GRUP SUPORT PENTRU TOC 2014

@prozac: Nu mi-o lua in nume de rau, doar stii ca eu am ideile mele bine fixate, peste care nu pot trece.Cel mai bine ar fi sa ne ignoram reciproc comentariile pe subiect si in felul asta ramanem prieteni.:)

Oricum, o sa ne vedem mai rar pe forum, o sa iau din nou o pauza...vorba aia, mai rarut ca-i mai dragut.:)) Si sa stii ca nu sunt baiatul lui k.v., daca ai avut vreo suspiciune in sensul asta vreodata.Nu sunt indoctrinat si nu am niciun interes.I'm just a random guy who had major depression, and who just told his story... :)

Who just told his story about his experience with major depression...ca sa nu lasam loc de interpretari.:)

@david:legat de partea de religie mi s-a intamplat sa merg la parintii iubitului meu (care sunt foarte bisericosi) si a trebuit sa mergem duminica impreuna la slujba.am facut un atac de panica pornind de la gandul ca as putea lesina in timpul slujbei sau ca as putea sa spun ceva fara sa ma controlez (pornind de la tiparul "posedatilor"- chestie pe care nu mi-o puteam explica si care ma speria de cand eram mica), apoi gandindu-ma la asta am inceput sa imi inchipui ce parere ar avea părinţii lui si el despre asta, apoi m-am gandit ca daca sunt asa nici macar Dumnezeu nu m-ar mai iubi.poate nu pare infricosator dar pentru mine a fost terifiant in momentul acela..de atunci "m-am expus" la situatie, dupa sfatul psihologului si mi-am demonstrat ca nimic din ce se desfasura in mintea mea nu e real si nu se va intampla niciodata in realitate..
scriind sau vorbind despre asta constientizez ca sunt lucruri aberante, dar nu ma pot abtine sa nu caut dovezi care sa imi demonstreze ceea ce..deja stiam
@katy:multa sanatate katy!
@kolya:m-am linistit cand mi-ai spus ca obsesiile tale sunt asemanatoare:)).legat de medicatie, as vrea sa mai incerc o luna fara si apoi daca este nevoie...o sa fac si asta desi imi displace idèea!cat despre partea pe care ai postat-o ulterior - nu am inteles la ce te referi.nu am dubii legate de faptul ca vreau sa ma casatoresc cu el sau ca vreau sa îmi intemeiez o familue cu el
.m-am gandit la un moment dat ca poate eu nu stiu nici sa iubesc si poate ceea ce cred eu ca e iubire poate estw tot o obsesie, lucru pe care l-as considera superficial si nu ar fi corect sau suficient de "adevarat" pentru mine si atunci chiar as avea o problema reala
@prozac: chiar ai punctat bine pentru ca deja am experimentat sau experimentez ceea ce imi spui tu.sunt la inceput si inca nu stiu sa imi controlez starile pentru ca nu stiu sa mi le explic indeajuns de bine, nu am suficienta experienta cu ele..e ca atunci cand incepi sa mananci orez cu betisoarele-e greu la incwput dar exersand devii din ce in ce mai bun
va mulţumesc tuturor, ma bucur ca v-am gasit si va doresc acelasi lucru pe care mi-l doresc si mie - stari de bine!

@Andreea: Nu sunt deloc lucruri aberante.Despre ce dovezi vorbesti si ce anume iti demonstreaza aceste dovezi? Dezvolta, te rog! :) Te referi strict la acele ganduri intruzive pe care nu le poti controla, acestea reprezinta acele 'dovezi' ?

Cred ca pe partea cu biserica si nu numai, te-ar ajuta foarte mult daca ai citi Evanghelia.Eu de cand am citit Evanghelia, desi merg foarte foarte rar la biserica, numai la evenimente speciale(nunti, botezuri, inmormantari), merg la biserica ca si cand as merge la teatru sau la circ, sa ma destind.:)) Inainte eram si eu cam timorat in biserica, analizam in gand orice detaliu, orice miscare gresita...acum ma doare fix in cot ca ma vede tata Ioana ca nu ma inchin dupa fiecare amin spus de popa, sau ca nu pup icoanele cand intru in biserica.:))

@Dl. dr. Rares: Intr-adevar omul sfinteste locul, dar psihiatria tot pseudostiinta ramane.:)) Am observat, din cele povestite de alti utilizatori pe forum, ca mai exista si medici psihiatri mai deschisi, mai informati, care nu se repeda sa le prescrie pacientilor ad, la 5 minute de cum intra pe usa, unii prescriu remedii naturiste.Probabil, la insistentele pacientului, ii va prescrie si ad, dar in momentul ala, pacientul isi asuma toate riscurile, medicul fiind disculpat.Unui pacient nu ar trebui sa i se prescrie ad, fara sa i se prezinte in fata toate posibilele efecte adverse si rezultatele privind eficienta ad-ului respectiv in studiile clinice efectuate(desi, nici acestea nu prezinta mare incredere...dar totusi, e sanatatea pacientului in joc, macar sa fie informat cat de cat)...dar deja cer prea multe, risc sa fiu dat afara in suturi.:))

@Andreea: În comentariul meu secundar, am făcut referire la ceea ce tu afirmasei în prelabil, şi anume: te întrebai dacă ceea ce simţi pentru viitorul tău soţ este iubire sau obsesie. Cred că asta ar trebui să fie una din temele de discuţie viitoare cu psihologul tău. Trebuie să identifici foarte clar în viaţa ta, ce e iubirea, ce e nevoia, ce e posesia şi ce e obsesia. M-am referit la faptul că dacă viitoarea ta căsătorie, în loc de iubire, s-ar baza pe obsesie, pe posesie, şi pe nevoia ta de a fi iubită necondiţionat, ai distruge cel puţin două vieţi.
De asemenea, apropiaţii, începând cu viitorul soţ şi cu parinţii, socrii, ştiu de mica ta problemaă?

@David: Eşti un simplu tip care a suferit de depresie majoră.
Şi fiindcă nu te-ai tratat corespunzător, starea ta s-a agravat şi ai devenit apatic şi anhedonic, aparent iremediabil.
Deci tu încerci să dai vina pe psihiatrie pentru ce ţi s-a-ntâmplat ţie, când de fapt tu eşti cel care a refuzat-o din start? Crezi că dacă iei vina de deasupra ta şi arunci anateme aiurea, te vei simţi mai bine, sau boala îţi va dispărea? Eşti atât de pornit cu Evanghelia, dar ce spune Evanghelia despre oamenii care nu pot simţi iubire, dar nutresc ură profundă?
Nu mai căuta vinovaţi unde nu sunt, priveşte şi caută bine în adâncul tău, lasă-ţi orgoliul deoparte şi mergi şi tratează-te. Ai dreptul la o viaţă normală, la fel ca noi toţi, doar că trebuie să suferi puţin, asta e, Dumnezeu ne-ncearcă pe toţi cu un scop precis.

@Cătălina: Ai grijă mare cu gripa zilele astea, e tare nenorocită. Să-ţi faci neapărat o rază la plămâni, nu e bine cu tusea ta prelungită. Ţin minte că mama a avut o problemă asemănătoare, a tras de o răceală vreo două luni şi tuşea destul de des. Şi la raze i-au ieşti ceva pete pe plămâni, din cauza tusei, ai grijă. Totuşi, remediul a fost destul de simpul, o aspirină tamponată pe zi timp de două luni. Şi când mai are episoade din astea de tuse necontrolată, să ia din nou câte o aspirină pe zi.

@kolya:despre problema mea stiu numai logodnicul meu si mama mea.parintii lui nu stiu si nici nu cred ca ar trebui sa stie (sunt oameni simpli, de la tara si nu cred ca ar fi capabili sa inteleaga).
Aseara am fost la sedinta dar nu am apucat sa discut si despre subiectul acesta, saptamana viitoare vom face o sedinta dubla si o sa vorbesc si despre asta.
imi creaza anxietate gandul ca el ar putea fi o obsesie si nu iubirea mea iar gandul ca as putea sa il fac nefericit imi creaza o alta repriza de anxietate.am discutat cu el si despre asta pentru ca simteam ca plesnesc daca nu ii spun, el ma sprijina in continuare. i-am spus ca nu vreau sa il ranesc, i-am spus ca, chiar daca o sa ma doara, prefer sa 'ii dau drumul' sa isi caute fericirea..mi-a raspuns ceva frumos care m-a facut sa plang si sa ma intreb ce am facut bine vreodata de am ajuns langa el..
nu cred ca este o obsesie, dar gandul 'daca' nu imi da pace.

si inca ceva care ar putea constitui o dovada a faptului ca il iubesc - cand l-am cunoscut eram ok, timpul petrecut cu el a fost singura perioada din viata mea in care m-am simtit fericita, implinita si am simtit ca mi-am gasit locul.
si pentru el a fost la fel.
el merita ce e mai bun, este un om rar si asta nu o spun obsesiv, nu cred ca merita sa isi piarda timpul langa mine..
cand i-am spus despre ce gandesc mi-a spus ca el crede ca eu il iubesc chiar daca eu ma intreb daca e asa sau nu.

@Andreea: De-asta te-am şi avertizat, eu am trecut prin aşa ceva şi e ceva după care te recuperezi greu, greu de tot, şi niciodată total. Deci să-nţeleg că părinţii nu-ţi influenţează sau afectează cu nimic stările de bine sau de rău. Dar când eşti împreună cu iubitul tău, ce simţi, eşti bine, eşti fericită, dezinvoltă, sau eşti anxioasă, nefericită, frustrată, închisă în tine, simţi că ceva nu e în regulă?

andreea_1986 de cand am boala asta am invatat doua lucruri:
sa nu le spun oricui, din simplul fapt ca sunt destul de multi dobitoci pe lumea asta care sa nu inteleaga pe deplin ceea ce am si sa ma trateze diferit.

si doi, boala sub toate aspectele ei este este extrem de parsiva, adica imi poate sufoca sentimente firesti( de iubire )pe care le am catre apropiati( copil, sot, familie) si sau catre Dumnzeu si imi provoaca atata confuzie incat eu nu stiu in sinea mea daca iubesc pur si neconditionat pe acestia sau anxietatea, teama, iritarea sunt cele care ma stapanesc.

Ca atare, noi trebuie sa fim de un milion de ori mai parsivi decat boala si sa o ignoram atat cat putem, sa nu luptam cu gandurile obsesive, ci sa le dam ignore pe cat putem.
Usor de zis, greu de facut, aici intervine terapeutul care cu maiestria lui ne invata cum sa ne descurcam si cum sa ne traim viata cu aceasta povara.

@david, nu am crezut niciodata ca esti baiatul lui kv, nu stiu de unde ai scos asta...

da, de acord, ne dam ignore...

Kolya, crezi tu ca eu am ajuns sa sufar de apatie si anhedonie fiindca nu m-am tratat din timp cu medicatie psihotropa?! Pot sa iti dau o sumedenie de exemple de pe forumuri straine, care sunt exact in situatia mea, desi au luat tratament psihotrop de la inceputul depresiei(adevarata depresie, cea care are o cauza reala si care iti mananca sufletul, nu cea de care sufera clara_p si costy).Sunt unii care considera ca medicatia i-a adus in aceasta stare.Chiar si pe forum-ul romedic sunt cateva exemple.Deci, cu sau fara tratament psihotrop, depresia majora, care e o boala a sufletului, duce la apatie si anhedonie, daca persoana respectiva nu inceteaza sa isi planga de mila la timp...in cazul meu, 'plansul de mila' a durat vreo 4-5 ani, nu zilnic, dar destul de des, iar apatia si anhedonia s-au instalat treptat, in ultimul an de 'plans de mila'.Asa cum caria mananca lemnul si molia haina, tot asa si intristarea mananca sufletul omului...
Cei care sufera de ce sufar si eu si care inca mai testeaza diferite medicamente psihotrope, sau chiar unele droguri interzise, spun ca simptomelele le sunt si mai mult agravate, adica le dispare si ultima farama de emotie, de placere.Tot ce putem face, este sa lasam timpul sa vindece ranile sufletesti...

Nu stiu prozac, aveam eu o presimtire asa, inca de pe vechiul topic...parca a fost o conspiratie impotriva mea, ce s-a intamplat atunci.Am inteles ca au mai fost conspiratii de genul, in trecut, tot impotriva unor utilizatori care recomandau metode alternative in tratarea tulburarilor psihice.

Legat de problemele de natura psihica ce nu trebuie spuse oricui, ai perfecta dreptate...singurii oameni care ne pot intelege si care pot empatiza cu noi, sunt doar cei care se confrunta cu probleme asemanatoare.Sunt convins ca nici psihologii si nici psihiatrii, nu ne inteleg pe deplin suferinta, decat poate daca s-au confruntat si ei candva cu probleme asemanatoare.

Ii spuneam Andreei, cea pe care o stim cu totii, ca ar fi bine sa isi aleaga facultatea de psihologie ca facultate de rezerva, in caz ca nu intra la medicina.Conteaza foarte mult sa ai si o experienta personala cu tulburarile psihice, in profesia de psiholog/psihoterapeut/psihiatru.:) Dar ea nici nu vrea sa auda de psihologie, ea e ori la bal ori la spital, ori medicina, ori nimic.:))

@David: Depresia a muşcat puternic din fiecare din noi, dar eu unul am refuzat să-mi plâng de milă. Mi-am adunat puterile rămase şi am încercat să mă fac mai bine, prin orice mijloace. Drept dovadă, astăzi funcţionez ca un om normal. Toţi care ştiu de condiţia mea, ştiu fiindcă le-am spus eu, în rest trec neobservat prin mulţime, mă pierd în mulţime, asemeni unui om normal. Într-adevăr şi eu am fost diagnosticat cu o apatie ciudată, care poate fi rezultatul bolii mele sau dimpotrivă, al tratamentelor mele, care au fost atât de diverse şi neconvenţionale că nu doresc să detaliez. Dar, totuşi, am căpătat ceea ce doream, şi anume o felie de normalitate. Dacă nu făceam nimic, şi-mi plângeam de milă, eram de mult ţărână.
În privinţa doctorilor, psihologi sau psihiatri, tu crezi că ei sunt 100% sănătoşi, tu crezi că ei nu au traume, drame, boli psihice mai mult sau mai puţin grave. Meseria de psiholog şi de psihiatru sunt două meserii de vocaţie, nu oricine face o facultate de profil, poate şi practica, trebuie să ai chemare pentru aşa ceva, asemeni unui proet, mulţi fac seminarul dar puţini ajung preoţi adevăraţi în ochii Domnului. Mai mult decât atât, doctorii psihiatri şi psihologi cu adevărat buni şi dedicaţi meseriei lor, au la rândul lor diferite afecţiunide materie psihică sau psihologică, ceea ce le permite să înţeleagă perfect condiţia bolnavului şi să o trateze corespunzător. În privinţa timpului, eu, prin ceea ce am făcut şi fac cu privire la condiţia mea, consider că-mi cumpăr timp, dacă nu făceam nimic m-aş fi sinucis de mult...

@David: Andreea încă nu şi-a ales planeta şi planul astral în care vrea să trăiască. Dacă reuşeşte să-şi adune viaţa şi lumea până a da la facultate, va fi bine pentru ea, poate va fi un medic bun. În starea ei actuală, un medic bun, sufletist, iertător, înţelegător, capabil de autosacrificiu pentru semenii săi, este diametral opus firii ei.

Kolya, parintii lui si nici ai mei nu imi influenteaza starile.
cat despre intrebarea ta, cand sunt cu el uit de toate sau cel putin uitam pana sa mi se declanşeze boala, acum e greu sa nu ma gandesc la o mie de lucruri odata orice as face..de cand mi-a incoltit gandul asta in cap, cand ma gandesc la el am o stare de anxietate generata de acest gand, dar cand sunt langa el se mai diminueaza.a nu se confunda-nu este o stare generata de a sti unde este, ce face etc iar cand sunt langa el imi trece pentru ca il vad si stiu ca e al meu, nici vorba!
nu am certitudini legate de mai nimic, incerc sa imi dovedesc un lucru sau altul si deja deschid alte porti catre alte necunoscute..
@prozac:iti multumesc pentru ceea ce mi-ai spus..sunt intr-adevar confuza in momentul asta, starile mi-au sufocat sentimentele si ceea ce era usor de identificat inainte ca fiind iubire, duiosie, fericire, tandrete acum se afunda in anxietate, ganduri fara sfarsit si nesiguranta..acum doar incerc sa gasesc calea catre sentimentele frumoase de dinainte.

Scriind acestea, cred ca realizez ca nu sunt obsedata de a fi iubita neconditionat ci de a iubi neconditionat, adica la fel de mult cum ma iubeste sau cred eu ca ma iubeste el.

@Andreea: Atunci, poate ar fi mai bine să mergeţi împreună la psiholog, să vezi cum te simţi, cum vă simiţiţi. Din ce spui tu, clar reiese şi altceva în afară de iubire necondiţionată, şi anume obsesia ta de a-l şti permanent la dispoziţia ta.

Da, kolya, dar in ziua de azi foarte multe lucruri sunt comerciale, oamenii nu isi mai asculta sufletul cand isi aleg o meserie, ci aleg in functie de cat de bine se castiga din acea meserie.Unii nici nu aleg de unii singuri, ci sunt indrumati de parinti, bunici, etc.Nu degeaba se spune ca frustrarile parintilor se vad in educatia copiilor.Cred ca sunt putini oameni care aleg sa devina psihologi sau psihiatri, sau chiar preoti, pt. ca au acea chemare.

Andreea inca mai are timp sa isi faca ordine in viata, totul depinde doar de ea.

@David: Am mai vorbit pe tema asta. E greu să găseşti din prima un psihiatru, un psiholog, cu care să te poţi înţelege, cu care poţi rezona. Eu am trecut cred că prin 4-5 din fiecare specializare, până să ajung la persoanele datorită cărora astăzi sunt aici şi nu sub pământ. Cum am mai zis, cred că Dumnezeu ne-ncearcă, are ce are cu noi, planurile lui secrete :))

Da, probabil.Cred ca face un fel de instructie cu noi, mai ales ca unii din noi n-am mai facut armata.:))

@andreea, _1986: Care este cea mai mare incertitudine pt. tine, ce gand iti ocupa cel mai mult mintea, ce te framanta cel mai mult?

David, eu nici nu stiu ce sa raspund la intrebarea ta..pana acum s-a intamplat asa:o perioada am fost anxioasa in legatura cu chestiile despre care iti spuneam cu biserica, iar psihologul mi-a demontat toate temerile si gandurile(am mai mers la biserica dupa ce m-a pregatit psihologul si am avut un atac de panica pentru 15 min apoi a fost ok, chiar m-am simtit bine)..apoi au urmat niste ganduri legate de trecutul meu, niste chestii pe care le vad chiar minore acum, dar care ma framantau si simteam nevoia obsesiva de a i le spune logodnicului meu, ma simteam vinovata fata de el ca nu i le-am spus si ma gandeam ca daca ar sti, l-as putea pierde.cu toate astea, i le-am spus si inca a si glumit pe seama obsesiilor pe care le aveam..si iar m-am simtit bine vreo saptamana.
ultima obsesie (cea despre care vorbeam cu kolya)a pornit de la faptul ca am aflat ca tata (care ma traumatiza psihic in copilarie) se purta asa cu mine din cauza unei probleme psihice(nu ca ale noastre, ci din cele mai urate).m-am speriat ca poate sunt sau as putea fi ca el si apoi m-am gandit ca el nu stie sa iubeasca, de aici intrebarea daca eu stiu sa iubesc, daca am iubit vreodata si apoi daca nu il iubesc nici pe logodnicul meu...acum sunt blocata aici..

Andreea, daca inca mai simti "fluturasii in stomac"cand esti langa logodnicul tau, inseamna ca inca il mai iubesti.Raspunsul il stii numai tu.:)