Riscul genetic și diagnosticul de tulburare psihiatrică (analiza a peste două milioane de persoane)

Un studiu realizat la Virginia Commonwealth University și Lund University și publicat în jurnalul Genomic Psychiatry a analizat arhitectura genetică a nouă tulburări psihiatrice majore folosind date provenite din registrele naționale suedeze. Cercetarea arată că vulnerabilitatea genetică asociată acestor tulburări nu este uniform distribuită între diagnostice și că unele boli psihice au o semnătură genetică mult mai specifică decât altele.

Idei principale

• Analiza a inclus peste două milioane de persoane născute în Suedia între 1950 și 1995.
• Au fost investigate nouă tulburări psihiatrice și de consum de substanțe.
• A fost introdus conceptul de specificitate genetică, care cuantifică proporția riscului genetic asociată unui diagnostic anume.
• Schizofrenia prezintă cea mai mare specificitate genetică, în timp ce tulburarea de consum de droguri are cea mai scăzută.
• Specificitatea genetică nu este fixă și variază în funcție de vârsta de debut, recurența episoadelor și contextul tratamentului.
• Rezultatele sugerează că unele tulburări psihiatrice reflectă o vulnerabilitate genetică generală, în timp ce altele sunt mult mai distincte biologic.

Context

De mai bine de un secol, psihiatria dezbate dacă bolile psihice sunt entități genetice distincte sau expresii diferite ale unei predispoziții generale către tulburări mentale. Studiile familiale, cercetările pe gemeni și analizele genomice au arătat că multe tulburări psihiatrice împărtășesc factori genetici comuni.

Totuși, până în prezent nu a existat o metodă prin care să se estimeze numeric cât din riscul genetic al unei tulburări este specific acelei boli și cât este împărtășit cu alte diagnostice psihiatrice. Studiul actual introduce conceptul de specificitate genetică, o măsură procentuală care descrie această distribuție a vulnerabilității genetice.

Despre studiu

Designul și populația studiată

Cercetarea a utilizat date din registrele naționale de sănătate din Suedia, care includ informații medicale detaliate pentru întreaga populație. Au fost analizate peste două milioane de persoane născute între 1950 și 1995.

Au fost evaluate nouă diagnostice psihiatrice majore:

• schizofrenie
• tulburare bipolară
• tulburare de consum de alcool
• tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate
• tulburare de spectru autist
• tulburare de stres posttraumatic
• depresie majoră
• tulburări de anxietate
• tulburare de consum de droguri

Metodologia analizei genetice

Pentru fiecare diagnostic, cercetătorii au calculat scoruri de risc genetic familial pe baza frecvenței bolilor psihiatrice la rude de gradul I până la gradul V. Analiza a ajustat și efectele mediului comun, precum coabitarea.

Ulterior, prin modele de regresie liniară, s-a estimat proporția din riscul genetic total care este atribuită specific tulburării diagnosticate. Această proporție a fost definită drept specificitate genetică.

Dimensiunile cohortelor au fost foarte mari. De exemplu:

• depresie majoră: 674.955 persoane
• schizofrenie: 18.348 persoane

Rezultate

Ierarhia specificității genetice

Analiza a evidențiat diferențe marcante între tulburările psihiatrice în ceea ce privește specificitatea genetică.

• Schizofrenie: 73,1% (interval de încredere 95%: 66,3–79,8)
• Tulburare bipolară: 54,8%
• Tulburare de consum de alcool: 54,1%
• Tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate: 48,2%
• Tulburare de spectru autist: 47,5%
• Tulburare de stres posttraumatic: 47,4%
• Depresie majoră: 41,1%
• Tulburări de anxietate: 38,6%
• Tulburare de consum de droguri: 29,5%

Aceste rezultate arată că aproape trei sferturi din riscul genetic asociat schizofreniei este specific acestei boli, în timp ce pentru tulburarea de consum de droguri mai puțin de o treime din vulnerabilitatea genetică este legată direct de acest diagnostic.

Influența caracteristicilor clinice

Un rezultat important al studiului este faptul că specificitatea genetică nu este constantă, ci variază în funcție de anumite caracteristici clinice.

Vârsta de debut

În cazul tulburării bipolare, debutul precoce a fost asociat cu o specificitate genetică mai mare, iar debutul tardiv cu o reducere semnificativă a acesteia.

Numărul recurențelor

Pentru toate cele nouă tulburări, un număr mai mare de episoade a fost asociat cu specificitate genetică mai ridicată. Efectul a fost deosebit de pronunțat în:

• tulburarea bipolară
• tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate

Contextul tratamentului

Diferențe importante au fost observate și în funcție de mediul în care pacienții au fost tratați.

Pentru tulburarea bipolară:

• pacienții tratați în spital: 63% specificitate genetică
• pacienții tratați exclusiv în medicina primară: 31%

În schimb, pentru tulburarea de stres posttraumatic, specificitatea genetică a fost mai mare la pacienții tratați în medicina primară decât la cei spitalizați.

Diferențe între sexe

Analizele separate pe sexe au arătat valori similare pentru majoritatea tulburărilor. Excepțiile au fost:

• tulburarea de consum de alcool
• tulburarea de consum de droguri

În aceste cazuri, bărbații au prezentat specificități genetice semnificativ mai mari.

Relația cu genetica moleculară

Rezultatele sunt concordante cu analize genetice moleculare recente care identifică un factor general de vulnerabilitate psihopatologică, numit P-factor. Tulburările internalizante, precum depresia și anxietatea, prezintă o suprapunere genetică foarte mare cu acest factor general, în timp ce schizofrenia și tulburarea bipolară au componente genetice mai distincte.

Limitări

Autorii subliniază câteva limitări importante ale studiului:

• diagnosticele provin din registre clinice și nu din interviuri psihiatrice standardizate
• datele provin exclusiv din populația suedeză
• scorurile de risc genetic familial diferă de scorurile poligenice bazate pe secvențiere genomică

Generalizarea rezultatelor la alte populații rămâne o direcție importantă pentru cercetări viitoare.

Concluzii

Acest studiu oferă una dintre cele mai cuprinzătoare analize ale arhitecturii genetice a tulburărilor psihiatrice realizate până în prezent. Rezultatele arată că diagnosticele psihiatrice diferă semnificativ în ceea ce privește specificitatea genetică, iar această caracteristică poate varia în funcție de trăsături clinice observabile.

Constatările sugerează că unele tulburări, precum schizofrenia, reprezintă entități genetice relativ distincte, în timp ce altele, precum depresia sau tulburările legate de consumul de droguri, reflectă mai degrabă manifestări clinice ale unei vulnerabilități genetice comune.

Conceptul de specificitate genetică ar putea avea implicații importante pentru clasificarea bolilor psihice, pentru designul studiilor genetice și pentru stratificarea clinică a pacienților în viitor.