Suport psihic pentru oameni suferinzi de cancer.

Viata nu te intreaba, nu te anunta..doar loveste, uneori din plin.Apar intrebari majoritatea fara raspuns.De ce eu sau de ce cel drag mie? Nu intamplator am ales cuvantul CANCER.e cel mai crunt si unul dintre cele, , , mai cu final cuvinte, , , indiferent de forma si evolutia pe care o ia.Cum faci fata situatiei, cum privesti in ochi pe cel care..si mai ales ce poti face pentru a-i usura viata?Sa-l minti ca va fi bine sperand intr-un miracol? Sa-i spui adevarul? Eu NU STIU., stiu doar ca sunt foarte multi, mult mai multi decat mi-as dori sa fie in aceasta situatie.Cred doar ca discutand, capeti idei si e oarecum mai usor.Pentru asta apelez la d-voasta.

Greu sa te pui in pielea unui om care aude un asemenea verdict. Eu am trecut doar tangential, si-i multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi, pe langa... si a fost groaznic. Daca pot si am cu e pun umarul alaturi de voi, cu drag.
... apropo am cunoscut, pe net, o femeie deosebita, zic eu, dar poate mai curand adevarata, care a publicat zilele trecute in "Formula AS" urmatorul articol :
SFÂNTUL NECTARIE - Povestea unei minuni
SFÂNTUL NECTARIE - Povestea unei minuni

Vizitatorii care ajung la mânăstirea Eghina din Grecia afirmă că de ziua lui, Sfântul Nectarie deschide, uneori, ochii. Una din multele sale minuni

Acum cinci veri, circula prin oraş un pliant cu semnele de alertă ale aluniţelor. ADAS, scris vertical, fiecare literă conducându-te către o spaimă particulară (A = asimetrie, D = dimen­siu­ne etc.)

Nu l-am refuzat când mi-a fost întins, aşa cum refuz, de regulă, orice alt pliant de la ambulanţi. I-am aruncat o privire indiferentă în lift, dar apoi una pli­nă de grijă soţului meu, care stătea cu bustul gol, aplecat peste cădiţa în care o spălam pe Sofia noastră mică. Avea pe spate 1000 de semne şi aluniţe. Printre ele, una mare, în două culori, care semăna leit cu una din pozele de pe pliant. "Ha-ha-ha, ai cancer", am glu­mit, apoi ne-am văzut mai departe de băiţă şi de viaţa noas­tră de părinţi tineri, cu doi copii cruzi.
Pentru că una dintre colegele mele de birou se plângea că are o aluniţă cu halou, am sunat o prietenă să-mi recomande un doctor dermatolog. Pe lângă ea, am făcut o programare şi pentru soţul meu, şi s-a în­tâm­plat să fie exact de ziua lui. A mormăit, s-a codit, mi-a spus că sunt nebună, dar a venit. Colega mea avea un halou închipuit. Pe noi, în schimb, doctorul ne-a programat pentru operaţie în regim fulger a doua zi. "Doamnă, ce să vă spun..." s-a codit medicul. "Este un melanom, dar sperăm să fie un Clark II". Biopsia a du­rat două săptămâni, timp în care am intrat pe toate fo­rumurile de cancer de piele şi am aflat cum stăm: era cea mai rapidă formă de tumoră; unul dintre cei mai periculoşi adversari, care metastazează aproa­pe instantaneu; iar tinereţea nu era deloc un atu, mai degrabă o împrejurare agravantă.
Ca să nu plâng acasă sau la birou, am stat jumătate de zi din fiecare zi a celor două săptămâni, într-un in­ternet café de lângă Universitate. Îmi făcusem prieteni noi: o mamă de doi copii, medic, cu un soţ la fel de bol­­nav, o tânără dintr-un alt oraş, care lupta cu aceeaşi plagă şi tot aşa, o listă de oameni cu poveşti care m-ar fi lăsat indiferentă până ieri. Înainte să se îm­pli­nească cele două săptămâni, eram din ce în ce mai convinsă că biopsia va fi un dezastru. Începusem să văd negru pe alb, cu scris de doctor: Clark IV.
Era într-o joi când a sunat telefonul de la spital: "Lucrurile sunt amestecate! Clark IV, dar...". Pro­babil că ar fi urmat încurajări, dar ştiam deja că şi du­pă un Clark II au murit oameni cu metastaze cere­brale, aşa că am închis. Am încercat să nu fac mişcări bruşte, ca să nu se năruie de tot lumea mea. M-am îmbrăcat cu­min­te, am sunat după un taxi, cu un ton egal, şi am dis­părut din bi­rou. Prima explozie a început pe scaunul din spatele şofe­rului. Am plâns cu spasme, cu neaju­to­rare şi cu dispe­rarea că nu mă pot stăpâni în­tre oamenii care conduc ma­şini galbene şi nu plâng.
SFÂNTUL NECTARIE - Povestea unei minuni

Imaginea de pe mormânt

Am încercat să mă rog în drum spre casă. Nu reu­şeam deloc să fac un videoclip în care să nu plâng cu sughiţuri: "Sun la uşă, el îmi deschide şi mă întreabă: «cum este bi­op­sia?». Eu îi spun că nu mare lucru, nişte tâmpenii. Cine a auzit de Clark IV?". Nu mai ştiu cum am făcut, dar n-am văr­sat lacrimi cu el de faţă. L-am convins că are o problemă, dar nu alar­man­tă. Să n-o lăsăm să sca­pe de sub control, atât. Toată sea­ra am căutat cu disperare cărticica cu care ple­­casem de la Bi­se­rica "Radu Vodă", cu trei săptămâni înainte. Îmi făcuse intrarea acolo o prietenă. Auzise ea că dacă ci­teşti acatistul Sfântului Nectarie timp de 40 de zile, ţi se poate îndeplini orice dorinţă. N-am vrut să o jig­nesc, dar m-am uitat la ea ca la o fe­meie pierdută. Când am mai auzit că este şi vin­decător de cancer, m-a buşit râsul. Am încercat de câteva ori să citesc din el, dar nu reuşeam să trec de "bucură-te", "icoase" şi "con­­dace". Cu min­tea mea periculoasă, am catalogat experi­mentul drept unul sectar şi am aruncat cartea ca pe un reţetar de care nu aveam nevoie. Am aruncat-o, bun! Dar unde? O ve­deam peste tot şi nu era nicăieri. Am răscolit ha­otic peste tot şi, într-un sfârşit, am gă­sit-o. După ce i-am adormit pe toţi şi am terminat ul­tima treabă din casă, am căutat un colţ pentru mine şi acatist.
N-aveam decât două camere, aşa că cel mai sigur loc s-a întâmplat să fie în baie. M-am încuiat, m-am aşe­­zat pe jos şi am început să citesc. Toate cuvintele ca­re nu se legau acum trei săptămâni au că­pă­tat un sens evident. Pe la jumă­ta­tea acatistului, am izbucnit în plâns: "Că la tine nimic nu este cu nepu­tinţă, Sfinte Nec­tarie!" şi am ştiut că dacă ar vrea să mă ajute, n-ar fi deloc im­po­sibil pentru el. Am ter­minat de citit şi toa­tă greutatea zilei s-a dus în sus. M-am culcat liniştită, în prima mea noapte de femeie aproape văduvă, şi am spus aşa: "De-acum, nu mai pot să fac nimic. De-acum este treaba ta, Sfinte Nec­tarie!". Cele 40 de zile s-au scurs între drumuri la doctori şi pro­gra­mări dis­perate în Elveţia, pentru in­vestigaţia PET (tomo­grafie cu emi­sie de pozitroni). Cu fire nevăzute, Sfân­tul Nectarie mă ajuta să ajung la birou, apoi acasă, un­de-mi spălam copiii, cu aceleaşi mişcări pe care le fă­­ceam şi înainte să aflu că nu vor mai avea tată. Mă ajuta să vorbesc cum vorbesc toţi oamenii, la birou, chiar dacă aş fi deschis gura doar să le spun că l-am întâlnit pe Hristos; stătea în fiecare noapte, la mine în baie, pe jos.
SFÂNTUL NECTARIE - Povestea unei minuni

Abia aşteptam să se facă noapte şi să mă duc, ne­văzută de nimeni, la întâlnirea mea. Uneori plân­geam, la partea de în­ceput; alteori, dacă mă apu­cam de plâns, nu mă mai opream până la sfârşit; pot spu­­ne, cu mâna pe inimă, că ni­ciodată nu a lipsit de la în­tâl­­niri. L-am întâlnit pe Hris­tos într-o baie, deşi merita să-l invit într-o sală de tron regal; l-am întrezărit într-o disperare de care nu m-a putut vindeca ni­ciun doctor sau om; l-am cunoscut pe Hris­tos, când tot ce îmi era cunoscut nu mi-a mai fost de folos. Pe Hris­tos nu poţi să-l simţi câtă vreme mai simţi om aproape. Este o chestiune privată între tine şi El. Hristos vine la tine tiptil, când eşti moale; când eşti căzut la pământ, fără şanse reale să te ridici. Întâi te mângâie blând, apoi te susţine să urci şi tot ce îţi cere este să nu-L uiţi după ce nu mai ai nevoie de El, ca să zburzi. Hristos îşi face intrarea pe uşile trân­­tite de medici, ca lespezile pe un mormânt.
Am ajuns în Elveţia într-o du­minică de iulie. Ora­şul pe­tre­cuse peste zi şi era plin de cheflii şi de tarabe cu bere şi wurşti. Ne înlăn­ţu­i­sem cu bra­ţele strâns şi um­blam ca doi stranieri legaţi la galere; ne-am învârtit pe străzi, abătuţi şi excluşi din­tr-o lume care mer­gea mai de­parte, cu bucurii. Am plâns până am adormit şi m-am ţi­nut pentru ultima oară de aca­tist. Am cântărit fiecare cuvânt şi m-am temut că se vor ter­mina şi nu am apucat să-l con­ving pe Iisus. A doua zi, eram pro­gra­maţi la Nu­clear Me­dicine, pentru un diag­nos­tic precis. Înainte să alunec în somn, m-am gândit cât de bun a fost Sfântul Nec­tarie cu mine. Atât de bun, încât dacă aş mai fi fă­cut un copil, l-aş fi nu­mit ca pe el.
Primul contact cu spitalul s-a petrecut abrupt. L-au luat de lân­gă mine brusc şi l-am mai văzut după jumă­tate de oră, trecând dezbrăcat, dintr-o cameră în alta. Go­liciunea nu are nimic uman în spital. Te lasă desco­perit şi vulnerabil şi vorbeşte cu glas tare despre slăbi­ciunea ta. I-au dat să bea o soluţie de contrast şi l-au întins, pentru o oră, pe pat. După 5 ani, mi-a mărturisit teama animalică pe care a trăit-o, în aşteptarea unui diagnostic.
După investigaţie, l-am văzut pe medic venind că­tre locul în care îl aşteptam cu inima bubuind. Mi s-a pă­rut că s-a încruntat şi eram convinsă că ţinea în mâ­nă o hartă de metastaze. S-a oprit lângă noi îmbufnat: "Unde spuneaţi că aţi avut melanomul? Vă întreb pentru că nu am găsit nicio urmă din el. Dar am găsit o tumoră cu celule-gigant în genunchi. Nu pune pro­ble­me, dar trebuie ţinută sub control".
SFÂNTUL NECTARIE - Povestea unei minuni

Mormântul Sfântului Nectarie

Am ieşit din spi­tal în zbor. Am anunţat lumea întreagă că nu me­la­nomul, ci poate un altfel de cancer ne va despărţi. Au urmat două operaţii grele şi necesare, o recuperare chi­nui­toare, un an de interferon şi o jumătate de an de ci­tos­tatice. Printre toate protocoalele de spital, se insera şi dorinţa mea: "Şi cu Nectarie cum rămâne?". "Poa­te doar ca poreclă, draga mea! Cum să-i spun co­pi­lu­lui meu: «Nectarie, coboară imediat de pe to­bogan?». Şi cum să facem al treilea copil, când eu fac cură de citostatice?".
Ei bine, Petru Nectarie va împlini 3 ani în martie. Nectarie este curcubeul din viaţa noastră, care nu poate însemna decât că bunul Dumnezeu nu ne va mai tri­mite potop.
Dragii mei, dacă viaţa va fi pentru voi grea, vestea cea bună şi minunată este că există un sfânt, printre mulţi alţii, care poate face minuni. Cine i-a cunoscut apropierea mărturiseşte că este un sfânt cald şi bun, deschis să te ajute şi să te iubească.
Avocat OTILIA SAVA
... poate da putere si seranta cuiva care are nevoie... de fapt noua tuturor

Buna,
De curand am inceput sa caut si eu ajutor (ce-i drept psihologic) pentru bolnavii de cancer si spre MAREA mea uimire am descoperit ca acest ajutor NU exista! Am intrebat in stanga si in dreapta unde gasesc un psiholog care e specializat in asa ceva si am primit un raspuns de genul sa incerc peste granita.Am nevoie nu pentru mine personal ci pentru o doamna care sufera de cancer in stadiu terminal si psihic e distrusa.Am incercat sa o ajut sa o duc la un psiholog dar acel domn prefera sa vorbeasca despre copilaria ei cand ea mai are un pas si moare.Am intrebat un oncolog cine ii consileaza pe acesti oameni si mi-a spus ca e o intrebare retorica.Am comandat cateva carti din USA despre cum sa acceptam si intelegem cancerul si in timpul liber le traduc si incerc sa aplic ce scrie acolo.Doamna despre care spun se refera la cancer ca fiind o persoana si nu intelege de ce nu o lasa in pace si eu ma zbat sa inteleg DE CE! Probabil nu voi afla nici eu nici ea raspunsul.Pana una alta tot ce pot sa fac e sa fiu langa ea si sa ii suport toate starile prin care trece ( e destul de rautacioasa).
Succes!! Lia

E inutil sa spun cred ca inteleg, starile prin care treceti/// a-ti trecut, experienta mea cu, , miracolele, , cam lasa de de dorit sa spun asa.sau sunt atat de neincrezatoare incat sa NU VAD cand se intampla unul.Smaralda(oare intamplator am ales amandoua culoare verde in nik?), cred ca ceea ce ti s-a intamplat e real (am o cumnata care a murit de melanom la 40 ani) acum e vorba de mama mea care are 55, tumora craniana...Stiu ca nu prea exista consiliere psihologica pentru aceasta categorie oricum marginalizata chiar.Chiar ieri vb cu medicul oncolog, a ridicat din umeri la intrebarea mea CE POT SA FAC? Fara sa mai vorbesc ca, pentru a incepe radioterapia a fost pusa pe lista de asteptare pentru doua luni(timp pe care noi nu-l avem)

Ce e mai crunt e senzatia de neputinta, de inutilitate, iar sabloane ca, , asta e viata, trebuie sa acceptam, sau trece peste, , , nu-mi spun nimic...inca..

Smaralde,

Te iubesc. Pentru tot ce ai trait, ai scris, ai sperat, ai tremurat, te-ai rugat.
Si pe toti cei care stiu ce e greul si pe cei care nu stiu.
Si pentru cei care nu mai au putere sa se roage, sa stie ca sunt atatia oameni, atatia sfinti care se roaga.
Eu nu sunt tipul de om habotnic, stiu ca Dumnezeu nu este un contabil, dar stiu ca orice vine in Iubire, devine Bine.
Stiu ce inseamna biopsiile, stiu ce inseamna toate astea, dar, asa cum ai inteles si tu, nu durerea si frica aceea personala e cea care iti strange sufletul, ci gandul pentru cei din jur.
Sa nu-i uitam pe cei care nu au pe nimeni pe lume.

Sa fiti sanatosi si sa stiti ca "daca nu e bine, inca nu e sfarsitul"!

Lady in Green, te asigur de toata compasiunea si empatia mea pentru necazul imens prin care treceti. Cred insa ca nici primul si nici acest al doilea mesaj nu l-ai plasat in locul potrivit.
Deschide sectiunea de Boli si undeva mai spre coada listei vei gasi topicul Tumori benigne si cancer. Functioneaza acolo un personaj de-a dreptul fabulos, (nickname RaulDuke), medic oncolog, raspunde tuturor cu profesionalism exceptional.
Mesajul despre astrocitomul mamei posteaza-l acolo. iti va cere date suplimentare si va veti sfatui cu un om competent !
Tot binele posibil !!!

Multumesc din suflet, asa o sa fac

sfertodocta... ma bucur ca ma iubesti dar NU eu am scris articolul... e scris de o femeie minunata Otilia Sava pe care merita s-o cunosti

Faptul ca ai rezonat ma face sa-mi pastrez declaratia :)
Sunt oameni minuanti langa noi, noi insine putem fi minunati daca nu mai luam in seama toate fricile si gandurile care ne blocheaza.
Nimic nu este cu neputinta pentru cel ce crede!
Sanatate si tot ce vi se potriveste!

Buna ziua.Citesc cu inima stransa...fiecare de aici cauta raspunsuri CARE NU EXISTA.sau cel mai crunt nu le poate accepta.Pentru ca nu ai nici macar posibilitatea de a alege.Si fiecare isi gaseste refugiul.Unii in religie, altii in tot soiul de tratamente placebo, altii visatori spera in miracole.Pana la urma suntem egali.Neputinciosi, tematori,..Nu stiu daca am voie, dar nu pot sa spun decat atat(sper sa nu stearga adminul)
http://www.youtube.com/watch?v=ZEYmGJbB68o

Lady in green - credinta, speranta... hraneste, mangaie. Conteaza enorm ca in momentele grele sa crezi in ceva sa imparti cu cineva (Dumnezeu de exemplu) suferinta ta. Eu nu sunt o practicanta... poate de multe ori uit sa multumesc pentru binele din fiecare zi... dar VREAU sa cred ca nu suntem singuri pe pamant ca acolo undeva exista ceva, cineva care poate lua din povara. Stiu... e usor de spus asta privind din afara dar cand esti neputincios trebuie sa te poti agata de ceva

@Lady in Green (care mie imi pari un gen de Blue Lady): Durerea are cinci etape:

1. Negarea - tendinta de a refuza sa admiti ca se intampla
2. Furia - altul (Dumnezeu, ceilalti) e de vina. apoi chiar tu. CINEVA, insa, sigur e de vina.
3. Negocierea - 'daca o sa scap o sa.,. '
4. Depresia - 'nimic nu mai are rost'
5. Acceptarea

Dupa umila mea parere (e doar parerea mea) nu e in regula sa iti tii mama in ceata cu privire la boala si sansele ei. E o persoana matura, care probabil simte oricum ce se intampla. Trateaz-o ca pe un adult si discuta cu ea. Nu e nevoie de un specialist ca sa te faca sa intelegi ca viata ta se sfarseste. Stiai ca se va sfarsi candva. Nimeni nu ti-a spus ca ai sa traiesti un secol - deci n-aveai motive sa crezi asta, si nici motive sa fii dezamagit nu ai. Poti sa intelegi si singur ca se incheie. Empatizez cu suferinta ta (si cu a ei), si imi dau seama ca e dureros sa stii ca in doua luni mama ta va muri. Dar stii ce e mai dureros ? Sa moara inainte ca tu sa mai poti face orice altceva. Inainte sa mai apuci sa o strangi in brate o data. Inainte sa ii mai spui macar o data ca o iubesti. Inainte sa mai petreci doar putin timp cu ea.

Ajuta-ti mama sa parcurga mai repede cele patru faze initiale fiindu-i alaturi si petrece cat de mult timp posibil cu ea dupa ce a acceptat. E foarte dureros sa iti pierzi ultimele doua luni blestemand pe oricine si orice fiindca urmeaza sa mori. E foarte gresit sa te deplangi in ultimele doua luni de viata cand, de fapt, ar trebui sa te bucuri de ele.

@Crocodila: Aceeasi chestie si pentru tine. Lasa femeia in pace cu cartile tale. Poti sa accepti ca o sa mori intr-un singur minut. Nu e nevoie sa pierzi zile intregi (din ultimele care ti-au mai ramas) citind carti ca sa intelegi asta.

Cu speranta in mai bine.

Mi-ar place sa aflu cat mai multe din experienta suferinzilor de aceasta boala crunta. Ce ganditi, ce stari aveti cand aflati de la medic despre aceasta boala? Ce ganditi despre viitor? Despre viata care mai este de trait? Ce dezamagiri aveti?

Pai incearca sa te gandesti ce-ai simti tu daca de maine ai sti ca suferi de cancer.

Depinde de personalitatea fiecaruia, probabil as fi foarte depresiv, dar nu toti oamenii sunt la fel ca mine. Evident, nici bucurosi nu pot sa fie.

Daca nu ar fi asa crunta situatia as rade de intrebarea ta Cheyenne, care mi se pare cam naiva.E ca si cum ai intreba.Hei fetelor ce ziceti;-Imi pun azi pantofii rosii sau pe cei verzi? Fiecare dintre noi e unic dar in mare sunt fazele pe care le-a descris mai sus BEmanuelle.Toate cartile spun cam la fel.si..toti ne revoltam.Asta cu vina e universal valabila si negarea..Totusi nu exista lectii in asemenea situatii eu as face asa.Facem fiecare cum simtim si credem de cuviinta.Evident ca va veni clipa cand ni se va parea ca n-am procedat bine sau nu am facut suficient.
Am mai observat un lucru.Nu inteleg de ce.Oamenii evita altfel de bolnavi, sunt jenati si nu stiu ce sa spuna.Ei nu vor mila.Ci pe cineva aproape, fara sa simta acele priviri pline de compatimire.Eu personal incerc sa o fac pe mama sa faca cat mai multe din lucrurile cale le facea mereu, sa aiba o viata cat mai aproape de normal(poate e incorect spus dar nu am gasit alt cuvant) Vrei sa mananci ceva? Hai sa gatim...te ajut cand nu poti, dar numai tu sti sa faci asa bun.E groaznic sa te simti inutil.Eu i-am spus.Ok...ai aflat ca lucrurile nu-s roz.Cu ce ar trebui sa te schimbe asta? Te simti mai prost ca ieri? Nu...atunci nu vad de ce te-ai purta altfel decat ieri.E logic ca se schimba perceptia asupra vietii, lucrurilor din jur...etc.Dar de ce, timpul pe care il mai ai sa-l petreci devenind altul?

II evita pentru ca oamenii au prostul obicei de a se simti vinovati atunci cand n-au nici o vina si de a nu se simti vinovati atunci cand chiar sunt vinovati. Ca urmare te simti prost (tu, ca strain) sa stai langa o persoana despre care stii ca trage sa moara. E ca si cand se creeaza (atat in mintea ta, cat si a celeilalte persoane) o comparatie din punctul asta de vedere. "Eu am sa traiesc, ea o sa moara" - "el o sa traiasca, eu o sa mor". Si te simti vinovat - desi n-ai nici o vina. Cum oamenii nu se impaca prea bine cu sentimentul culpabilitatii... e normal sa evite astfel de situatii care le-ar putea provoca senzatia asta.

In alta ordine de idei ceea ce spui tu e corect. Nimic nu s-a schimbat cu adevarat, iar mama ta nu se simte mai rau azi decat se simtea ieri. Insa din perspectiva unui bolnav de cancer nu poti sa spui ca faptul ca a aflat ca o sa moara nu e o schimbare (si inca una majora) totusi.

P.S. E BEmanuel, nu BEmanuelle :P

Am tras concluzia poate pripita, ca esti femeie de aici doi ll.Vroiam sa intreb de ce Lady Blue?(Asta pe langa subiect).E util poate uneori sa te intrebi ;Ce as face daca.? Asta nu inseamna ca trebuie sa cazi in cealalta extrema traind mereu cu frica ;;daca".Am vazut un film...;;The bucket list"..sa faci lucrurile pe care ti-ai dorit o viata sa le faci dar nu ai avut curajul, timpulsau posibilitatea.E drept ca nu depinde doar de tine.E drept ca aceste lucruri nu ar trebui sa le faci numai atunci.Nu stiu de ce suntem asa..instinctiv de temem de moarte cu toate ca face parte din "firescul" vietii.

Apropo de vina. Fiecare are criteriile lui de "vinovatie " sa zic asa.Te poti simti vinovat pentru un detaliu minor, o vorba aruncata aiurea si nevinovati cand ucidem, tradam sau distrugem.Totul depinde de "in numele cui" facem aceste lucruri.

Blue Lady - Doamna trista (unde "blue" are intelesul de "trist" in cazul asta - dar il legam - prin faptul ca reprezinta si culoarea albastra - de nick-ul tau).

Hey, poate mai are cineva nevoie sa discute aici.

Si apropo, care este cel mai agresiv cancer din punct de vedere al parcurgerii stadiilor?

Cineva, intreba pe aici ca ar dori sa stie ce simt cei care au fost diagnosticati cu cancer...nu cred ca ai dori...era intr-o zi de 13, niciodata nu am fost superstitioasa, am avut o programare ptr o ecografie abdominala la o doamna doctor pe care eu o cunosc foarte bine, ecografia abdominala ptr o presupusa litiaza biliara care s-a dovedit ca nu exista, in schimb a urmat in aceiasi zi o ecografie tiroidiana in urma flerului d-nei doctor...surpriza...noduli mai mari de 2 cm, zona bogat vascularizata care ridica mari probleme, sugestia era extirparea in totalitate a glandei tiroide...stateam asezata pe canapeaua din cabinetul doamnei doctor spunandu-i ca prin mintea mea imi trece un singur gand...ca va fi bine...a fost primul sentiment...au urmat un sir de analize, consultatii la endocrinologie dupa care la nici o luna am fugit la Cluj...inainte de asta, in curtea casei parintilor mei in fiecare zi venea o randunica care se aseza pe o sarma unde mama mea intinde rufele...o asteptam cu mare drag, a venit si in ziua inaintea plecarii mele la operatie, am ajuns la Cluj unde m-am simtit foarte bine, toata lumea incerca sa ma abordeze ptr ca stiau ca sant si eu cadru medical...nimeni nu a reusit sa-mi scoata ideea din cap cum ca as avea cancer...am plecat la nici o saptamana dupa operatie spre casa asteptand rezultatul histopatologic...zile chinuite, somn deloc, tristete si viata fara sens...a venit si ziua cea mare, mai bine zis a fost seara tarziu cand am aflat rezultatul.care a fost PERFECT atat mi-a spus medicul, deci a fost o formatiune tumorala benigna...vreau sa va spun ceva, incepand din ziua in care am fost la ecografie si mi s-a spus ca poate fi cancer, in adancul sufletului meu am simtit ca nu este asa, am simtit ca este bine si asa a fost, randunica care venea in fiecare zi in curtea mamei a fost cea care mi-a intarit convingerea, asa am simtit eu in interiorul meu, deci.nu doresc nimanui sa treaca prin ce-am trecut iar daca din nefericire se intampla sa treaca prin asa ceva le doresc ca rezultatul sa fie perfect.va imbratisez cu mare drag pe toti cei aflati in suferinta si va doresc ca Dumnezeu sa va fie mereu aproape sa va dea puterea de a invinge...