Explorarea misterului morții - cu Venki Ramakrishnan și Neil deGrasse Tyson

Venkatraman "Venki" Ramakrishnan este un biolog structural cu o carieră remarcabilă, recunoscut pentru contribuțiile sale fundamentale la înțelegerea ribozomilor și a mecanismelor de sinteză proteică. Născut în India și stabilit ulterior în Statele Unite și Marea Britanie, el a condus timp îndelungat grupuri de cercetare în cadrul prestigiosului MRC Laboratory of Molecular Biology din Cambridge. În 2009, a fost distins cu Premiul Nobel pentru Chimie pentru descoperirile sale asupra structurii ribozomului, iar în 2012 a fost înnobilat de către prințesa Anne. De asemenea, a fost președinte al Royal Society, una dintre cele mai vechi și respectate instituții științifice din lume, promotoare a principiului că „nu autoritatea, ci dovezile contează”.

Invitat în emisiunea StarTalk alături de Neil deGrasse Tyson, Gary O’Reilly și Chuck Nice, Ramakrishnan își prezintă noua carte – Why We Die: The New Science of Aging and the Quest for Immortality – și deschide o discuție amplă despre paradoxurile morții, procesele moleculare ale îmbătrânirii și provocările etice ale prelungirii vieții.

 

Ce este moartea?

Definirea morții este mai complexă decât pare. Ramakrishnan atrage atenția asupra paradoxului că organismul poate fi declarat mort în timp ce multe dintre celulele sale rămân încă vii. Acest lucru face posibilă donarea de organe imediat după deces.
De-a lungul timpului, criteriile medicale pentru definirea morții s-au schimbat:

• inițial, oprirea inimii era considerată momentul final;

• ulterior, s-a demonstrat că resuscitarea poate restabili funcțiile vitale;

• astăzi, moartea cerebrală – absența ireversibilă a activității electrice a creierului – este criteriul acceptat.

Există însă diferențe de la o jurisdicție la alta, iar unele cazuri controversate au arătat cât de „fuzzy” poate fi această graniță. Ramakrishnan subliniază că moartea reprezintă pierderea ireversibilă a coerenței biologice a individului – momentul în care corpul nu mai poate funcționa ca un întreg.

Îmbătrânirea la nivel molecular și rolul mitocondriilor

Îmbătrânirea este descrisă ca un proces cumulativ de deteriorare ce afectează moleculele, celulele, țesuturile și organele. Ramakrishnan explică principalele mecanisme:

• ADN-ul: poate suferi leziuni și modificări epigenetice (precum metilarea), care schimbă modul de expresie a genelor.

• Proteinele: odată cu vârsta, devin mai puțin eficiente, se degradează și pot forma agregate toxice, cum se întâmplă în boala Alzheimer.

• Compartimentele celulare, precum mitocondriile, sunt esențiale în metabolismul energetic. Mitocondriile, descendenți ai bacteriilor care au intrat în simbioză cu celulele acum două miliarde de ani, produc energie dar și radicali liberi, molecule reactive care pot deteriora structurile celulare.

Un aspect crucial este că ADN-ul mitocondrial are un mecanism de replicare mai puțin fidel, acumulând erori odată cu trecerea timpului. Această deteriorare contribuie semnificativ la scăderea funcționalității organelor și la reducerea energiei organismului odată cu vârsta.

Celulele senescente și îmbătrânirea la nivel celular

Un alt element central al îmbătrânirii este senescența celulară. Atunci când o celulă suferă leziuni ADN prea severe pentru a fi reparate, ea nu se mai divide și intră într-o stare de „senescență”.

• Inițial, acest mecanism are un rol protector împotriva cancerului și al infecțiilor, trimițând semnale inflamatorii către sistemul imunitar pentru a atrage „cavaleria” reparatorie.

• Cu timpul însă, acumularea de celule senescente duce la o inflamație cronică, ce favorizează deteriorarea organelor și accelerează îmbătrânirea.

Ramakrishnan subliniază că această inflamație sistemică este un factor esențial în patologiile asociate vârstei și chiar în formele severe ale COVID-19, unde „furtuna de citokine” a provocat de multe ori decesul.

Reprogramarea celulară și medicina regenerativă

O zonă promițătoare de cercetare este reprogramarea celulară, bazată pe descoperirile lui John Gurdon și Shinya Yamanaka (premiați cu Nobel).

• Ei au demonstrat că celulele mature pot fi readuse la un stadiu de celule stem pluripotente, capabile să genereze orice tip de țesut.

• Introducerea a patru factori de reprogramare (factorii Yamanaka) poate „reseta” celulele diferențiate.

Această descoperire a revoluționat medicina, deschizând drumul către:

• regenerarea țesuturilor distruse (mușchi cardiac după infarct, celule pancreatice în diabet, cartilaj în osteoartrită);

• crearea de terapii personalizate fără a mai depinde de celule stem embrionare, ocolind astfel dilemele etice.

Totuși, aplicarea în practica clinică rămâne o provocare. Reprogramarea necontrolată poate declanșa cancer, iar siguranța și dozajul reprezintă bariere majore. Ramakrishnan avertizează că domeniul anti-aging este plin de hype, iar progresul real se obține lent, prin cercetări riguroase.

Durata de viață în regnul animal

Pentru a înțelege limitele longevității umane, cercetătorii compară diferite specii. Observațiile arată că:

• majoritatea mamiferelor au un număr similar de bătăi de inimă de-a lungul vieții; animalele mici, cu metabolism rapid (șoarecii), trăiesc puțin, în timp ce animalele mari (balenele, elefanții) pot trăi mult mai mult.

• balena de Groenlanda atinge 200-300 de ani, iar rechinul de Groenlanda poate trăi chiar până la 500-700 de ani, datorită metabolismului extrem de lent.

• hidra și meduza nemuritoare par să nu prezinte îmbătrânire biologică, regenerându-se constant prin celule stem.

La oameni, situația este diferită: evoluția nu a selectat pentru longevitate, ci pentru reproducere și transmiterea genelor. Resursele limitate au forțat un compromis între energie investită în creștere și reproducere versus întreținerea organismului.
Ramakrishnan arată că speciile care pot evita prădătorii (precum liliecii) au câștigat timp de viață suplimentar, ceea ce explică de ce trăiesc mult mai mult decât șoarecii, în ciuda dimensiunilor similare.

 

Transfuziile cu sânge tânăr

Una dintre ideile cele mai controversate în domeniul longevității a fost transfuzia de sânge tânăr către organisme îmbătrânite. Ramakrishnan explică faptul că studiile pe rozătoare au demonstrat că legarea circulațiilor sanguine ale unui șoarece bătrân și ale unuia tânăr duce la beneficii clare pentru cel bătrân: țesuturile par mai sănătoase, funcțiile se îmbunătățesc, iar markerii biologici se apropie de cei ai tinereții. În același timp însă, șoarecii tineri suferă prin contactul cu sângele îmbătrânit, ceea ce sugerează că există factori negativi care se acumulează odată cu vârsta.

De aici s-a născut conceptul de „vampire blood” – sângele tânăr are proprietăți regenerative, în timp ce sângele vârstnic are efecte toxice asupra tinereții biologice.

Cercetarea științifică serioasă caută acum să identifice acești factori moleculari – proteine, hormoni sau molecule semnalizatoare – care ar putea fi izolați și utilizați terapeutic. Totuși, înainte ca aceste mecanisme să fie clarificate, au apărut inițiative comerciale: companii care ofereau plasmă de la donatori tineri către clienți bogați și vârstnici, la prețuri exorbitante. Autoritățile americane au intervenit pentru a limita aceste practici, însă „piața neagră” a rejuvenării prin sânge tânăr a rămas un exemplu despre cum hype-ul și dorința de nemurire pot depăși etica medicală.

Rapamicina și restricția calorică

Un alt domeniu central al cercetării anti-îmbătrânire este restricția calorică. Experimentele de laborator, de la drojdii până la mamifere, arată constant că limitarea aportului caloric prelungește durata de viață și menține o fiziologie mai tânără. Animalele supuse restricției calorice prezintă markeri biologici mai sănătoși și o încetinire a proceselor degenerative.

Mecanismul pare să implice mai multe căi biochimice, dintre care una esențială este calea IGF-1 (Insulin-like Growth Factor), responsabilă pentru reglarea creșterii și metabolismului.

O întrebare fundamentală este: putem obține aceste beneficii fără a ne înfometa?
Cercetătorii au căutat molecule care să mimeze efectele postului, permițând oamenilor să mănânce normal, dar să activeze biochimia asociată cu restricția calorică.

Aici apare rapamicina, descoperită în solul Insulei Paștelui. Inițial, a fost utilizată ca antifungic și imunodepresor aprobat de FDA. Ulterior, s-a observat că blochează calea mTOR, un senzor nutrițional implicat în metabolism și îmbătrânire. În experimente pe șoareci, rapamicina a prelungit durata de viață și a îmbunătățit sănătatea generală.

Totuși, există limite majore: fiind imunodepresor, rapamicina crește riscul de infecții și are efecte secundare serioase. Provocarea actuală este de a găsi doze și regimuri sigure, care să păstreze beneficiile anti-aging fără consecințe periculoase.

Încetinirea îmbătrânirii prin dilatarea timpului

O idee fascinantă, deși mai mult teoretică decât aplicabilă, este legată de teoria relativității. Dacă un individ ar călători cu viteze apropiate de viteza luminii, timpul pentru el ar trece mai încet comparativ cu cei rămași pe Pământ. În acest sens, persoana ar îmbătrâni mai lent în raport cu restul societății.

Neil deGrasse Tyson aduce exemplul gemenilor Kelly – unul astronaut, celălalt rămas pe Pământ – unde diferența de vârstă biologică a fost de doar fracțiuni de secundă. Ramakrishnan subliniază că aceasta nu este o „vindecare” a îmbătrânirii, deoarece organismul continuă să îmbătrânească intern cu aceeași rată (o secundă pe secundă). Diferența este doar relativă, în raport cu ceilalți.

Astfel, „trucul” relativist nu rezolvă biologia îmbătrânirii – doar creează o decalare temporală între observatori.

Entropia și degradarea sistemelor biologice

Discuția trece apoi la entropie, un concept fundamental în fizică. Toate sistemele tind să ajungă într-o stare de dezordine maximă, iar viața este o luptă constantă împotriva entropiei. Organismele utilizează energie externă (în special de la Soare) pentru a-și menține ordinea internă și pentru a repara daunele.

Totuși, acest proces nu este niciodată perfect:

• conversia energetică (din hrană în ATP, din ATP în mișcare sau semnalizare electrică) implică mereu pierderi;

• mecanismele de reparare celulară funcționează bine, dar nu complet;

• în timp, erorile se acumulează, iar sistemele biologice intră într-un declin ireversibil.

Ramakrishnan subliniază că organele nu îmbătrânesc uniform: ficatul, inima, creierul sau pancreasul pot avea „vârste biologice” diferite. Longevivii excepționali par să aibă o aliniere mai bună între aceste ritmuri, fără ca un organ-cheie să „cedeze” prematur.

Din această perspectivă, moartea nu este un „program obligatoriu”, ci mai degrabă consecința inevitabilă a pierderilor cumulative de energie și informație biologică.

Suntem programați să murim?

O întrebare crucială este dacă există un program genetic al morții. Ramakrishnan explică faptul că nu există gene care să aibă ca scop direct uciderea individului. Evoluția nu „vrea” moartea, ci doar maximizarea reproducerii.

• Genele care influențează îmbătrânirea au fost selectate pentru beneficii timpurii – protecția împotriva cancerului, reglarea creșterii, apărarea împotriva infecțiilor.

• Abia ulterior, aceste mecanisme au consecințe negative: inflamație cronică, degenerescență, declin funcțional.

Așadar, îmbătrânirea este un efect secundar al selecției naturale, nu un program intenționat.

De aici decurge o concluzie majoră: nu există nicio lege fizică sau chimică ce impune limita de 120 de ani pentru oameni. Recordurile de longevitate umană sunt mai degrabă bariere biologice practice decât limite absolute. Alte specii trăiesc sute de ani, ceea ce demonstrează că viața poate fi mult extinsă în condiții potrivite.

Totuși, Ramakrishnan rămâne sceptic față de ideea „vitezei de scăpare a longevității” – conceptul transhumanist potrivit căruia fiecare an de cercetare adaugă mai mult de un an la speranța de viață, ducând teoretic la nemurire. Îmbătrânirea este multifactorială și extrem de complexă, iar intervențiile capabile să o stopeze complet sunt improbabile în viitorul apropiat.

 

Cum ar arăta o societate de nemuritori?

Dacă medicina ar reuși să prelungească radical viața umană, impactul social ar fi uriaș. Ramakrishnan subliniază că primele schimbări se văd deja: oamenii trăiesc mai mult, fertilitatea scade, iar populațiile îmbătrânesc. Într-o lume cu mortalitate redusă și natalitate scăzută, turnover-ul generațional ar încetini, ceea ce ar putea însemna:

• o societate mai stabilă, dar mai puțin dinamică;

• acumularea de putere, avere și influență în mâinile celor vârstnici, făcând mai greu accesul tinerilor la resurse și poziții de conducere;

• risc de stagnare culturală și științifică, deoarece inovația este adesea impulsionată de tinerețe și gândire neconvențională.

Istoria arată că marile descoperiri științifice și artistice apar frecvent la vârste tinere, când mintea nu este rigidizată de dogme. Prelungirea excesivă a vieții ar putea reduce tocmai această forță creativă.

Totuși, paradoxul rămâne: dacă ni s-ar oferi o pastilă care garantează 10 ani suplimentari de viață sănătoasă, aproape toată lumea ar accepta. Această tensiune între binele individual și binele societății este una dintre cele mai dificile dileme etice ale longevității.

Putem rămâne sănătoși toată viața?

Mulți cercetători preferă să vorbească nu despre „prelungirea vieții”, ci despre prelungirea sănătății. Idealul ar fi o viață în care o persoană rămâne activă și sănătoasă până la final, urmat de o moarte bruscă, fără ani lungi de fragilitate și boală.

Această idee este numită „compresia perioadei de morbiditate”. Imaginea folosită este cea a unei trăsuri perfect construite (The One Horse Shay), care funcționează impecabil până în clipa în care toate piesele se prăbușesc simultan.

Problema este că, deocamdată, nu există dovezi că putem atinge acest scenariu. Chiar și atunci când intervențiile medicale extind sănătatea, ele tind să extindă și durata vieții, menținând un proces lent de declin inevitabil. În cel mai bun caz, cercetarea actuală reușește să adauge ani de sănătate, dar nu să elimine procesul gradual al îmbătrânirii.

Presiunea resurselor și populațiile longevității

Un alt aspect adus în discuție este impactul demografic. Dacă oamenii ar trăi mult mai mult, nu ar fi sustenabil ca și rata natalității să rămână ridicată. Soluția ar fi o scădere a fertilității, fenomen care deja se observă în multe țări dezvoltate, precum Coreea de Sud.

Astfel, populațiile pot ajunge să îmbătrânească și să scadă numeric în același timp, chiar dacă indivizii trăiesc mai mult. Ramakrishnan consideră că aceasta ar fi o cale realistă prin care societatea ar putea evita colapsul resurselor. Totuși, problema culturală rămâne: cu prea puțină înnoire generațională, societățile riscă să fie mai puțin inovatoare și mai conservatoare.

Frica de moarte și sensul vieții

Deși oamenii discută filosofic despre acceptarea morții, în realitate, aproape nimeni nu vrea să moară atunci când e sănătos și activ. Ramakrishnan amintește gluma: „Cine vrea să trăiască până la 100 de ani? Răspuns: cineva care are 99.”

Această tensiune arată contradicția umană: în teorie, știm că moartea dă sens vieții, dar în practică dorim să o amânăm cât mai mult. Frica de pierderea existenței este una dintre cele mai profunde frici umane.

În același timp, conștientizarea limitelor vieții poate fi o sursă de motivație. Mulți oameni își trăiesc zilele mai intens tocmai pentru că știu că timpul este finit. Dacă viața ar fi infinită, fiecare sarcină sau vis ar putea fi amânat „pe mâine”, fără presiunea timpului.

O perspectivă cosmică

În încheiere, Neil deGrasse Tyson adaugă dimensiunea filosofică: cunoașterea faptului că vom muri este cea care dă valoare vieții. Fiecare zi devine importantă tocmai pentru că știm că nu avem un număr infinit.

Dacă nemurirea ar fi posibilă, sensul existenței s-ar dilua: nu ar mai exista urgența de a iubi, de a crea, de a descoperi. Moartea, deși temută, este totodată ceea ce transformă viața într-o experiență intensă și prețioasă.

Tyson concluzionează că, deși în prezent poate vorbi senin despre moarte, nu știe cum ar reacționa pe patul de spital dacă i s-ar oferi o pastilă cu încă zece ani de viață. Probabil ar accepta. Contradicția rămâne deschisă: moartea dă sens vieții, dar instinctul de a trăi ne face să căutăm mereu un răgaz în plus.

Concluzie

Interviul cu Venki Ramakrishnan evidențiază că moartea nu este un simplu eveniment, ci un proces complex și plin de paradoxuri. Îmbătrânirea implică deteriorarea moleculară, acumularea de celule senescente și limitele inevitabile ale entropiei. În același timp, știința deschide perspective fascinante: reprogramare celulară, medicină regenerativă, terapii inspirate de restricția calorică sau factori din sângele tânăr.

Chiar dacă nemurirea biologică rămâne improbabilă, cercetările actuale pot extinde sănătatea și calitatea vieții. Însă adevărata întrebare este dacă o societate de oameni extrem de longevivi ar fi cu adevărat mai bună sau, paradoxal, mai stagnantă.

În final, rămâne actuală ideea că viața capătă sens prin caracterul său limitat. Moartea, în loc să fie doar un sfârșit, este și cea care dă profunzime și urgență experienței de a trăi.