Epilepsia post-traumatică cerebrală, asociată cu un risc crescut de deces prematur: Rezultatele unei teze de doctorat din Suedia

Epilepsia dezvoltată după o leziune cerebrală traumatică este asociată cu un risc semnificativ crescut de mortalitate prematură. Conform unei teze de doctorat recent susținute la Universitatea din Göteborg, persoanele care dezvoltă epilepsie în urma unui traumatism cranio-cerebral au un risc cu 80% mai mare de deces prematur comparativ cu cele care au avut leziuni similare, dar nu au dezvoltat epilepsie. Studiul oferă o perspectivă amplă asupra riscurilor pe termen lung asociate cu epilepsia post-traumatică și subliniază importanța unui diagnostic și tratament precoce.
Leziunile cerebrale traumatice sunt frecvente și pot avea multiple consecințe neurologice, dintre care epilepsia post-traumatică este una dintre cele mai severe. Aproximativ 4% dintre pacienții cu traumatism cranian ajung să dezvolte epilepsie în decurs de zece ani, de obicei în primul an de la accident. Deși reprezintă o proporție relativ mică din populația generală, impactul acestei forme de epilepsie este major, atât în ceea ce privește calitatea vieții, cât și supraviețuirea pe termen lung.

Despre studiu

Teza de doctorat, realizată de dr. Markus Karlander, neurolog la Spitalul Södra Älvsborg și doctorand la Universitatea din Göteborg, a inclus o analiză retrospectivă a tuturor pacienților internați în spitale din Suedia cu diagnostic de traumatism cerebral între 2000 și 2010.

• Număr total de pacienți incluși: peste 110.000
• Număr de pacienți care au dezvoltat epilepsie post-traumatică: 4.292
• Perioadă de urmărire: până în 2017

Criteriile de selecție au inclus pacienți cu diverse grade de severitate a traumatismului, iar incidența epilepsiei a fost corelată atât cu severitatea leziunii, cât și cu momentul apariției simptomelor.

Rezultate

Principalele constatări ale studiului au fost următoarele:

• Riscul de deces în perioada de urmărire a fost de 1,8 ori mai mare la pacienții care au dezvoltat epilepsie post-traumatică decât la cei fără epilepsie, chiar și după ajustarea pentru severitatea leziunii cerebrale.
• Cel mai mare risc de apariție a epilepsiei a fost identificat în primul an după traumatism, sugerând necesitatea unei monitorizări riguroase în această perioadă critică.
• Există diferențe marcate în supraviețuire între pacienții cu și fără epilepsie, ceea ce susține ipoteza că epilepsia însăși poate contribui direct la creșterea mortalității.

Aspecte sociale și prognostice

Teza include și o analiză regională care indică faptul că persoanele cu epilepsie post-traumatică au o probabilitate mai mare de a fi șomere și de a avea un nivel educațional mai scăzut comparativ cu alte forme de epilepsie. Cu toate acestea, această formă de epilepsie nu pare a fi mai greu de tratat din punct de vedere farmacologic, ceea ce întărește ideea că intervenția timpurie poate duce la rezultate favorabile.

Implicarea în îngrijirea neurologică

Rezultatele evidențiază nevoia stringentă ca serviciile de neurologie să urmărească activ pacienții care au avut crize epileptice după un traumatism cranian. Diagnosticul precoce și inițierea rapidă a tratamentului adecvat pot îmbunătăți semnificativ calitatea vieții și pot contribui la reducerea riscului de deces prematur.

„Vedem o diferență clară în supraviețuire între cei care dezvoltă epilepsie și cei care nu o dezvoltă după un traumatism cerebral. Acest lucru sugerează că epilepsia în sine poate fi un factor contributiv”, a declarat dr. Markus Karlander.

Concluzii

Această cercetare oferă dovezi solide privind riscul crescut de mortalitate asociat epilepsiei post-traumatice și subliniază necesitatea unei abordări proactive în urmărirea și tratarea pacienților cu traumatism cerebral. Deși această formă de epilepsie nu este mai refractară la tratament, impactul ei asupra supraviețuirii și inserției sociale este semnificativ.

Implementarea unor protocoale clinice pentru identificarea precoce și managementul epilepsiei post-traumatice ar putea contribui la diagnostice mai precise, îngrijiri mai eficiente și o prognosticare clară pentru pacienții cu risc crescut. Mai mult, aceste date susțin importanța integrării monitorizării neurologice în traseul post-traumatic al pacientului, în special în primul an după leziune.