Psihoza

Psihoza
Termenul de psihoză a apărut în literatură acum 200 de ani și înseamnă boală mentală, provenind din alăturarea a două cuvinte din limba greacă: „psyche” = psihic/minte și „oză” = boală. Cel care l-a introdus în 1841 a fost Canstatt, la acel moment prin psihoză înțelegându-se o categorie largă de afecțiuni care erau încadrate de către laici în termenul de „nebunie”. La începutul secolului al XIX-lea s-au introdus termenii de psihoză funcțională și psihoză organică. Psihozele funcționale nu implică existența unor modificări organice la nivelul creierului, în timp ce psihozele organice sunt asociate cu leziuni cerebrale.

Confrom Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders III (DSM III) bolile mintale sunt clasificate în două mari categorii: nevroze și psihoze.

Psihoza este o boală psihiatrică caracterizată prin pierderea contactului cu realitatea înconjurătoare, pierdere manifestată prin halucinații vizuale, auditive sau olfactive, delir, tulburări în gândire, comportament dezorganizat și incapacitatea de adaptare la o viață socială normală. Psihiatrul german Karl Jaspers a evidențiat diferențele dintre nevroză și psihoză, subliniind că, în timp ce în nevroză pacientul are dificultăți în a se înțelege pe sine și a-și înțelege propriile acțiuni, în psihoză pacientul se înțelege pe sine dar nu este înțeles de către cei din jurul său.

Manualul DSM IV a clarificat termenul de psihoză separând schizofrenia de psihozele organice, subliniind faptul că în schizofrenie insight-ul (conștientizarea propriilor gânduri și probleme) halucinațiilor nu este înțeles de către pacient, în timp ce în psihozele organice pacientul este capabil să recunoască halucinațiile și să le înțeleagă. Halucinațiile cu insight sunt comprehensibile, spre deosebire de schizofrenie, care este o psihoză caracterizată prin incomprehensibilitate.

Psihoza ca entitate

Psihoza este un termen larg care cuprinde mai multe entități patologice dintre care fac parte: tulburările mintale organice (asociate cu leziuni ale sistemului nervos central), schizofrenia, tulburarea schizo-afectivă, bolile și tulburările afective, tulburările delirante și psihoza maniaco-depresivă (tulburarea bipolară). Există câteva criterii de diagnostic general ale tulburărilor care fac parte din categoria psihozei, iar, odată ce s-a stabilit, pe baza acestor criterii, că este vorba despre o psihoză, se va face o analiză psihiatrică amănunțită a pacientului pentru a se stabili de ce tulburare din clasa psihozelor suferă acesta.

O persoană care suferă de psihoză poate prezenta una sau mai multe dintre următoarele caracteristici: este incapabilă să discearnă între realitate și experiența subiectivă sau imaginație, apar halucinațiile, iluziile și tulburările de percepție, prezintă o gândire ilogică asociată cu ideația delirantă (își imaginează tot felul de scenarii pe baza unor fapte ireale, delirante, dar percepute de către persoana respectivă ca fiind reale), persoana își pierde capacitatea de autoapreciere a propriei suferințe, fie augmentând, fie minimizând ceea ce simte și apar comportamentele bizare și aberante, bazate pe iluzii și halucinații.

Prin urmare, modelul comportamental psihotic presupune o dezorganizare globală a gândirii, acțiunilor și comportamentului persoanei, asociată cu pierderea unității psihice și pierderea contactului cu realitatea. Psihoza este practic o dezordine mentală care se manifestă în plan obiectiv, spre deosebire de nevroză care nu se manifestă în plan obiectiv, pacientul nevrotic închizându-se în sine însuși și nepierzând contactul cu realitatea. Dezordinea mintală se manifestă expresiv prin dezorganizarea acțiunilor, comportamentului, gândirii și limbajului persoanei bolnave, întrucât trăsătura fundamentală a psihozei este incomprehensibilitatea și anume, pacientul se află în imposibilitatea de a fi înțeles de către ceilalți, acțiunile sale aberante neavând niciun sens pentru o persoană ancorată în realitate, în timp ce pacientul își percepe ideațiile ca fiind pline de semnificații, întrucât trăiește într-o realitate aberantă, pierzând contactul cu societatea.

În practica psihiatrică s-a introdus termenul de psihoze endogene și psihoze exogene, psihozele endogene fiind acelea asociate cu alterarea organică a structurii psihice a bolnavului (patologii ce implică dezechilibre ale neuromediatorilor și neurotransmițătorilor de la nivel cerebral), dintre psihozele endogene făcând parte schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă și psihozele halucinator-delirante.

Simptomele psihozei

Majoritatea simptomelor generale ale psihozelor se suprapun peste cele ale schizofreniei, aceste două entități fiind foarte greu de diferențiat, mai ales din cauză că schizofrenia este și ea o psihoză în sine. Psihiatrul Eugen Bleuler a făcut o distincție între două categorii de simptome ale schizofreniei și anume simptomele fundamentale și simptomele secundare.

Simptomele fundamentale
sunt cele cu valoare diagnostică, cu ajutorul lor stabilindu-se că este vorba de o schizofrenie și nu despre altă entitate din categoria psihozelor. Ele caracterizează modificarea permanentă a personalității și comportamentului pacientului schizofrenic și exprimă pierderea asociațiilor de idei și gândirea nesistematizată care determină un comportament aberant și dezordonat. Fundamentul schizofreniei este dezorganizarea completă a gândirii cu incapacitatea pacientului de a-și grupa ideile și gândurile într-o succesiune clară și logică.

Simptomele secundare
nu au aceeași valoare diagnostică, fiind simptome temporare, ce nu apar permanent pe toată durata de desfășurare a bolii: delir, halucinații, ideație delirantă.

Simptomele fundamentale ale schizofreniei se mai numesc și caracteristice (grundsymptome), întrucât nu apar în alte psihoze și definesc un tip caracteristic de modificare al modelului comportamental global și de alterare a gândirii care nu mai apare în nicio altă boală psihiatrică sub aceeași formă ca în schizofrenie. Acestea sunt grupate sub denumirea „cei 4 A”: tulburări ale asociațiilor de idei, afectivității, autism și ambivalente.
Simptomele secundare sunt circumstanțiale întrucât ele pot apărea și dispărea pe tot parcursul bolii, apărând și în alte psihoze. Simptomele care aseamănă schizofrenia cu celelalte psihoze sunt pseudohalucinațiile auditive, vocile pe care le aude bolnavul, dirijarea gândirii către anumite idei halucinatorii, percepțiile delirante și pasivitatea în ce privește activitatea fizică (astenia).

Există și persoane care au unul sau mai multe dintre simptomele care apar în psihoze, așa numitele simptome psychotic-like, fără să sufere însă de psihoză. S-a dovedit că 17,5 % din oameni au experimentat într-o proporție mai mare sau mai mică ideația delirantă creându-și idei neverosimile despre realitatea înconjurătoare sau au avut halucinații auditive la un moment dat de-a lungul vieții. Unii autori consideră că aceste simptome apar din cauza discrepanței dintre stima de sine reală și stima de sine imaginară sau dintr-o construcție fragilă a personalității caracterizată prin anxietate și disconfort în relație cu lumea înconjurătoare. Indivizii respectivi au o înclinație spre deraparea cognitivă și spre fantezie care nu este patologică atât timp cât nu deconectează individul de la realitatea prezentă. Dacă individul respectiv începe să trăiască într-o plăsmuire a propriei imaginații ca și cum aceasta ar fi reală, este vorba despre o problemă psihică din categoria psihozelor.

Clasificarea psihozelor

Există psihoze acute, care au o evoluție prelungită și psihoze intermitente, care evoluează pe o perioadă scurtă, având o cauză bine determinată și încetând după tratarea cauzei. Dintre psihozele intermitente fac parte: psihozele endocrine din tulburările hormonale severe (hiper și hipotiroidism, sindrom Cushing etc.), psihoze infecțioase datorate encefalopatiilor virale, bacteriene sau parazitare (sifilis, diverse boli virale), psihoze toxice (metale grele, alcool, stupefiante, droguri, marijuana), psihoze carențiale (scorbut, pelagră), psihoze peripartum și postpartum, psihoze vasculare (cel mai frecvent întânlinte în accidentele vasculare cerebrale ischemice sau hemoragice), psihoze senile (de involuție cerebrală datorate atrofiei cerebrale), psihoze epileptice, psihoze traumatice și autismul sau psihoza copilului. Există multe alte cauze care pot determina psihoze intermitente însă acestea sunt cele mai cunoscute.

Psihozele care fac obiectul psihiatriei, nefiind secundare unei leziuni bine determinate a sistemului nervos central sunt psihozele endogene, ele fiind boli psihiatrice care pot fi tratate sau nu cu antipsihotice. Acestea sunt: psihoza maniaco-depresivă sau tulburarea bipolară (bipolar disorder), psihoza schizofrenică și psihoza delirantă non-schizofrenică aceasta fiind o grupă mai extinsă din care fac parte: paranoia (delir cronic, halucinator, nesistematizat), psihozele delirante sistematizate (delirul de interpretare, delirul pasional sau gelozia) și parafrenia (delir cronic, halucinator, sistematizat).

Termenul de psihoză este din ce în ce mai rar folosit în tratatele actuale de psihiatrie, întrucât nu mai este menționat în manualele de specialitate începând cu DSM III. A fost înlocuit cu termenul de tulburare psihotică, ce înglobează următoarele afecțiuni psihiatrice: tulburarea psihotică indusă de alcool, tulburarea psihotică indusă de diverse substanțe și medicamente (amfetamine, heroină, cocaină, LSD, canabis și alte stupefiante, sedative, opiacee, hipnotice, anxiolitice sau alte substanțe inhalante), schizofrenia și tulburările psihotice cu manifestări din spectrul simptomelor schizofreniei (tulburarea schizofreniformă, tulburarea delirantă- paranoia, parafrenia, tulburarea schizoafectivă și tulburarea psihotică asociată unei leziuni organice a creierului) și tulburarea bipolară care este o tulburare de tip afectiv.

În 1998, Kendler și colaboratorii săi au studiat 343 de pacienți cu psihoze și i-au grupat în 6 clase, aceasta fiind o altă clasificare a psihozelor și anume: schizofrenia clasică, depresia majoră, tulburarea schizofreniformă, schizo-mania, schizo- depresia și hebefrenia (pierderea contactului cu realitatea și degradarea personalității).

În continuare vor fi prezentate câteva caracteristici ale fiecărei entități încadrate în clasa psihozelor, insistând asupra celor mai importante și anume schizofrenia și tulburarea bipolară.

Tulburările delirante

Includ la rândul lor un spectru larg de manifestări și simptome care nu pot fi strict încadrate în categoria tulburărilor psihiatrice de cauză organică sau de cauză funcțională, deoarece majoritatea se manifestă în același mod. Diferențierea lor de schizofrenie este de asemenea dificilă.

Criteriile de diagnostic pentru tulburările delirante, conform DSM IV, sunt:
1. Prezența ideilor delirante non-bizare: pacientul este ancorat în realitate și crează idei preconcepute exagerând sau inventând o narațiune fantezistă cu punct de plecare într-un fapt real: are impresia că este urmărit, cercetat sau a fost otrăvit, crede că este înșelat de soț/soție sau persecutat de șef/ persoane apropiate sau are impresia că este extrem de bolnav, acuzând simptome ce nu pot fi obiectivate prin investigații sau examene clinice amănunțite (ipohondrie).
2. Individul nu are un comportament straniu, întrucât acțiunile sale și viața sa socială nu sunt semnificativ deteriorate, deși el trăiește prin prisma ideilor sale delirante. Comportamentul său nu devine ciudat sau neadecvat. Nu îndeplinește criteriile de diagnostic pentru schizofrenie întrucât schizofrenia presupune trăirea într-o realitate paralelă a propriilor fantezii și abandonarea vieții cotidiene. Pacientul poate prezenta halucinații auditive, vizuale sau olfactive însă acestea sunt în concordanță cu ideea delirantă asupra realității, însă pacientul nu se pierde în propriile halucinații așa cum o face un schizofrenic ci rămâne ancorat în realitate.
3. Episoadele afective care se suprapun cu episoadele delirante sunt de durată scurtă, episodul delirant este cel care durează mai mult și care monopolizează viața pacientului.
4. Pacientul nu suferă de o boală organică ce ar putea fi sursa acestor manifestări și nici nu a fost expus la substanțe halucinogene precum droguri, anestezice sau alt gen de medicamente cu astfel de efecte.

Delirul care caracterizează tulburările delirante trebuie să aibă o durată de cel puțin trei luni pentru ca pacientul să fie suspectat de o astfel de boală psihică. Au fost descrise patru tulburări delirante cronice non-schizofrenice: paranoia, parafrenia, psihoza paranoidă și deficitul senzitiv de relație.

Paranoia
este o psihoză cronică endogenă în cadrul căreia pacientul își construiește un sistem de iluzii propriu, cu păstrarea clarității în gândire și acțiune. Delirul apare insidios fiind sistematizat și non-halucinator, pacientul are o stimă de sine redusă și există o discrepanță între propriile sale aspirații și posibilitățile pe care le are pentru a îndeplini aceste aspirații. Se dezvoltă în general pe fondul unei tulburări de personalitate de tip paranoid, care este o entitate non-patologică, însă accentuarea trăsăturilor ce definesc această tulburare de personalitate poate duce, încet, la paranoia.

Psihoza paranoidă
este caracterizată prin comportament delirant dus la extrem, pacientul paranoid devenind dominat de propriile sale iluzii.

Parafrenia este o psihoză cronică endogenă caracterizată prin prezența halucinațiilor care nu au nicio legătură cu realitatea, însă, în ciuda acestora pacientul este bine ancorat în realitate. Delirurile au teme fantastice, lumea imaginară a bolnavului suprapunându-se peste cea reală, însă bolnavul se adaptează bine la realitate având o viață normală, comportamentul și personalitatea sa nefiind afectate.

Deficitul senzitiv de relație
este un delir de interpretare declanșat brusc (spre deosebire de paranoia și parafrenie care se instalează insidios) de apariția unui conflict între persoana bolnavă și o altă persoană din jurul său, în special persoane apropiate (familie, colegi, prieteni). Delirul începe în momentul în care subiectul este rănit/lezat/ făcut să sufere de către o anume persoană din anturajul său și este caracterizat prin obsesia pacientului cu privire la faptul că persoana respectivă are intenții rele, îl urmărește, râde de acțiunile sale și îl judecă pe ascuns. Persoanele predispuse către acest gen de tulburare psihotică sunt în principal cele extrem de rezervate, introvertite, timide și inhibate din punct de vedere sexual.

În funcție de tema predominantă a delirului au fost emise câteva subtipuri de tulburare delirantă și anume:
Tipul erotoman - delirul pornește de la o dramă sentimentală, pacientul îndrăgostindu-se de o anume persoană care nu îi dă atenție. Începe o urmărire obsesivă care poate ajunge până la hărțuirea persoanei respective.
Tipul de grandoare - tema generală a delirului este credința că persoana respectivă are un anumit talent, înzestrare sau inteligență superioară mediei și că va fi sau este o persoană marcantă. Unele deliruri au caracter religios, persoana respectivă susținând că primește mesaje de la divinitate.
Tipul de gelozie - tema delirantă o constituie credința că soțul/soția o/îl înșeală. Nu există dovezi concrete în acest sens dar pacientul pornește într-o goană obsesivă de colectare a dovezilor iar orice comportament chiar și normal al persoanei învinuite poate declanșa adevărate accese de furie.
Tipul de persecuție - tema centrală a delirului este credința pacientului că este urmărit/persecutat sau că cineva dorește să-l omoare/otrăvească/să-i facă rău. Totul pornește de la o nedreptate care i s-a făcut persoanei respective la serviciu sau în cercul său social și persoana își va canaliza toate forțele pentru a dovedi că persoana care i-a făcut respectiva nedreptate îi dorește răul. Se poate ajunge la acțiuni în instanță, iar dacă acestea nu se rezolvă, chiar la violențe împotriva persoanei considerată vinovată.
Tipul somatic - delirul este centrat pe diverse senzații corporale sau simptome. Pacientul este obsedat de faptul că este bolnav (ipohondrie) sau că anumite părți ale corpului său au un aspect înfricoșător (tulburări somatoforme).
Tipul mixt - nu există o idee centrală a delirului, iluziile având diverse teme.
Tipul nespecificat - ideea centrală a delirului nu se înscrie în niciuna dintre tipurile de mai sus.

S-a observat că majoritatea psihozelor non-schizofrenice au în general anumite elemente de mediu (sociale, profesionale, personale) asociate și anume: probleme în familie sau la serviciu, episoade depresive, iritabilitate, comportament coleric comportament violent sau probleme cu legea. Aceștia pot fi factorii predispozanți în declanșarea unei psihoze la un individ introvertit cu o personalitate accentuată.

Cel mai frecvent întâlnit subtip de tulburare psihotică este tipul de persecuție. Debutul se înregistrează în general între 35-45 de ani, spre deosebire de schizofrenie unde vârsta medie a debutului este 25 de ani. Nu există o relație clară între tulburarea delirantă și schizofrenie, nu s-a demonstrat faptul că indivizii cu cazuri de schizofrenie în familie sunt mai predispuși către tulburările psihotice de tip delirant.

Diagnostic diferențial

Tulburările psihotice nu au o cauză determinată, ele fiind încadrate în general în clasa de tulburări psihice funcționale, deoarece nu s-a stabilit nicio leziune organică predispozantă în cazul tulburărilor psihotice non-schizofrenice. Diagnosticul diferențial se face în primul rând cu alte boli psihiatrice (schizofrenia, nevroza, depresia), cu personalitățile accentuate și tulburările de personalitate și cu tulburările psihotice temporare, cu o cauză bine determinată precum: tulburările neurologice (boli cerebro-vasculare, demență senilă, demență vasculară, tumori cerebrale, abcese cerebrale etc.), boli endocrine și metabolice (hipoglicemie, boli suprarenaliene, hipo/hipertiroidism, deficit de folați și/sau vitamina B12, deficit de vitamina C- scorbut, deficit de vitamina PP - pelagră), infecții cu determinare la nivelul sistemului nervos central (encefalite virale, SIDA, sifilis), consum de alcool, droguri, substanțe medicamentoase și diverse intoxicații (metale grele, monoxid de carbon, aluminiu).

Examinarea psihiatrică

Acest tipic de examinare este valabil pentru majoritatea bolilor psihiatrice, nu numai pentru tulburările de tip psihotic.

Anamneza
trebuie să fie amănunțită și să cuprindă informații despre: modalitatea de debut, posibilii factori predispozanți, consecințele simptomelor psihiatrice (violență, tentative de suicid, anorexie, probleme legale etc.), prezența altor boli sau tulburări psihiatrice (depresie, tulburare bipolară, dismorfofobie, consum de alcool sau droguri, tulburare obsesivo-compulsivă), istoricul tulburării de la debut până la momentul actual (perioade de acutizare și perioade de normalizare, de apariție și de încetare a delirului), istoricul personal (evenimente traumatizante, abuzuri, injurii, lucru într-un mediu periculos sau ostil, eventuale traumatisme și accidente soldate cu răni la nivelul extremității cefalice etc.), antecedentele personale patologice (infecții, tulburări medicale de ordin somatic).

La final trebuie realizate o serie de teste de personalitate pentru a se evidenția dacă individul are un tip de personalitate premorbid (predispus către psihoză) sau o tulburare de personalitate.

Terapia

Tratamentul tulburărilor psihotice non-schizofrenice și care nu se încadrează în criteriile de diagnostic ale tulburării bipolare presupune în principal stabilirea unei alianțe terapeutice pacient-psihiatru cu includerea pacientului într-un program de psihoterapie cognitiv-comportamentală care să analizeze sursa tulburării, sentimentele pacientului, anxietatea, obsesiile, comportamentele periculoase de tip agresiv sau suicidar. Pacientul trebuie să înțeleagă că obsesiile sale nu au o bază reală. Se recurge la tratamentul medicamentos cu sedative sau hipnotice numai în cazurile în care psihoterapia nu dă un rezultat, sau se folosește tratamentul medicamentos ca adjuvant al psihoterapiei.

Schizofrenia

A fost încadrată în clasa tulburărilor psihotice de tip organic întrucât se crede că există un substrat neuro-chimic al simptomatologiei din schizofrenie și anume: scăderea transmiterii dopaminergice în cortexul prefrontal care determină simptomele de tip pozitiv și creșterea transmiterii dopaminergice în zonele subcorticale care determină simptomele de tip negativ.

Schizofrenia este definită ca fiind o tulburare mintală cu o durată mai lungă de șase luni și care presupune existența simptomelor caracteristice în mod constant, timp de cel puțin o lună. Pacientul trebuie să prezinte două sau mai multe simptome dintre: halucinații, dezorganizarea vorbirii, idei delirante, comportament profund dezorganizat sau catatonic, la care se pot adăuga sau nu simptomele negative.

Simptomele pozitive
în schizofrenie sunt: halucinațiile care sunt cel mai frecvent de tip auditiv (pacientul aude voci) și gânduri ireale care desprind complet pacientul de realitate și îl determină să trăiască închis în propriile sale fantezii și să acționeze conform acestora, tulburările în vorbire care implică vorbirea dezorganizată, folosirea de cuvinte fără sens sau oprirea în mijlocul unei fraze, tulburări de mișcare (mișcări repetitive, involuntare, fără sens), dezorganizarea gândurilor și a comportamentului.

Simptomele negative
exprimă o pierdere a expresivității și a motivației, dezinteresul total pentru diverse acțiuni, persoane și situații: aplatizarea gândirii și a afectivității, incapacitatea de a planifica și a îndeplini diverse acțiuni, lipsa motivației, pierderea interesului și izolarea.

Este o boală ce debutează precoce, în adolescență, motiv pentru care a fost numită și dementia praecox.

Subtipuri de schizofrenie

Tipul paranoid - preocuparea excesivă pentru una sau mai multe halucinații auditive sau idei delirante. Simptomele negative sunt mai rar prezente și dezorganizarea gândirii apare la o proporție mai mică dintre pacienți. Are toate caracteristicile psihozei paranoide, la care se adaugă pierderea contactului cu realitatea.
Tipul dezorganizat - limbaj, comportament, acțiuni dezorganizate și lipsa afectivității sau afectivitate inadecvată situației.
Tipul catatonic - se caracterizează fie prin inactivitate motorie, fie prin activitate motorie excesivă. Pacientul este dominat de un negativism extrem, se poate asocia și depresia, prezintă mișcări stereotipe, obsesive, manierisme.
Tipul nediferențiat - prezintă toate criteriile diagnosticului de schizofrenie însă nu are niciuna dintre caracteristicile subtipurilor paranoid, dezorganizat sau catatonic.
Tipul rezidual - simptomele pozitive și/sau simptomele negative se prezintă într-o manieră atenuată, pacientul nu prezintă delir, halucinații sau comportament catatonic și verbalitatea nu are caracter dezorganizat. În trecut a existat un episod acut de schizofrenie însă simptomele s-au diminuat, pacientul fiind abulic, introvertit, antisocial.

Simptomele fundamentale ale schizofreniei
emise de către Bleuler sunt: asociațiile patologice (delir, halucinații), aplatizarea afectivității, abulia (pierderea voinței de a întreprinde orice tip de acțiune), comportamentul de tip autist, ambivalența și atenția tulburată.

Factorii de prognostic pozitiv pentru evoluția bună a schizofreniei sunt: debutul brusc, predominența simptomelor de tip afectiv, existența de antecedente familiale cu tulburare afectivă și funcționalitate psihică bună înainte de debutul bolii.

Terapia

Întâi se stabilește o relație afectivă pacient-psihiatru, însă un pacient aflat în faza acută a bolii va fi necooperant. După trecerea fazei acute pacientul devine de cele mai multe ori abulic și prezintă aplatizare afectivă. Se va recurge la ședințe săptămânale de psihoterapie cognitiv-comportamentală cu durata de 40 -50 de minute la care se va adăuga terapia suportivă familială, întrucât trebuie realizată integrarea familială și socială a pacientului iar aceștia trebuie să înțeleagă simptomatologia și directivele de tratament. Terapeutul trebuie să acorde o mare atenție intențiilor suicidare, întrucât suicidul este cea mai frecventă cauză de moarte prematură în schizofrenie, însă, pacienții foarte rar raportează terapeutului intenția de a recurge la un asemenea gest extrem. Cei mai susceptibili către suicid sunt pacienții care nu prezinta sau prezintă puține simptome negative.

Tratamentul medicamentos
include terapia cu antipsihotice și terapia simptomelor pozitive cu benzodiazepine.

Tulburarea bipolară

Este încadrată în categoria tulburărilor psihotice de tip afectiv, iar denumirea veche a acestei boli este cea de psihoză maniaco-depresivă. Este cea mai severă dintre tulburările psihotice de tip afectiv, având o rată mare de morbiditate și mortalitate, fiind declarată în 1990 ca fiind a șasea cauză de invaliditate la nivel mondial. Nu este frecvent întâlnită recuperarea completă a acestor pacienți, în ciuda terapiei, însă se observă ameliorarea simptomatică și funcțională.

Kraepelin considera că principala caracteristică in psihoza maniaco-depresiva este succesiunea de episoade maniacale și depresive care apar la același pacient. Acest lucru este valabil însă doar pentru 25% din cazuri, majoritatea pacienților manifestând fie numai episoade depresive (cei mai mulți dintre ei) sau doar episoade de tip maniacal sau expansiv.

Debutul se înregistrează cel mai des la pacienți sub 35 de ani. Tipurile de tulburare bipolară, conform criteriilor de diagnostic, sunt următoarele:
Tulburarea bipolară I caracterizată prin prezența unuia sau mai multor episoade de manie însoțite de episoade depresive majore.
Tulburarea bipolară II în care pacientul prezintă cel puțin un episod depresiv însoțit de un episod hipomaniacal însă niciodată nu se ajunge la manie propriu-zisă.
Ciclotimia caracterizată prin episoade hipomaniacale și depresive timp de cel puțin 2 ani însă niciodată nu apar mania propriu-zisă sau depresia majoră.
Tulburarea bipolară nespecificată (NS) - nu se îndeplinesc criteriile pentru o afecțiune bipolară specifică, aceasta apărând frecvent secundar unor condiții medicale sau leziuni cerebrale, deci fiind de cauză organică.

Simptomele maniacale

Episodul maniacal este caracterizat prin accese de euforie și o stare de fericire expansivă, neinfluențată de evenimentele negative din jur (vești proaste, situații neplăcute etc.), euforie care se poate preschimba foarte repede în furie sau iritabilitate, uneori cu accese de violență. În timpul episodului pacientul prezintă o încredere exagerată în sine și în forțele proprii, care poate ajunge până la accese de grandoare (crede că este o persoană marcantă în istoria lumii sau că are legături speciale cu divinitatea sau cu diverse persoane celebre).

Pacientul este hiperactiv și are dorința nestăpânită de a participa la diverse activități și evenimente, își face planuri pe care nu le va duce la bun sfârșit, prezintă o multitudine de idei care se succed rapid și necontrolat neavând nicio legătură între ele, iar când planurile nu ajung până la capăt, pacientul devine brusc iritabil, furios sau paranoic.

Concentrarea se realizează cu dificultate, pacientul este insomniac și are o nevoie redusă de somn datorită stării de hiperexcitabilitate nervoasă, este lipsit de discernământ și exagerat de optimist. Libidoul este crescut și apare dezinhibiția sexuală.

Cele mai frecvente simptome în cadrul episodului maniacal sunt: iritabilitatea, logoreea necontrolată (discursuri expansive, cu voce tare), vorbirea precipitată, labilitatea dispozițională și fuga de idei. Faza maniacală poate avea o durată lungă, chiar până la 3 luni dacă nu este tratată.

Episodul depresiv

Se caracterizează prin apariția simptomelor de inutilitate a propriei persoane și a propriilor acțiuni, pacientului i se pare că nimic nu are sens, devine indiferent față de orice, este lipsit de speranță și neajutorat. Unii pacienți pot avea sentimentul de vină nejustificată, stări de anxietate duse până la angoasă și pesimism extrem. Tristețea este prelungită, uneori survin accese nejustificate de plâns sau de irascibilitate. Activitățile sociale și profesionale devin neinteresante, pacientul intră într-o stare de letargie și libidoul scade. Nu se poate concentra și nu-și amintește detalii (uită ce a făcut cu câteva momente înainte), se gândește la moarte și pot apărea tentative de suicid. Apetitul este fie scăzut cu anorexie, fie exagerat, apărând hiperfagia.

insomnia
este un simptom frecvent dar poate apărea și nevoia crescută de somn cu hipersomie însă somnul este superficial, la trezire pacienții având impresia că nu au dormit deloc.

Unii pacienți prezintă anumite manifestări somatice (dureri abdominale, greață, constipație) cărora nu li se poate determina o cauză obiectivă sau o afectare organică.

Simptomele pot persista mai mult de 2 luni, pierderea interesului pentru orice (plăcere, călătorii, anturaj, sex etc.) fiind cel mai întâlnit dar și cel mai caracteristic simptom, fiind frecvent însoțit de sentimente de depreciere și distimie.

Psihoza maniaco-depresiva poate asocia și alte tulburări precum anxietatea și tulburările fobice.

Terapia

Este o boală dificil de tratat, mai ales din punct de vedere farmacologic datorită riscului inducerii cu ajutorul medicamentelor a unei schimbări de dispoziție: din depresie în manie apoi invers.

Principala formă de terapie este psihoterapia (extrem de importantă, mai ales pentru prevenirea suicidului, numeroși pacienți având intenții de acest gen) asociată cu tratamentul medicamentos. Tratamentul medicamentos al episodului depresiv cuprinde: antidepresive triciclice, antidepresive IMAO, săruri de litiu, carbamazepină, valproat de sodiu și terapia cu electroșocuri pentru formele severe de depresie, formele neresponsive și stuporul depresiv. Medicația anxiolitică se folosește în depresiile ce asociază anxietate, iar antipsihoticele se folosesc în depresiile asociate cu simptome de tip paranoid.

Forme de psihoterapie:
1. Interpersonală - care urmărește îmbunătățirea stimei de sine și îmbunătățirea vieții sociale și a relațiilor interpersonale. Se urmărește reorganizarea structurii personalității și reintegrarea socială, fiind de scurtă durată.
2. Terapia cognitiv-comportamentală - urmărește creșterea complianței la tratament pe termen lung
3. Tehnici de învățare - se consideră că depresia apare datorită unui dezechilibru în sistemul recompensă-pedeapsă, pacientul adoptând un stil de viață cu recompense minime și pedepse foarte multe. Psihoterapeutul trebuie să ajute pacientul să-și găsească noi surse de recompense.

Data actualizare: 29-10-2013 | creare: 28-11-2012 | Vizite: 47053
Bibliografie
1. Curs de Psihiatrie pentru studenții anului VI, UMF Carol Davila, București
2. Glen O. Gabbard- Tratat de psihiatrie psihodinamica, editura Trei, 2007
3. Aurel Romila- Psihiatrie, Editat de Asociatia Psihiatrilor Liberi din Romania, Bucuresti 2004
4. Psihopatologie și orientări terapeutice în psihiatrie- Florin Tudose, Editura Fundația România Mare

Din Ghidul de sănătate v-ar putea interesa și:
Forumul ROmedic - întrebări și răspunsuri medicale:
Pe forum găsiți peste 500.000 de întrebări și răspunsuri despre boli sau alte subiecte medicale. Aveți o întrebare? Primiți răspunsuri gratuite de la medici.
  intră pe forum
Aplicația Activ (by ROmedic)
Vrei să fii sănătos? Vrei să slăbești? Vrei sa fii în formă și să arăți bine? Vrei să te simți bine în corpul tău? Atunci trebuie să faci eforturi. Aplicația web "Activ" te ajută să fii consecvent în lupta pentru sănătatea ta.

Accesează gratuit Aplicația
Acest site foloseste cookies. Continuand navigarea va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Detalii OK