Suprimarea clipitului ocular evidențiază modul în care creierul filtrează vorbirea în medii zgomotoase

Un studiu realizat la Concordia University și publicat în Trends in Hearing la data de 9 decembrie 2025 analizează relația dintre clipitul ocular și efortul cognitiv necesar pentru înțelegerea vorbirii în medii zgomotoase. Cercetarea arată că reducerea frecvenței clipitului reflectă solicitarea proceselor cognitive implicate în filtrarea informațiilor auditive relevante.

Context

În viața de zi cu zi, înțelegerea vorbirii într-un mediu aglomerat, precum o încăpere zgomotoasă sau un spațiu public, presupune activarea intensă a mecanismelor cognitive de selecție și inhibiție. Aceste procese permit filtrarea zgomotului de fond și menținerea atenției asupra mesajului relevant. În cercetările anterioare, efortul cognitiv asociat ascultării a fost evaluat în principal prin măsurarea dilatării pupilei, clipitul fiind considerat un artefact nedorit și eliminat din analize. Studiul de față propune o perspectivă diferită, sugerând că clipitul ocular nu este un eveniment aleator, ci un indicator funcțional al efortului cognitiv și al procesării informației.

Despre studiul actual

Cercetarea include două experimente distincte, concepute pentru a evalua modul în care clipitul ocular variază în funcție de dificultatea sarcinii auditive și de condițiile de mediu.

Participanți și setare experimentală

Primul experiment a inclus aproape 50 de adulți. Participanții au fost așezați într-o cameră insonorizată, unde li s-a cerut să fixeze o cruce afișată pe un ecran, pentru a controla mișcările oculare. Aceștia au ascultat, prin căști, propoziții scurte, prezentate concomitent cu zgomot de fond de intensitate variabilă.

Manipularea dificultății auditive

Dificultatea sarcinii a fost ajustată prin modificarea raportului semnal-zgomot, de la condiții silențioase până la condiții foarte zgomotoase, în care înțelegerea vorbirii era semnificativ îngreunată.

Măsurarea clipitului

Folosind ochelari de eye-tracking, cercetătorii au înregistrat fiecare clipit și momentul exact al apariției acestuia. Fiecare probă a fost împărțită în trei ferestre temporale distincte:

• înainte de prezentarea propoziției,

• în timpul ascultării propoziției,

• imediat după finalizarea propoziției.

Experimentul de control privind iluminarea

Într-un al doilea experiment, cercetătorii au evaluat frecvența clipitului în condiții de iluminare diferită (întuneric, lumină medie și lumină puternică), menținând variația raportului semnal-zgomot. Scopul a fost de a determina dacă modificările clipitului sunt influențate de factorii vizuali sau exclusiv de cerințele cognitive.

Rezultate

Analiza datelor a evidențiat o serie de rezultate consistente și semnificative:

• Frecvența clipitului a scăzut în mod constant în timpul ascultării propozițiilor, comparativ cu perioadele imediat anterioare și ulterioare.

• Suprimarea clipitului a fost mai accentuată în condițiile cu zgomot intens, atunci când înțelegerea vorbirii necesita un efort cognitiv crescut.

• Același tipar a fost observat independent de nivelul de iluminare, participanții clipind la fel de rar în lumină puternică, lumină medie sau întuneric. Acest rezultat indică faptul că factorul determinant este solicitarea cognitivă, nu stimularea vizuală.

• Deși existau diferențe individuale considerabile în rata de clipit (variind de la aproximativ 10 clipiri pe minut până la 70 clipiri pe minut), tendința generală de reducere a clipitului în condiții dificile de ascultare a fost clară și robustă statistic.

Autorii subliniază că oamenii nu clipesc la întâmplare, ci își ajustează în mod sistematic clipitul pentru a evita pierderea informațiilor relevante. Clipitul este asociat cu o întrerupere temporară atât a informației vizuale, cât și a celei auditive, motiv pentru care este inhibat atunci când informația percepută este considerată importantă.

Cercetătorii concluzionează că rata și momentul clipitului ocular pot reprezenta un marker practic și cu sarcină redusă pentru evaluarea efortului cognitiv, atât în condiții de laborator, cât și în contexte din viața reală. Studiul deschide calea către investigații viitoare care să cartografieze cu precizie ce tip de informație senzorială este pierdută în timpul unui clipit și cum este aceasta compensată de creier.