Anosmia - pierderea mirosului

Anosmia reprezintă pierderea completă a simțului mirosului. Aceasta face parte dintr-o serie de afecțiuni legate de miros:

• hipoosmia (reducerea percepției olfactive)
• hiperosmia (creșterea sensibilității la mirosuri)
• disosmia (distorsionarea mirosurilor, inclusiv percepția unui miros când nu există de fapt niciun stimul).

Anosmia este rareori o afecțiune de sine-stătătoare și apare în numeroase circumstanțe:

• Odată cu îmbătrânirea (fără semnificație patologică)
• Inflamații, traumatisme, formațiuni (cum ar fi polipii) ale foselor nazale, sinuzite
• Congenital, singură sau în cadrul unor sindroame (este prezentă la naștere)
• În boli nervoase sau cerebrale

Odată cu pierderea mirosului, multe persoane relatează o afectare a gustului și o reducere a interesului pentru mâncare. Acest lucru se datorează faptului că savoarea alimentelor este dată mai degrabă de miros, decât de gust. Sensibilitatea gustativă este o modalitate destul de grosieră de a aprecia diferența dintre alimente, care poate fi insesizabilă fără ajutorul mirosului. În plus, pierderea mirosului poate expune o persoană la accidente - cum ar fi absența detectării mirosului de fum.

Diagnosticul anosmiei se realizează pe baza istoricului, al testelor chimiosenzoriale (de miros), al examinării foselor nazale și al altor organe și sisteme, în funcție de tabloul clinic.

Institutul național de sănătate din Marea Britanie (NHS) estimează că circa 50% dintre cazurile de anosmie pot beneficia de recăpătarea mirosului, fie și parțială, odată cu tratamentul bolii de bază. Acest lucru este mai frecvent în cazul afecțiunilor inflamatorii sau mecanice, al căror tratament poate include: decongestionante nazale, steroizi locali, intervenții chirurgicale pentru excizia polipilor, a corecta o deviație de sept sau a goli sinusurile. (1, 2)

Fiziologia mirosului

Principala cale de formare a unei senzații olfactive este prin intermediul nervului olfactiv (nervul cranian I). Acesta transmite informația chimică de la nivelul receptorilor olfactivi din mucoasa nazală până la scoarța cerebrală. În partea postero-superioară a foselor nazale se găsesc receptorii olfactivi, care constituie primul neuron al căii olfactive. Aceștia sunt reprezentați de neuroni specializați și prelungirile lor, care ajung până la nivelul superior al mucoasei. Moleculele odorante sunt captate de către mucoasa nazală, sunt concentrate și transmise prelungirilor superficiale ale receptorilor olfactivi, determinând modificări biochimice și electrice specifice. Axonii celulelor olfactive au rolul de a conduce mirosul, străbătând lama ciuruită a osului etmoid și realizând următoarea sinapsă cu neuronii de la nivelul bulbului olfactiv. Acesta este al doilea neuron al căii olfactive. Fibrele tractului olfactiv ajung apoi în zone specifice din cortexul cerebral, talamus și în hipocamp, astfel încât se înregistrează senzația olfactivă. Pe măsura înaintării în vârstă, numărul de neuroni olfactivi scade constant.

Secundar, nervul trigemen (nervul cranian V) este și el implicat în percepția olfactivă. Acesta mediază tonurile somatosenzoriale ale anumitor substanțe odorante (răceala, căldura, iritația), fiind responsabil, de exemplu, de percepția mirosului de amoniac. Terminațiile nervoase ale nervului V sunt dispersate la nivelul mucoasei nazale și axonii acestor neuroni au căi separate decât cele ale nervului olfactiv.

Datorită rolului de a capta, distribui și concentra moleculele odorante, mucoasa nazală joacă un rol important în formarea senzației olfactive. Un miros este cu atât mai pregnant cu cât moleculele volatile se dizolvă în lipide mai ușor; astfel, starea de hidratare a mucoasei este și ea importantă. (2, 3)

Cauze și factori de risc

Cel mai frecvent, anosmia este secundară unei inflamații a mucoasei nazale, a polipilor sau a sinuzitei cronice. Totuși, există o multitudine de cauze posibile pentru acest simptom:
Afecțiuni congenitale:

• Anosmie izolată
• Sindrom Kallmann
• Sindrom Klinefelter

Secundar altor afecțiuni, după mecanismul de producere:
• Alterări ale conducerii stimulului odorant până la nivelul receptorilor, din cauze inflamatorii sau mecanice

• Supraproducție de mucus și edemul mucoasei din răceală, gripă
• Rinită alergică
• Rinită cronică, non-alergică
• Sinuzită cronică
• Distrucții ale mucoasei nazale (de exemplu, după consumul îndelungat de cocaină)
• Vegetații adenoidiene voluminoase (polipi nazali)
• Papiloame nazale și alte tipuri de formațiuni benigne sau maligne
• Deviație de sept sau alte defecte structurale ale foselor nazale
• Anomalii congenitale ale foselor nazale (chist dermoid, encefalocel)

• Tulburări neurosenzitive sau centrale

• Îmbătrânirea
• Unele infecții virale ale tractului respirator superior
• Fumatul
• Consumul cronic de alcool
• Expunere la agenți chimici cu potențial toxic: benzen, butil acetat, cloruri, formaldehidă, solvenți, cadmiu, nichel, dioxid de siliciu
• Medicamente: sistemice (aminoglicozide), locale (sprayuri intranazale cu zinc)
• Radioterapie la nivelul regiunii cap-gât
• Sarcoidoză
• Scleroză multiplă
• Boala Alzheimer
• Boala Parkinson
• Tulburări endocrine/ metabolice: diabet zaharat, hipotiroidism, insuficiență corticosuprarenală, malnutriție, deficiența vitaminelor A, B6, B12, zic, cupru
• Epilepsie
• Schizofrenie
• Tumori, intervenții chirurgicale, traumatisme cerebrale; hemoragie subarahnoidiană
• Accident vascular cerebral
• Sindrom Sjogren
• Lupus eritematos sistemic

Există și pacienții în cazul cărora nu pot fi identificate nicio afecțiune sau circumstanță care explică anosmia, caz în care aceasta se numește idiopatică.

Per total, cele mai frecvente cauze pentru apariția anosmiei sunt:

• Afecțiunile nazofaringelor, foselor nazale, a sinusurilor - acestea cauzează cel mai frecvent anosmie, fie mecanic, prin tulburarea conducerii, fie prin distrucția celulelor neurosenzitive. Defectul de conducere se poate datora edemului mucoasei nazale, formațiunilor intranazale de dimensiuni mari, anomaliilor structurale, sinuzitei cronice. În rinita cronică, pe lângă tulburarea de conducere către receptori, există și o apoptoză a celulelor senzitive, ducând chiar la pierderea ireversibilă a mirosului.
• Îmbătrânirea - pierderea celulelor neurosenzitive odată cu vârsta este un fenomen bine documentat, astfel încât hipoosmia sau chiar anosmia pot apărea în absența unei alte afecțiuni. Totuși, acesta este un diagnostic de excludere.
• Infecțiile de tract respirator superior - circa 20-30% din pacienții ce raportează pierderea mirosului au suferit o infecție respiratorie cu puțin timp înainte. De obicei, aceasta determină anosmie temporară prin mecanism mixt (mecanic, prin edemul mucoasei, dar și distrugerea neuroepiteliului).
• Traumatismul cerebral - această cauză este descoperită mai frecvent la pacienții tineri (20-50 de ani), de sex masculin. Traumatismul la nivel facial poate determina detașarea terminațiilor nervoase de la nivelul plăcii ciuruite a etmoidului, cu pierderea completă a simțului olfactiv. Traumatismele de la nivelul structurilor cerebrale pot și ele conduce la pierderea mirosului, prin afectarea analizatorului central. (2, 4, 5, 6)

Semne și simptome

Anosmia reprezintă pierderea completă a simțului mirosului, care poate fi:

• graduală (afecțiuni degenerative, îmbătrânire, polipi) sau
• bruscă (infecții, traumatisme).

Anosmia este frecvent însoțită de diminuarea apetitului culinar, întrucât 80% din savoarea alimentelor este dată de miros. Mai mult, unii pacienți pot raporta o pierdere a gustului, iar testele instrumentale să releve că defectul este de fapt doar la nivelul analizatorului olfactiv. Pierderea simțului mirosului a fost corelată cu o reducere a plăcerii contactului social și a stării psihice de bine. Pot fi prezente alte semne și simptome, specifice bolii de bază. (1, 4)

Diagnostic

Clinic

Circumstanțele în care a avut loc pierderea simțului olfactiv se pot dovedi esențiale pentru diagnostic. Din acest motiv, anamneza trebuie să releve:

• Cu cât timp în urmă s-a instalat tulburarea olfactivă.
• Dacă este însoțită de o tulburare a gustului.
• Dacă sunt afectate toate mirosurile sau numai unele și în ce grad.
• Modul de instalare - brusc sau progresiv.
• Alte simptome și circumstanțe patologice - de exemplu infecții respiratorii superioare, traumatisme craniene cu puțin timp în urmă, congestie nazală, cefalee, senzație de presiune la nivel frontal, disfonie, alergii, etc.
• Medicația curentă.

Examenul clinic al nazofaringelui poate releva cauze locale (vegetații adenoide, tumori, anomalii structurale, edem al mucoasei etc.).

Examenul fizic este condus în funcție de tabloul clinic al fiecărui pacient în parte poate, dar având în minte cauzele cele mai frecvente ale anosmiei. Per total, există unele circumstanțe care orientează diagnosticul:

• Rinoree - rinită, sinuzită, formațiuni vegetante
• Mobilitatea afectată a unui hemifacies - paralizia Bell
• Afectarea funcției motorii - boli neurodegenerative (Parkinson, scleroză multiplă), accident vascular cerebral
• Afectarea memoriei - Boala Alzheimer

Evaluarea chimiosenzitivă a simțului olfactiv este realizată diferit, în funcție de medic și dotările unității medicale. Există numeroase tipuri de testări ale funcției olfactive, în cadrul cărora se urmărește identificarea unor mirosuri cu substanțe volatile diferite, pentru a cuantifica gradul disfuncției. (2, 4)

Paraclinic

Investigații imagistice
Atunci când se suspectează cauze locale, în special o patologie tumorală, endoscopia nazală poate aduce informații structurale care nu sunt observate la examenul clinic. Tomografia computerizată poate fi foarte utilă în cazul afecțiunilor inflamatorii ale sinusurilor. Alte investigații imagistice specifice pot fi indicate, în funcție de etiologia suspectată.

Teste de laborator
Investigațiile de laborator sunt utile în cazul anosmiei apărute în urma unei afecțiuni sistemice. Hemoleucograma, indicii serici ai funcției hepatice și renale, cât și dozarea anumitor anticorpi în ser pot fi utili, în funcție de etiologia suspectă. Testarea pentru anumiți alergeni poate fi indicată în cazul rinitei. (1, 2)

Tratament

Tratamentul anosmiei este variat, în funcție de boala care o cauzează. Există și cazuri în care anosmia este ireversibilă.

Etiologia cea mai sensibilă la intervenția terapeutică este și printre cele mai frecvente și este constituită de tulburările de conducere către receptorii olfactivi. Rinita alergică cu sau fără vegetații adenoide, beneficiază de pe urma tratamentului cu corticosteroizi. Aceștia sunt cel mai frecvent indicați în aplicații locale - sprayuri intranazale. Sinuzitele beneficiază de tehnici de drenaj și/ sau antibioterapie sistemică. În funcție de afecțiune, mai pot fi recomandate: o soluție salină, decongestionantele nazale, medicamente antihistaminice. Din cauza edemului mucoasei nazale, corticoterapia locală poate să nu ajungă la nivelul polipilor, motiv de persistență a anosmiei. În ultimă instanță, se poate indica excizia chirurgicală a acestora, deși există riscul de recidivă și revenirea simțului olfactiv nu este întotdeauna certă.

Intervenția chirurgicală este metoda optimă de tratament în cazul obstrucțiilor căilor nazale de varii cauze - deviația de sept sau alte anomalii structurale, formațiuni benigne sau maligne.

Nu există dovezi că tratamentul medicamentos ar îmbunătăți simptomele pacienților cu anosmie în urma unei infecții de tract respirator superior. Totuși, nu este infrecvent ca simțul mirosului să revină la acești pacienți odată cu trecerea timpului. Există studii care arată eficiența „antrenamentului olfactiv” pentru recăpătarea mirosului. Acesta implică mirosirea a 4 arome cunoscute, aceleași de fiecare dată, de două ori pe zi, timp de 3-4 luni, pentru stimularea funcției olfactive.

Sistemul olfactiv tinde să se recupereze cu dificultate după un traumatism cranio-cerebral, dar regenerarea acestui țesut este totuși posibilă. Majoritatea celor care își recuperează funcția olfactivă realizează acest lucru în cursul primelor 12 săptămâni după traumatism. Nu există un tratament care să îmbunătățească rata recuperării la acești pacienți.

Controlul riguros al glicemiei, la pacienții cu diabet zaharat, poate încetini rata de afectare a simțului olfactiv, la pacienții cu hipoosmie. (2, 6)

Evitarea pericolelor legate de anosmie

De cele mai multe ori, anosmia nu reprezintă o problemă majoră pentru sănătate. Totuși, ea este importantă datorită impactului psiho-social și a riscurilor asociate cu absența simțului olfactiv.

Siguranța persoanelor fără simțului mirosului implică:

• Instalarea în locuință a detectoarelor de fum și de gaz.
• Etichetarea oricărui produs lichid depozitat artizanal (cum ar fi antigelul în sticle de plastic).
• Citirea etichetelor și etichetarea alimentelor produse în casă, pentru a detecta depășirea termenului de garanție. (2, 4)

Concluzii

• Anosmia reprezintă pierderea mirosului și este un simptom care apare în numeroase boli, cel mai comun legat de afectarea nazofaringelui și a sinusurilor frontale. Rareori, poate fi prezentă de la naștere, fiind ireversibilă.
• Bătrânii pot suferi de anosmie, fără ca acest lucru să aibă o semnificație patologică aparte.
• Diagnosticul și tratamentul anosmiei se realizează în funcție de boala cauzală.
• Anosmia nu este, în sine, o afecțiune severă. Totuși, poate afecta calitatea vieții și impune luarea unor măsuri pentru a preveni accidentele. (1)