-a luat băiatul în braţe şi l-a implorat să îl ierte.

Este doar o reamintire pentru toţi ce lucrează din greu în viaţă. Nu ar trebui să lăsăm timpul să treacă printre degete fără să petrecem timp cu cei care chiar contează pentru noi, aceia apropiaţi de inimile noastre. Să ne amintim să împărţim cei 50$ din timpul nostru cu cineva pe care iubim.
Dacă mâine murim, compania pentru care lucrăm ne va înlocui foarte uşor, în câteva ore. Dar familia şi prietenii pe care îi lăsăm în urmă o să simtă pierderea pentru tot restul vieţilor lor.

Ce sfat primim de la bunici - Pilda numărul 93

Un bunic evlavios şi ajuns la o vârstă foarte înaintată, era înconjurat de mulţi nepoţi şi strănepoţi căci avea o familie mare. Bătrânul povestea nepoţilor multe întâmplări cu tâlc din viaţa sa. Nepoţii erau foarte entuziasmaţi de toate întâmplările pe care prin trecuse bunicul lor. La un moment dat, unul dintre nepoţi care era mai mare l-a întrebat:
- Cum ai reuşit bunicule să treci prin războaie, prin atâtea necazuri şi lipsuri şi cum ţi-ai păstrat întodeauna această stăpânire de sine şi acest echilibru cu care ne uimeşti şi acum?
- Ei bine dragii mei! răspunse el. Să ştiţi că eu întotdeauna am fost atent cu ochii mei, că tot răul din lume pătrunde în inima omului prin simţuri şi mai ales prin văz. Când eram şi eu mic ca voi preotul din sat m-a învăţat să fac trei lucruri în fiecare zi, când plec de acasă:
- întâi, îmi ridic privirea spre cer ca să-mi aduc aminte că acolo sus, este Tatăl meu care mă veghează, El este cel mai important în viaţa mea şi spre El mi se îndreaptă toată silinţa şi putinţa;
- al doilea, îmi plec ochii la pământ şi privesc la cât de puţin loc am nevoie pentru a-mi găsi şi eu acolo mormântul;
- şi în al treilea rând, privesc de jur împrejur la mulţimea de oameni care au de pătimit mai rău decât mine, la toţi aceia care sunt bolnavi: ciungi, ologi, orbi, surzi, muţi, nevoiaşi sau lipsiţi de adăpost.
În felul acesta am trecut în viaţă prin toate suferinţele, le-am îndurat fără cârtire şi am trăit mulţumit şi în pace cu lumea întragă şi cu Bunul Dumnezeu.

Credinţa vine prin auzire şi se desăvârşeşte prin împlinire - Pilda numărul 94

La un bătrân călugăr erau adunaţi o mulţime de creştini. Toţi erau foarte entuziasmaţi de frumoasele învăţături pe care le auzeau de la dânsul. Bătrânul vâzând entuziasmul creştinilor pentru viaţa duhovnicească, le spuse:
-V-am învăţat cum se tâlcuieşte Biblia, v-am desluşit poruncile lui Dumnezeu iar înainte să plecaţi vreau să închei cu o pildă:
-Se spune într-o carte veche că un creştin după o viaţă frumoasă trăită în Biserică a plecat la Domnul. Acolo a fost întâmpinat de îngerul păzitor care l-a condus la Rai. Vizitând Raiul era foare încântat de frumuseţile de acolo şi cum petrec creştinii mântuiţi, veşnicia! La sfârşitul călătoriei văzu pe-o parte un munte mare de urechi şi la întrebat pe înger:
- Ce înseamnă sfinte înger muntele imens de urechi?
- Acestea sunt urechile creştinilor care au ascultat cu multă bucurie şi entuziasm Cuvântul lui Dumnezeu, sfaturile bisericii, pravila bisericească, dar nu le-au împlinit. Urechile care au ascultat iată s-au mântuit şi au ajuns în Rai, dar stăpânii urechilor sunt în focul iadului! a răspuns îngerul.
- Numai auzirea învăţăturilor duhovniceşti nu mântuieşte.
Cele ce omul a auzit trebuie să străpungă inima, să le primească şi să le păstreze să aducă roadă căci astfel le fură satana. Nu auzitorii legii, ci împlinitorii ei se vor mântui.
V-am spus la urmă pilda aceasta ca nu cumva toată osteneala mea şi a voastră să fie zadarnică.
Biblia, învăţătura de credinţă, pravila bisericească, canoanele, slujbele şi toate celelalte rânduite de biserică sunt mijloace prin care noi trebuie să devenim bine plăcuţi lui Dumnezeu prin mărturisire, cuvânt şi faptă.

Cum va fi la învierea cea de obşte - Pilda numărul 95

La un bătrân călugăr şi smerit, dar vestit pentru înţelepciune, s-au adunat mai mulţi oameni pentru cuvânt de învăţătură. După o discuţie duhovnicească în care bătrânul le vorbea despre istoria omenirii, despre moarte, despre judecata de apoi şi despre învierea cea de obşte un creştin la întrebat:
-Părinte sfinţite! Eu nu pot înţelege cu mintea mea cea ce-mi spui despre faptul că la învierea cea de obşte Dumnezeu din toate colţurile lumii va aduna osemintele tuturor oamenilor şi le va realcătui. Cum e posibil s-adune Dumnezeu după atâtea mii de ani oase şi ulcele ale miliardelor de oameni?
Drept răspuns bătrânul înţelept merse la chilie şi luă o bucată de magnet puternic şi-l apropie de o grămadă de praf amestecat cu zeci de părticele de pilitură de metal. Magnetul începu îndată să tragă din mormanul de praf toată pilitura de metal. Pământul a rămas pe loc, iar metalul se strânse ciorchine pe buza magnetului.
Zis-a apoi bătrânul:
-Iată minune frate creştine! Magnetul meu strânge, adună praful de metal din grămada de pământ. Ia o bucată mare de fier, sfărâm-o în pulbere, arunc-o toată într-o groapă de pământ, iar eu ţi-o voi scoate de acolo cu magnetul meu. Deci dacă magnetul meu, poate face această minune, materie fiind, cum crezi tu, că Dumnezeu cel Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului, nu va putea la vremea cuvenită să strângă cenuşa şi praful oaselor noastre din ţărâna pământului! Deci precum magnetul meu, scoate pulberea de metal din pământ, aşa şi la înviere Dumnezeu va scoate şi va strânge oasele tuturor oamenilor de pe pământ.
Cu acestă pildă, bătrânul înţelept lămuri mintea slabă a necredinciosului, care se întreba cum va fi la învierea cea de obşte.

Cum arată sufletul în lumina lui Hristos? - Pilda numărul 96

Cine vrea să vadă cum arată sufletul său, trebuie să-l privească prin lumina lui Hristos.
De pildă, închide-te într-o casă când afară este o zi plină de soare, fă întuneric în cameră, trage draperiile, dar lasă numai o gaură mică prin care să pătrundă o rază a soarelui. În cameră este curăţenie lună, totul pare perfect curat. Dar iată, când pătrunde o rază de lumină, ce să vezi? În lumina ei se vede un nor întreg de praf care pluteşte în aer. Aşa e, frate creştine, şi cu omul care nu se vede în lumina lui Hristos. Lui i se pare că este foarte curat şi că-şi face datoria de creştin zicând:, , N-am furat, n-am tâlhărit, n-am înşelat, n-am omorât pe nimeni..."
Dar vai, în lumina lui Hristos viaţa noastră se vede cu totul altfel, se vede încărcată de păcate şi dintr-o altă perspectivă. Aşa şi noi fraţi creştini, începem să lucrăm la mântuirea sufletului nostru abia atunci când lumina lui Hristos descoperă mulţimea păcatelor noastre. În duhul lumii acesteia niciodată nu ne vom cerceta adâncul sufletului şi întotdeauna grija vieţii noastre condusă de filosofia modernităţii se va întreba doar:, , Cum să mă distrez mai bine? Cum să petrec? Cum să-mi satisfac toate dorinţele?"

Ce înseamnă "mort faţă de lume"? - Pilda numărul 97

La un călugăr bătrân şi înduhovnicit, s-au adunat mai mulţi creştini pentru cuvânt de folos. Un om care-şi dorea mântuirea zise pustnicului:
-Preacuvioase părinte, spune-mi te rog cum să înţeleg îndemnul Sfântului Apostol Pavel care spune:, , Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai in Crucea Domnului Iisus Hristos prin care lumea s-a răstignit faţă de mine şi eu faţă de lume" (Galateni 6, 14). Zis-a lui pustnicul: mergi frate creştine la cimitirul din vale şi ocărăşte morţii de acolo cum vei ştii tu mai bine şi apoi să te întorci la mine. Făcând ascultare creştinul merse la cimitir şi începu a ocărâ mormintele bătându-le cu pietre şi strigând:, , ocară vouă putreziţilor, mişeilor şi păcătoşilor, roşilor de viermi, nenorociţilor." şi aşa mai departe. Şi aşa făcu creştinul o zi întreagă şi apoi se întoarse la bătrânul călugăr. Acesta vâzându-l l-a întrebat:
-Ce ţi-au răspuns morţii când îi ocărai? S-au supărat pe tine? Te-au ocărât şi ei?
-Nimic n-au spus, nu m-au ocărât, nu s-au supărat! răspunse creştinul.
Zis-a lui pustnicul:
-Du-te fratele meu din nou la cimitir şi îi slăveşte pe morţii de acolo, laudă-i şi-i fericeşte-i cum vei şti tu mai bine şi mai frumos!
Se duse din nou creştinul la cimitir şi făcu precum îi porunci bătrânul, zicând:, , laudă vouă morţilor, slavă şi cinste drepţilor şi credincioşilor, sfinţilor şi virtuoşilor!"
Săvârşind porunca după o zi întreagă de laudă se întoarse la bătrânul pustnic.
Zis-a lui pustnicul:
-Ce ţi-au grăit morţii când îi slăveai, lăudai şi cinsteai?
-Nimic! răspunse creştinul
-Acum dragul meu ai înţeles cuvintele Apostolului Pavel, gândind la morţii care au tăcut şi când îi linguşeai şi când îi ocărai. Dacă voieşti să te mântuieşti fă şi tu asemenea lor!
Aceasta este însemnătatea cuvântului, , prin care lumea s-a răstignit faţă de mine şi eu faţă de lume".
Adevăratul creştin în felul acesta trebuie să fie, , mort faţă de lume", faţă de ispitele ei, faţă de amăgirile ei, prigoanele ei.
Această pildă lămureşte cum să  înţelegem să devenim morţi faţă de lume, cum să facem exerciţiul smereniei faţă de ispitele vieţii şi care este perspectiva noastră în raport cu ocara sau lauda din partea lumii.

Ce este lăcomia după avere şi lipsa discernământului - Pilda numărul 98

Gândea odată un ţăran:
- Noi ăştia care răscolim de mici pământul, care ne şi ţine, nu ne gândim la fleacuri. Numai că nu prea avem noi pământ. Să am pământ, n-aş avea habar de nimeni, nici de dracu nu aş mai avea vreo grijă!
Dracul auzi ce spunea Pavel şi zise:
-Foarte bine, Pavele, las pe mine!... Am să te satur de pământ. Prin pământ am să pun mâna pe tine căci n-ai de sprijin nici biserica, nici preotul si predica lui, nici pe Dumnezeu.
Pavel vându şi una şi alta din ce avea şi cumpără şi el vreo cincisprezece hectare de pământ, cu o bucată de pădurice. Pământul bun dădu grâu bogat, însă oamenii începură să-l fure. Numai necazuri. Începură certurile, înjurăturile şi judecăţile. Nu mai avea trai cu oamenii şi pace.
Într-o zi, intră la el un creştin. Îi povesti că vine de undeva, unde li se dă oamenilor pământ de muncă, şi încă pământ de soi. Pavel a gândit: " Dacă-i aşa, de ce să stau aici, la strâmtoare şi între ticăloşi ? Am să vând ce am şi plec acolo..."
În vară se duse acolo, văzu că e adevărat, îşi vându tot ce avea şi se mută cu familia în ţinutul cel nou.
Aici, Pavel se tot frământa plin de lacomie cum să aibă pămânul lui. Un negustor îi povesti că a cumpărat acolo cinci mii de hectare mai pe nimic.
Pavel îşi zise:
-" De ce să iau aici cinci sute de hectare şi să nu iau acolo câteva mii?" - îşi zise avarul
Şi plecă spre acea ţară aflată undeva în stepă, ai cărei locuitori se adăposteau în nişte corturi de pânză.
Când ajunse acolo, oamenii aceia îl primiră cu bine, iar el le dădu daruri. Apoi îl întrebară ce vânt îl aduce în zona lor.
-Mi-ar plăcea mai cu seamă pământul vostru, răspunse Pavel. Noi suntem cam strâmtoraţi şi tare ne-ar prinde bine ceva pământ...
Veni şi regele ţării aceleia şi, după ce-i spuseră şi lui cum stă treaba, îi ziseră:
-Pământ avem din belşug, poţi să iei cât vrei.
-Mulţumim de bunătate... mie însă nu-mi trebuie mult. Dar vezi d-ta, ar trebui să ştiu care bucată e a mea, s-o hotărnicim şi să facem un înscris.
-Bine, zise regele.
-Şi cu ce preţ? întrebă Pavel.
-De pilda noi obişnuim să vindem o zi de pământ. Tot pământul pe care ai putea să-l ocoleşti într-o zi să fie al tău. Preţul zilei e de o mie de galbeni...
, , Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap!" îşi zise Pavel. O să ocolesc o împărăţie întreagă. Într-o zi fac cincizeci de verste. Ce pământ!... Zece mii de hectare...
A doua zi dimineaţă plecară cu toţii în stepă. Pavel scoase banii, îi puse în căciula aşezată drept semn unde să se întoarcă, şi porni. Mergea şi, din loc în loc, bătea câte un ţăruş. Merse până abia se mai zărea deluşorul de unde plecase. Îşi tot făcea socoteli... şi se întindea, şi se-ntindea, până văzu că soarele dă spre asfinţit.
Să ştii că m-am înşelat şi am cuprins prea mult pământ. Ce mă fac dacă nu ajung la vreme?"
Pahomie începu să alerge. Începu să simtă cum, încet-încet, îl dor picioarele, dar alergă de parcă l-ar fi luat cineva cu biciul. Aruncă din fugă pieptarul, cizmele, plosca şi căciula, pentru a putea alerga mai uşor şi mai repede.
"Uite unde m-a dus lăcomia - îşi zise el - m-am nenorocit. Nu mai ajung eu înainte de asfinţit..."
De spaimă, i se tăie răsuflarea.
Sudoarea i-a lipit cămaşa de trup. Gura-i era uscată. Nu mai putea. Îi era groază de moarte, dar nu mai putea să se oprească.
Îi auzi pe locuitorii acelei ţări cum fluieră şi strigă. Mai prinse puţină inimă. Îşi strânse ultimele puteri şi alergă năuc. Începu să vadă oamenii de pe deluşor. Ba chiar şi căciula cu banii. Îl zări pe mai-marele care sta jos ţinându-se cu mâinile de burtă...
Şi aleargă mereu... Urcă dealul în goană. Iată căciula. Dar... şovăi. I se tăiară picioarele căzu şi, căzând, întinse mâna spre căciulă.
-Halal să-ţi fie, camarade - strigă mai-marele, ai câştigat mult pământ!...
Argatul lui, dădu fuga să-l ridice, dar văzu cum curgea sângele din gură. Pavel murise.
Mai-marele sta jos ghemuit, râzând zgomotos şi ţinându-se cu mâinile de burtă. Apoi se sculă şi dădu argatului o sapă:
-Îngroapă-l! Atâta pământ îi trebuie unuia ca acesta! Doi metri.
-Argatul luă sapa şi săpă lui Pavel o groapă, tocmai cât lungimea trupului său, de la cap până la picioare şi-l îngroapă.

Adesea putem vedea printre noi oameni care în viaţa lor trăiesc de parcă n-ar muri niciodată şi plini de lăcomie. Ce este lăcomia şi alte patimi ale oamenilor putem învăţa din aceste pilde ortodoxe de mare folos sufletesc!

Vameşii şi fariseii în zilele noastre - Pilda numărul 99

Un râu vijelios despărţea două sate cu oameni diferiţi. Cei care trăiau de-a dreapta râului erau consideraţi sfinţi, fiindcă - spuneau ei - lucrau numai fapte bune, erau credincioşi, ţineau posturile şi făceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserică. Iar de-a stânga era "satul păcătoşilor", cu oameni leneşi, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserică şi nu ţineau poruncile cum trebuie.
Într-una din zile, se lăsă deasupra celor două sate un nor negru înspăimântător şi începu într-o clipă o furtună cum nimeni nu mai văzuse. După ce se mai linişti un pic furtuna şi mai încetară tunetele şi fulgerele, ce sa vezi?! Râul începu să se umfle văzând cu ochii şi inunda gospodăriile. Dar, ca un făcut, s-a inundat doar "satul cuvioşilor", nu şi cel, , al păcătoşilor". Multe case ale celor care se credeau sfinţi s-au stricat, multe animale s-au înecat şi cu multă pagubă s-au trezit prin gospodăriile lor.
După ce Dumnezeu a dat soare şi toate lucrurile s-au liniştit, cuvioşii au început să-şi pună întrebarea, cum de satul păcătoşilor a scăpat de inundaţie, iar ei s-au trezit cu atâta pagubă. Unul dintre sătenii cuvioşi, cunoscut pentru înţelepciunea sa, dori să cerceteze acestea şi făcu un drum până la râu. Acolo întâlni pe un oarecare din satul păcătoşilor, îl salută şi intră cu el în vorbă. Acela i-o lua înainte cu vorba şi zise:
- Ce aţi crezut, că dacă duceţi viaţă cuvioasă este suficient ca să nu vă inunde? Eu cam ştiu de ce satul vostru a fost inundat şi al nostru nu!
- Păi care ar fi motivul?
- Motivul este acesta: că oricât de smerit eşti, de cuminte, de ascultător faţă de poruncile lui Dumnezeu, mântuirea nu trebuie lucrată doar pentru tine.
- Păi ne ajutăm între noi, vrem să ne mântuim sufletele cu toţii, spuse "cuviosul".
- Aşa este, vă ajutaţi între voi, spuse "păcătosul" apăsând pe ultimele două cuvinte. Dar râul acesta nu l-aţi mai trecut spre noi de câţiva ani buni! Să veniţi aici şi să ne spuneţi şi nouă cuvântul lui Dumnezeu şi să ne învăţaţi viaţa cuvioasă. De aceea v-a dat Dumnezeu inundaţia, fiindcă ne-aţi lăsat să ne pierdem sufletele deşi suntem vecini...
- Păi atunci haidem să facem pace, spuse săteanul "cuvios", întinzând mână păcătosului. Şi fie ca odată cu această mână întinsă, să facem din două sate o singură comună şi împreună să ne mântuim!
- Bine ai grăit frate! spuse "păcătosul". Căci mântuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toţi. Eu gândesc aşa, că omul oricât ar fi de păcătos, se poate apleca dintr-odată spre viaţă cuvioasă. Să-L lăsăm aşadar pe Dumnezeu, ca de azi înainte, să dea soare şi ploaie peste amândouă satele, ca împreună să suferim şi cele bune şi cele rele. Şi tot împreună să ne pregătim pentru dorita întâlnire cu Domnul, atunci când El ne va chema la El să ne spună, dacă suntem mântuiţi sau nu.

Niciodată să nu faci judecată pripită - Pilda numărul 100

Pe vremea când o îngheţată costa mult mai puţin decât astăzi, un copil de vreo 10 ani intră într-o cofetărie şi se aşeză la o masă. Fata care servea îi puse un pahar cu apă în faţă. "Cât costă o îngheţată de ciocolată cu migdale pe deasupra?", o întrebă copilul. "Cincizeci de cenţi", îi răspunse fata. Copilul scoase din adâncul buzunarului un pumn de monede, şi le examină atent. "Şi... cât costă doar îngheţata de ciocolată?", întrebă el din nou, ruşinat parcă.
Alţi clienţi tocmai aşteptau să se elibereze o masă, aşa că fata deveni oarecum agitată. "Treizeci şi cinci de cenţi", îi răspunse, cu glas tăios, copilului. Acesta îşi numără încă o dată monedele. "Atunci vreau doar îngheţata de ciocolată, fără migdale deasupra", spuse el, hotărât. Fata îi aduse îngheţata împreună cu nota de plată, i le puse pe masă şi plecă.
Copilul termină îngheţata, plăti la casă şi ieşi din cofetărie. Când fata veni să cureţe masa, i se puse un nod în gât, şi ochii i se împăienjeniră. Acolo, lângă farfurioara goală şi paharul cu apă se aflau, frumos aranjate, monede în valoare de cincisprezece cenţi...
Bacşişul ei. (deci copilul ar fi avut bani pentru îngheţata cu migdale pe deasupra, dar n-ar fi avut să-i lase şi ei ceva şi nici nu s-a supărat că nu l-a servit cu mai multă politeţe).

Nu aştepta răsplată atunci când faci un bine - Pilda 101

Era aproape de miezul nopţii. O femeie în vârstă, de origine afroamericană, se afla pe o autostrada din Alabama, cu maşina defectă şi înfruntând o furtună înfricoşătoare. Motorul se oprise şi nu mai pornea defel, iar ea, disperată, trebuia neapărat să plece către destinaţie. Udă de sus până jos, se hotărî să oprească prima maşină care ar fi trecut pe acolo.
Un tânăr de rasă albă se opri să o ajute, în pofida tuturor conflictelor care marcaseră anii "™60, între albi şi negri. Tânărul o luă şi o duse într-un loc sigur, o ajută să ia legătura cu cine trebuia, şi apoi o urcă într-un taxi. În disperarea ei, femeia părea jenată că nu-i poate mulţumi cum se cuvine. Îşi notă adresa tânărului, îi mai mulţumi o dată, şi plecă.
Şapte zile trecuseră, când în casa tânărului se auzi soneria de la intrare. Spre surpriza lui, un televizor color de mari dimensiuni îi fu livrat direct, printr-o companie de transport. Avea un bileţel, special lipit pe ambalaj. În el scria: "Profunde mulţumiri pentru ajutorul tău de pe autostradă. Ploaia nu numai că mă udase până la piele, dar îmi înecase şi sufletul. Atunci ai apărut tu. Mulţumită ţie, am putut ajunge la căpătâiul soţului meu care agoniza, cu doar câteva clipe înainte ca el să-şi dea duhul. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru ajutorul pe care mi l-ai dat şi pentru binele pe care îl faci celor din jur, dezinteresat. Cu sinceritate, soţia celui ce a fost Nat King Cole".