Tulburarea Afectiva Bipolara (Schizo-afectiva) Partea a III-a

Alexandrina, in concluzie, sfatul pe care l-ai dat lui Lucianaa ca sa nu se casatoreasca cu cineva bolnav de TAB nu se aplica aici. Omul este normal, doar consuma marihuana si alcool... asa ca luati exemplu si va casatoriti cu totii numai cu oameni normali - casa de piatra garantata!

GLADY, eu o inteleg pe ALEXANDRINA, pt k stiu prin ce am trecut eu mi a fost foarte greu, poate k si reactiile sunt diferite de la caz la caz, cel putin in perioada de manie iubitul meu era foarte violent mai ales verbal cu toata lumea a fost foarte greu imi era frica sa ies cu el din casa si la un moment dat am de atat stres am facut 2 atacuri de panica, dar dupa ce am aflat de boala sta mi am dat seama k trebuie sa fiu foarte puternica pentru amandoi, dar totusi nu i usor.

Nici sotul meu nu a fost bolnav din totdeauna. Era un baiat de la tara cuminte, linistit, cu principii sanatoase. Prima manifestare a bolii a aparut abia dupa 13 ani de casatorie, perioada in care aveam deja si 2 copii . La prima internare pe care a avut-o, un mare medic de la Spitalul Socola din Iasi m-a avertizat ca aceasta este o boala foarte grava si ca de acum trebuie sa-mi asum intreaga responsabilitate in familie pentru ca nu s-a indreptat nici unul din bolnavii cu aceasta afectiune. Mare adevar a spus. Traiesc acest calvar de 20 de ani, fara vise, fara viitor, fara nimic, doar ca incerc sa imi duc crucea mai departe . M-au lasat si pe mine puterile, copii au cresut si au plecat in toata lumea iar eu am ramas singura si cu probleme de sanatate din cauza acestui stres permanent. De aceea, i-am spus Lucianei sa nu se casatoreasca cu un bolnav psihic. Trebuie sa fii foarte puternic caci pe masura ce inaintezi in varsta boala se agraveaza si-ti scad si tie puterile.De multe ori ma gandesc caci am nevoie de el sanatos ca sa ma pot si eu sprijini.
Sanatate multa !

Fratilor, eu nu mai inteleg nimic..

Am parcurs ce-ati mai scris si nu am sesizat vreun mesaj clar, o sugestie valabila sau vreun sfat productiv, eficient si la obiect.
Noi vorbim aici din experienta proprie fara a avea pregatire medicala necesara. Sfaturile noastre pot avea sau nu efect.

In teorie, episoadele maniacale ale unui bolnav nu seamana unele cu altele si cu atat mai mult ele difera de la bolnav la bolnav, cu toate ca orbiteaza in jurul a catorva idei centrale deviante.

Uneori am impresia ca facem terapie de grup alternativa sau ne impartasim experientele ca intr-un grup AA.

Ma intreb oare ce mai face Andrei_EQL..
Ne-a "abandonat"? Avem nevoie de el in perioada asta mai mult decat niciodata...doar se apropie toamna si, odata cu aceasta, depresiile.. Un sfat avizat din partea lui nu strica niciodata. Dimpotriva, e ff bine primit si pus in practica.
Numai ca munca probono nu e ff bine vazuta de nimeni iar notiunea nu am intalnit-o nici ca forma in Romania.

Uneori devine obositoare munca asta si ai impresia ca nu obtii rezultate viabile si/sau vizibile.

Asa ca propun sa avem intelegere fata de cei care muncesc in domeniu si sa apreciem munca lor pentru ca nimeni nu are placere ca dupa munca sa-si umple timpul cu o alta ora de munca.

Pana data viitoare, multa sanatate.
Adrian.

Ai dreptate Noris, Andrei_EQL avea raspunsuri foarte inteligente si echilibrate. Mi-ar fi placut o discutie cu domnia sa, dar tocmai a disparut pe cand am aparut eu pe aici. Intre timp a mai intrat pe Id-ul meu sotia... eu unul privesc cu prudenta si scepticismul care ma caracterizeaza acest lucru, deoarece exista oameni cu influenta negativa la care eu sunt imun, dar ea fiind mai sensibila e posibil sa "puna la suflet". Oricum alternativa la forum este camera de chat, dar din experienta mea discutiile in direct creaza conflicte dupa o anumita perioada tocmai pentru ca in scris spunem ceea ce altfel nu am spune direct avand iluzia anonimatului (care dupa un timp se transforma in curiozitate si se renunta la anonimat, expunandu-ne la tot ceea ce am revelat anterior). Ar fi de preferat "terapie de grup", deci intalniri fata in fata cu un moderator... dar din nou... ceea ce am vazut ca merge frumos in Canada, aici la noi cred ca ar degenera intr-o noua smecherie, ca asa e romanul... sa profite din orice situatie... (scuze daca am generalizat, mai exista si idealisti, dar putini).

Total de acord cu tine, Glady...
Din pacate, asa suntem nascuti si crescuti..

Invatam si incercam cat mai multe smecherii, fentam si pacalim pe cineva (indiferent ca e statul, sau un anumit target al populatiei) ca sa ne atingem scopul mult mai usor, sa scoatem bani si din piatra seaca, sa fim "descurcareti" si cat mai "capabili". Ai facut bani? (nu conteaza pe ce cale si cum), atunci DA, esti capabil si te venereaza toata lumea. Nu conteaza ca esti un prost cu 4 clase.. Daca stii sa furi, te vei descurca in viata si iti vei cumpara si diploma de licentiat in drept si pemisul de conducere, ca oricum esti prea prost sa inveti legislatia rutiera, daramite sa sustii examinarea teoretica.. (ca la practica, la cate masini ai furat din Germania, esti artist in a conduce un autoturism)
Nevolnicii o spun cu atata mandrie in glas amirandu-i pe parveniti si isi stabilesc un adevarat model de viata si unic ideal sa faca si ei bani asa cum smecherii adevarati au facut. NU conteaza ca acestia au facut puscarie sau au inselat oameni si i-au usurat de bani sau i-au ruinat... NU.. Conteaza sa faci bani cat mai multi si cat mai repede si sa ajungi "smecher" cu bani. (se deduc de aici proprietati, domenii, vile-piscine, in garaj masini de juma de milion de euro pe langa care lesina toate amaratele visand la o plimbare pe bancheta din spate a Lamborghini-ului de culoare galbena.
Si pot continua asa pana seara..
Parca tot ce-am scris mai sus ar fi citate din manele.

Referitor la idealisti...hmm..idealistii mor de foame si repede se intorc la realism caci ideile si principiile nu tin tin de foame.

NOI, romanii vom avea soarta pe care ne-o meritam.
Vom avea sefii de stat pe care-i meritam si istoria nu se va dezminte nici de data aceasta sa ne catalogheze ce-am fost de la bun inceput...
Nu voi uita faptul ca ne schimbam dupa cum bate vantul...cel mai sugestiv exemplu este INTOARCEREA armelor impotriva propriilor aliati de razboi in al doilea razboi mondial.
Daca te angajezi intr-un razboi mondial si te vrei stat cu stima de sine si un lung istoric si renume de popor viteaz si invingator in lupte, mergi frate pana la capat.. Nu fi curva si nu-ti schimba pozitia strategica in razboi dupa cum bate vantul...
Este foarte interesanta si istoria noastra...Ne arata exact cum am fost si cum suntem ca natie.
Imi cer scuze daca am fost prea violent in limbaj, dar uneori nu mai pot sa inghit mitocaniile, ipocrizia, linsul dosului sefului ca si periajul acestuia, atitudinea fata de autoritate, prefacatoria si muscatul de fund.
Tot ce-am spus mai sus poate fi regasit in proportie de 95% in orice colectiv, printre colegii de munca, unde barfa este un mod de a trai si a trece ziua.
Nu am nici un cuvant de incheiere pt ca ma deranjeaza enorm ceea ce se intampla in tara si ma bate gandul sa-mi cresc copii pe care nu-i am inca intr-o tara civilizata, departe de mizeria din aceasta tara pe care o numeesc fara pic de mandrie sau admiratie, Romania.
La revedere.

Noris, se pare ca am "dezlantuit" revolta din tine. Adevarul e ca parca mi-ai fi citit gandurile. Pe mine ma intristeaza aceasta realitate, dar nu merita sa te agiti ca nu poti schimba pe nimeni si nici nu merita, parerea mea, asta daca nu vrei sa fi un martir, ceea ce nu recomand nimanui (inclusiv Lui Jesus). Ca in "Luceafarul" in final... cand privesti in jos si vezi ca nu ai pentru cine sa te sacrifici... in timp ce te framanta cum sa dai totul pentru cineva, el te tradeaza pentru nimica...

Ce pot sa mai adaug la ce ai spus... ca romanul e cea mai "smechera" vietuitoare de pe Pamant... si in final isi fura singur caciula... ca de aia suntem stigmatizati de popoarele civilizate, nu ni se acorda vize in SUA si drepturi in UE. Si cine e "smecher" sa invarta banul... sa fure fara sa fie prins (de obicei banii publici)... ii cunosti usor... ii vezi ce fuduli sunt, pe cat de prosti... dar le merge pentru ca dau spaga si altii ca ei accepta (inclusiv altii mai inteligenti, care se bucura la firimiturile de la masa lor). Si uite asa se cultiva non-valorile si ajung sa ne conduca cei mai prosti si mai depravati dintre noi. Totusi exista ceva pentru care imi e mila de toti acesti "smecherasi si smecheroi"... ei traiesc o viata intreaga si nu vor avea sansa sa fie iubiti pentru ceea ce sunt si nu pentru ceea ce au... si chiar daca strang o gramada de averi sub ei, sunt cei mai speriati de moarte dintre toti muritorii tocmai pentru ca li se pare ca au multe de pierdut, cand de fapt singurul lucru pe care nu trebuiau sa il piarda, l-au pierdut demult - o fata umana...

Glady, asa mai simt eu uneori, sa dezvalui mizeria in care ne cufundam zi de zi ca popor. Am "citit" gandurile tale ca si ale altor 20 si ceva de milioane de roamani. Asta este realitatea si de aia gandim asa cum vedem lumea.

Stai linistit ca nu am profil de martir. Adevarul este ca singurii pt care m-as sacrfica fara sa clipesc sunt mama, tata si fratele meu.
Indiferent ce as face, indiferent cat de mult as gresi cu sau fara voia mea, ei sunt cu adevarat SINGURII care nu mi-ar intoarce spatele si care m-ar ierta pentru ca ma iubesc NECONDITIONAT.
Dragostea parinteasca ori frateasca nu pot fi cumparate. Ele exista si sunt reciproce, ca parte integranta a fiintei umane si difera ca intensitate de la "specie la specie".
Asa cum mi-as da viata ca fratele meu sau ai mei sa traiasca, asa ar face si ei, fara vreo umbra de regret. Asa am fost crescuti si nu-mi pare rau deloc.
Referitor la incredere si sentimente, Glady, eu sunt un simplu om. NU-mi pot controla sentimentele sa le reduc la raceala totala aidoma lui Hyperion.
Nu pot fi si nu pot ramane rece in fata celei pe care o iubesc, constient fiind ca exista posibilitatea ca EA sa plece din viata mea sau mai grav, sa ma tradeze. Este un risc pe care ti-l asumi, la care mai adaugi si riscul pe care soarta, in perversitatea ei, ti-l expune pe toata durata casniciei, nu numai in momentul in care faci pasul sa mergi in doi pe acest drum in viata.
E un drum lung si dificil, dar ai multe satisfactii si dragostea impartasita este cel mai de pret lucru pe care-l poate avea cineva.
La ce folos milioanele de euro si imperiile financiare cand nevasta te inseala cu cel care tunde iarba si cand fiica-ta are mai multa cocaina in plamani decat fum de tigara? Mai au rost toate sacrificiile si compromisurile pe care le faci? Pt ce mai muncesti cand totul este degeaba, in zadar si de poamana? NU ai nici un sentiment de satisfactie, nu ai cu cine sa te bucuri de realizari? Realizezi ca esti singur si ca ai da toata averea numai sa fii fericit cum erai la 20 de ani cand iubeai cu toata fiinta acea femeie care te-a schimbat pentru totdeauna?
E de reflectat si da de gandit.
Care este sensul vietii?
Pentru ce traim?
Unde ne indreptam?

Pana data viitoare,
sanatate si numai bine.
Adrian.

Adrian (Noris), vad ca astazi am "trezit" poetul si filozoful din tine, oare ce va fi maine? :)

Si atunci ca sa incep si eu in stil artistic voi spune, cum zicea Creanga: "Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc" la trecut si la sensul vietii... ma lasa deja rece. Nu vreau sa traiesc in trecut, nu ma hranesc cu amintiri... nu scormonesc trecutul si nu ma intereseaza ce a facut cutare sau cutare, ce a devenit sau a murit. Cat despre sensul vietii... sa ne bucuram de prezent (alaturi de sotia mea) la bine si la rau si ce va fi va fi... cat despre incotro se indreapta omenirea sau Romania? Depinde la ce ne referim... economic, moral? Atata timp cat nu pot influenta (sa nu imi spui ca influentez pt. ca am drept de vot), neavand o functie publica importanta nici de stat si nici pe globul pamantesc... este inutil sa ma gandesc, ca oricum nu schimb nimica... imi pare rau... sunt pragmatic... azi :)

Nimeni nu trebuie sa traiasca in trecut pentru ca nu face bine la "sanatate", asta se stie.
Dar, pentru a evita sa facem din nou greselile facute inainte, pentru a impiedica sa luam aceleasi decizii incorecte si pentru a nu repeta de doua ori aceeasi greseala, e bine sa avem ca referinta alegerile facute in trecut.
Un mare istoric spunea ca poporul care nu-si cunoaste istoria risca s-o repete. Extrapoland, persoana care nu-si cunoaste trecutul (nu are amintiri), tinde sa faca aceleasi alegeri, gresite sau nu, de fiecare data si de mai multe ori.
Intr-adevar, e vorba de autocunoastere dar si de experienta de viata acumulata in trecut.
Cineva care "s-a fript" in trecut, pe viitor va avea grija sa nu se mai intample din nou acelasi lucru.
In alta ordine de idei, legat de amintiri. dupa o varsta, Glady, trebuie sa recunosti (e in legea firii, nu ai ce-i face) ca te hranesti si traiesti cu amintiri. Incearca sa stai de vorba cu orice batran trecut peste 60-70 de ani... Pun prinsoare ca iti va spune ca pana treci "dincolo", in tot restul timpului care se va scurge inexorabil pana la moarte, nu-ti ramane decat introspectia in trecut, faptele si evenimentele petrecute in tinerete (cea mai frumoasa perioada a vietii) care sa-ti aminteasca cine ai fost de fapt...nicidecum cine ai ajuns acum... Aceasta flacara inca aprinsa si combustibilul care iti alimenteaza dorinta de a mai trai, te fac sa speri ca, poate, reincarnarea nu este o gluma proasta sau vreo minciuna sfruntata spusa si raspadita doar ca sa renuntam la viata mai usor..sa asteptam "viata vesnica de apoi"...
Ce este cel mai palpabil? Normal ca familia pe care, poate o ai deja ( copii, nepoti sau stranepoti), care iti umple viata de lumina si bucurie, dragoste incat iti doresti sa fii recunoscator celui de sus ca are grija de ei, ca sunt sanatosi, realizati si cu familii la randul lor.
Se poate vorbi timp de ore, zile sau saptamani si nu se poate epuiza acest subiect de discutie..
Eu ma opresc aici deocamdata..
Numai bine,
Adrian.

Nu consider a fi benefica o incursiune in trecut, deoarece daca ma gandesc la lucrurile rele, imi reprosez ca nu am fost suficient de inteligent sau norocos ca sa le indrept si daca ma gandesc la lucrurile bune atunci ar putea sa imi creeze regrete si melancolie etc... nici nu am timp sa ma gandesc la trecut cand am atatea de gandit la prezent si nu ma vad niciodata in postura batraneilor care stau cu orele pe o banca in parc sau jucand table si sah... pur si simplu stiu sigur ca voi gasi lucruri mai bune de facut... oricum asta tine de temperamentul fiecaruia... sa nu crezi ca nu stau in pat uneori si visez cu ochii deschisi... dar si atunci... nu visez la trecut... pentru ca a trecut... si nu se mai intoarce... uite filozofic vorbind... m-am gandit daca m-as intoarce in trecut si as dori sa schimb ceva din ce am facut rau si ma gandesc ca nu ar fi bine, pentru ca atunci nimeni nu ar garanta existenta in viitor a ceea ce este bun... eu cred ca INDIFERENT ce a fost in trecut... e bine sa il acceptam asa cum a fost... nu am spus sa il uitam sau sa nu invatam nimic din el... dar sa il lasam acolo unde este si sa nu il rascolim si nici sa nu traim in el din motivele spuse la inceput.
Referitor la istoria unui popor... trebuie cunoscuta, dar in acelasi timp trebuie sa ramana istorie si nu un mod de calauza pentru politica si relatiile diplomatice externe... eu unul sunt foarte circumspect cand este vorba despre istoria pe care nu am trait-o. Teroristii pentru un popor sunt eroii pentru altul si multe interpretari au fost date istoriei pentru a servi unor scopuri politice si este extrem de greu de stiut ce a fost in realitate. Daca ar fi fost sa ne ancoram in istorie nu ar fi fost posibila pacea cu Turcia. Pacea se face cu dusmanii, nu cu prietenii si atunci trebuie sa vezi daca ai in fata un dusman onorabil si gata sa inchida cartea istoriei pentru a merge mai departe fara sa mai se caute cine a avut dreptate... sau cine a inceput sau cine a fost mai barbar si inuman...

o persoana draga mie a fost diagnosticata cu tulburare afectiva bipolara la 19-20 ani dupa socul mortii tatalui ei; De atunci ia medicamente pentru aceasta tulburare insa tratamentul ii este schimbat frecvent. Ultimele pastile - nu stiu exact despre ce e vb-a dar am sa revin cu amanunte - au readus-o in starea de "leguma" in sensul ca este depresiva, doarme mult si nu o incanta incurajarea dr-tei ca pastilele astea ii vor creste libidoul. Va rog sa imi recomandati un MEDIC specialist - din Bucuresti la care sa poata merge cu toata increderea! Multumesc!

rella, sunt multe lucruri care e necesar sa fie clarificate. In primul rand eu nu cred ca are legatura boala cu socul de acum 19-20 de ani. In general aceasta boala chiar daca suspectam ca e declansata de vreun eveniment sau nu, crizele de manie sau depresie nu au nici o legatura sau foarte mica legatura cu ce pateste persoana in cauza (stressul in general e un factor agravant, dar nu declansator, altfel toti am suferi de TAB). Se presupune ca este un dezechilibru la nivelul neuro-transmitatorilor (substante care intermediaza functiile neuronilor) si cauza e necunoscuta, se presupune si o latura genetica. Tratamentul se schimba frecvent si este normal asta deoarece bolnavul trebuie urmarit tot timpul (lunar sau chiar mai des) pentru ajustarea dozelor etc in functie de cum raspunde la medicamente. Starea de "leguma" se refera la o situatie cand bolnavul este apatic (nu ii pasa de nimic) la tot ce se intampla in jurul lui. Starea depresiva se caracterizeaza prin tristete profunda pe durata de multe zile, saptamani, luni... cu plans si idei de sinucidere. Faptul ca doarme mult posibil sa fie de la medicamente. De pilda Zyprexa da somnolenta 16 ore pe zi mai ales la inceputul tratamentului si iarasi e normal. Libidoul... sa creasca. ma mir... medicamentele pentru bolnavii de TAB mai degraba il scad... probabil ii da un antidepresiv? Asta iar mi se pare ciudat deoarece nu se dau antidepresive la bolnavii de TAB pentru ca ii poate "arunca" in criza de manie. Dupa cate stiu antidepresivele se pot administra la bolnavii cu tulburare "monopolara" - adica numai depresie. Referitor la recomandare de medic specialist pot sa iti spun ca este de preferat un psihiatru cu experienta zilnica, care interneaza multi pacienti unuia care da numai consultatii la vreo policlinica, dar nu lucreaza sau a lucrat in spitale pe profil. Cred ca e bine sa cauti pe la Obregia sau Spitalul Militar Central, ma feresc sa dau nume deoarece cred ca este nedrept sa spui de cutare ca e mai bun decat altul. Mai degraba cred ca in afara de profesionalism conteaza poate chiar mai mult cum se simte pacientul in relatia cu doctorul lui, adica si latura psihologica.

postez din nou mesajul pe care il scrisesem, cred ca s-a prierdut... as vrea sa intreb alte persoane cu TAB daca in general au firi mai apatice, greu de entuziasmat? sunt mai absente la ce se intimpla in jur? Invata greu si le zboara gindurile constant? Le e frica sa nu ramina singuri in viata? Eu remarc ca sunt asa, chiar cind nu am depresie. In cazul meu depresiile sunt aproape mereu prezente, am avut 1 hipomanie cu spitalizare de 9 zile, in rest unele f scurte, de 3-4 zile. Inca o intrebare: sunt cei cu TAB interesati in mod normal de lucruri mistice, chiar in faze normale? Eu am fost intotdeauna interesata de asa ceva... multumesc f mult pt raspunsuri

Eu una ma incadrez la descrierea facuta de tine, mai putin de preocuparea de lucruri mistice. Am obsesii, de ex: ma tem de singuratate si de a nu ramane fara serviciu, in saracie si neputand sa imi cresc copilul. Sunt ganduri pe care le are poate orice om normal insa la mine devin obsesive, ma sperie.
Multa sanatate!

Sotia mea are TAB din anul 2000, eu o cunosc din 2003, am vazut-o o singura data apatica (gen leguma) si asta de la Rispolept. Mai degraba e prea sensibila la tot ce e in jur si eu o mai temperez. Intradevar are probleme de concentrare la invatat sau munca din cauza medicatiei... si ii zboara gandurile cand e expansiva... dar e bine ca realizeaza singura asta. Daca ii e frica sa nu ramana singura in viata? Da... imi spunea ca ii era frica inainte sa o cunosc, ca nu o sa vrea nici un barbat sa fie cu ea etc, nu in sensul de relatie scurta, ci de durata, de viata. Eu nu consider ca sunt unicat si sunt sigur ca orice barbat inteligent ar fi vazut calitatiile dincolo de defecte. Gandirea negativista in cazul oricarei persoane cu dizabilitati este principala cauza a singuratatii. La urma urmei toti avem si defecte si multi oameni "normali" au defecte cu mult mai grave decat o minte care uneori o ia razna sau chiar vreo mana sau picior lipsa. De asemenea nu ai de unde sa stii ce place altuia... fiecare oala isi are un capac... dragostea e oarba (eu zic ca e chioara), aceste vorbe din folclor au acoperire in realitate. Daca inca mai ii este frica de singuratate? Da. ca se gandeste ca daca eu mor ea se sinucide... sper sa nu... eu zic ca trebuie sa traim viata mai departe si nu e cazul sa fugim de ea si sa... la o adica, de ce nu, poate va gasi pe altul care sa o iubeasca... nu s-a incheiat lumea si e plina de "probabilitati potentiale", ca sa zic asa, deoarece cuvantul "oportunitati" are o nuanta de superficialitate... :) si la o adica exista multi oameni singuri si nu se omoara pentru ca nu se gandesc numai la asta... Consider ca daca nu iti faci iluzii prea mari, nu ai deziluzii asigurate. Daca te compari mereu cu altii care o duc mai bine, suferi mereu. Mai bine te bucuri de ceea ce ai si vezi ca exista multi altii mai amarati care nu isi fac atatea probleme. De obicei gandurile negative apar din lipsa de activitate, din izolare. Cine e singur e bine sa iasa "din dulap" si sa nu ii pese ce gandeste unul sau altul - de obicei oameni de nimic - pentru ca undeva exista pentru fiecare ceva sau cineva interesant pentru care merita sa existi.
Urez la toti singuraticii sanatate! Apropo exista si parti bune in singuratate... si eu am fost ani de zile singur... si pe undeva in esenta fiecare om este singur cu gandurile lui (si D-zeu daca vreti) in cea mai mare parte a timpului.

multumesc mult pentru raspuns, robymat si Glady. Glady, ai mare dreptate, insa cei depresivi au gindurile pe care le au nu din cauza ca asa vor, ci asa simt. Intreab-o pe sotia ta daca isi poate impune sa fie optimista cind e depresiva, pur si simplu lipseste energia psihica pentru asta...

Asa spunem toti, Glady..:)
Eu n-o sa fiu ca X, n-o sa ajung ca Y, si n-o sa ma port ca Z.
Uita-te la parintii nostri..Incet, incet, devenim ca si ei.

Intr-adevar, poate n-o sa jucam sah si table in parc cu ceilalti batranei (simpatici, de altfel).
Poate ca vom lectura clasicii, vom asculta ariile lui Bach, simfoniile lui Mozart si de ce nu, anotimpurile lui Vivaldi. Sau poate vom urmari atent la TV stiri, talkshow-uri, emisiuni de divertisment sau prognoza pe 3 trei zile.
Sau poate ne vom juca cu nepoteii si vom lua masa cu totii in familie intr-o casa mare cu etaj si cu un stejar in curte cu scranciob.

Dar...
TOTI imbatranim, Glady. TOTI.
Si pe masura ca imbatranim, incep sa scartaie si "balamalele".
Toti suntem datori cu o moarte. Si nu suntem datori cuiva de sus sau de jos, ci Universului, implicit Evolutiei Naturii.

Suntem programati genetic ca orice alt organism viu de pe aceasta planeta sa ne nastem, sa crestem, sa ne inmultim, sa imbatranim si sa murim. Aceasta teorie evolutionista are o exactitate de ceas elvetian si precizia unui neurochirug.

Trecutul nu trebuie "rascolit", aa este (verbul asta nu imi place nici mie), ci mai degraba rasfoit, cu o detasare si maturitate specifice varstei.
Oricine a facut greseli in trecut. Dar nu e obligatoriu sa regretam ori de cate ori ne aducem aminte. Cred ca ar fi o idee buna sa privim cu o oarecare raceala inapoi fara absolut nici un regret.

Eu nu spun ca am facut cele mai bune alegeri, dar daca ar fi sa ma intorc inapoi in timp, probabil ca as lua aceleasi decizii pe care le-am luat la momentul respectiv.

Pe curand,
Adrian.

Keane Adrian, nu te contrazic ca imbatranim, Doamne fereste :), dar e alegerea noastra (in cazul ca ni se strica "balamalele" fizice, nu si cele psihice) cum sa petrecem timpul care ne ramane. Si la asta ma refer ca nu ma vad in postura de a sta pur si simplu la palavre asteptand sa vina sfarsitul. Ma gandesc sa scriu vreo carte... sa pictez... sa fac programe de calculator... sa tai fiare si sa le sudez... habar nu am... dar babysitting nu prea sunt sanse, nu atunci adica... poate stranepoti, ca nepotei e posibil sa am in curand... (fata mea face 20 de ani acusica, dar locuieste in Canada)... adica vreau sa spun ca am atat de multe lucruri pe care as vrea sa le fac incat nu ma vad in postura de a sta aproape degeaba.
Cat despre trecut. daca as putea sa ma intorc, as avea multe lucruri de schimbat si sigur nu as lua aceleasi decizii. Dar cum discutia pe tema intoarcerii in trecut este utopica, nu ma atrage nici sa "rascolesc", nici macar sa "rasfoiesc" trecutul. E mort si aici eu cred ca tu nu vrei sa accepti aceasta realitate. Fantomele trecutului exista insa in imaginatia noastra... si au puterea pe care noi le-o conferim. Nu ne gandim la ele... nu au putere. Trecutul e ca o afacere-pachet... nu stiu daca poti sa selectezi sa te gandesti numai la ce a fost bun... eu nu pot... si atunci imi amintesc si ce a fost rau... si atunci nu imi trebuie aceasta incursiune pentru ca ma intristeaza... am suficiente motive de intristare in prezent pentru ca sa nu mai adaug si din trecut...

Sunt de acord ca e cel mai benefic sa ne protejam de a ne uita in trecut la ce e rau... eu una imi zic ca cu ceea ce mi s-a dat de sus (ma refer la familie - rea sau buna, afectiunea mea, banii pe care i-am avut sau nu, caracterul, etc) am facut ceea ce am putut mai bine la momentul respectiv, si nu am de ce sa regret. Aici am un sentiment cumva ca sunt suparata pe cel de sus, ca mi-a dat psihicul meu, si parca ii 'raspund' ceva de genul: asta am putut, cu ce mi-ai dat, mai mult nu.
Un singur 'of' am, cu trecutul. Incerc sa nu ma gindesc la el, dar ce sa fac cu urmele negative pe care mi le-a inscris in structura, care ma trag in jos, nu ma lasa sa ma bucur, etc. Astea cum sa le sterg, sau macar sa le remediez... Are cineva un mod de a "trata" cu situatia asta, cum sa te gindesti la ea ca sa-ti fie mai usor?

Sunt de acord ca e cel mai benefic sa ne protejam de a ne uita in trecut la ce e rau... eu una imi zic ca cu ceea ce mi s-a dat de sus (ma refer la familie - rea sau buna, afectiunea mea, banii pe care i-am avut sau nu, caracterul, etc) am facut ceea ce am putut mai bine la momentul respectiv, si nu am de ce sa regret. Aici am un sentiment cumva ca sunt suparata pe cel de sus, ca mi-a dat psihicul meu, si parca ii 'raspund' ceva de genul: asta am putut, cu ce mi-ai dat, mai mult nu.
Un singur 'of' am, cu trecutul. Incerc sa nu ma gindesc la el, dar ce sa fac cu urmele negative pe care mi le-a inscris in structura, care ma trag in jos, nu ma lasa sa ma bucur, etc. Astea cum sa le sterg, sau macar sa le remediez... Are cineva un mod de a "trata" cu situatia asta, cum sa te gindesti la ea ca sa-ti fie mai usor?

tara1, daca vei cauta sa iti umpli prezentul cu lucruri interesante (filme, teatru, muzica, carti, internet), afective (o persoana, animal, planta... ceva artistic) sau sportive, nu vei avea timp sa te mai gandesti la trecut... dupa aia nici chef...

Mersi Glady
;-)

Asa cum am spus-o mereu si o voi spune, eu imi spun doar parerea personala pe care n-o impun nimanui... nu dau sfaturi cu caracter medical/profesional, nu dau retete despre cum sa te vindeci de tulburari psihice...Mai degraba incerc sa ofer solutii alternative care in cazul meu au functionat...

Daca n-as sti ca ar fi de folos macar unei singure persoane, nici nu m-as mai obosi. Am convingerea ca pe langa userii activi de pe forum, exista mult mai multi cititori care vor si poate au ceva de invatat.

Din umila mea cultura generala, stiu ca organismul uman e genetic programat sa se regenereze (macar dpv fiziologic si anatomic daca nu biologic), indiferent ca e vorba de organe, muschi, oase etc.
Orice os rupt, orice rana, plamanii fumatorilor sau ficatul alcoolicilor, toate se regenereaza daca este eliminat factorul care actioneaza negativ-distructiv asupra acestora.
Ceea ce vreau sa evidentiez, este ca, asa cum pe partea fiziologica organismul uman (ca si cel animal, de altfel) se regenereaza, pe partea psiho-patologica, organul cel mai complex - creierul, are puterea si "grija" ca mintea sa se insanatoseasca, sa revina la normal si sa se autoprotejeze cat poate mai bine.
Cum? Simplu: Uitand. Avem si puterea asta, chiar daca uneori la nivel de subconstient.
Nu v-ati intrebat niciodata de ce pastram viu tot ce-a fost frumos si bun in mintea noastra iar amintirile dureroase, jenante, rele si triste dispar in ceata trecutului? E meritul uitarii, comandata de creier.
Exemplu:
Va aduceti cu totii aminte de liceu, corect? Toti avem amintiri frumoase acum. Dar mai tineti minte cat de urat era cand se apropia ora sau materia la care profu/profa avea pica pe voi? Cat de streasanta era acea ora si cat de mult il urati pe acel profesor cand va scotea la tabla, facand misto sau incercand sa te asculte din urma la materia la care nu erai as?..Hmm.. nu degeaba spunea Bacovia : "Liceu, - cimitir al tineretii mele!"
Nu vreau sa fac pe semidoctul, nu contrazic pe nimeni.
Doar incerc sa vad realitatea asa cum este ea si nu din carti sau din auzite. Si, mai ales, din prisma VARSTEI mele. Nu am pretentia sa fiu inteles de cei cu cel putin 10 ani mai mari sau mai mici ca mine.
De fapt, NU am pretentia nici macar sa fiu inteles de cei de seama mea.
Eu spun ceea ce vad, ceea ce mi se confirma ca rezultat practic si nu teoretic. Combat teoria prin practica si nu invers.
Speta: actualmente nici macar nu e nevoie de mare efort sa iti umpli timpul cu ceva. Glady pomenea de cele mai usor de accesat : filme, muzica, net. Indiferent care ar fi ordinea, aceste 3 lucruri : TV, Computerul si Internetul (care in viitorul apropiat vor fi toate-intr-unul -> un fel de Multimedia Digital Sistems, daca vreti) sunt indispensabile din cotidian. O sapatamana daca stam fara ele, simtim ca suntem rupti de realitate.
Asadar, trebuie doar sa misti un deget (sa apesi butonul telecomenzii) sau sa dai un click dreapta de mouse ca sa fii conecatat cu restul lumii.

Ca sa dau o concluzie la subiectul de discutie, traumele trecutului nu se vindeca ingropand trecutul. Nu asa procedeaza psihologii, si orice alti "vindecatori". Ca sa tratezi un efect, trebuie sa stii, sa cunosti cauza ce l-a provocat. E legea de baza din univers a determinismului aplicabila la scara universala, planetara cat si la scara cea mai mica, cea atomica. Nimeni si nimic nu se poate sustrage acestei legi, a cauzei si a efectului. Ar fi multe de zis aici.
Din pacate trebuie sa plec urgent. Imi pare rau ca nu am o incheiere.
Poate data viitoare.
Aveti grija de voi.
La revedere.

Nu stiu Keane (Adrian) de ce ai scris ce ai scris mai sus, tocmai dupa ce am sfatuit pe cineva, decat daca ai impresia ca eu fac altceva decat sa imi spun parerea mea bazata pe experienta si cultura proprie, exact la fel ca si tine. Nici eu nu dau RETETE si nici nu am semnat sau scris la profilul meu ca as fi vreun doctor de vreun fel. Am scris de mai multe ori ca e doar parerea mea UMILA (ca sa te citez) si ca nu sunt de specialitate, dar ar fi absurd sa scriu asta la fiecare mesaj. Nimeni nu face asta si sper ca forumistii nu cred ca tot ce zboara se mananca. Cei de specialitate semneaza in mod special sau scriu la profil ca domnia lor sunt de profesie. Cred ca se intelege de la sine ca restul care nu pretindem... suntem amatori, ca sa zic asa. Si daca e sa spun din nou din experienta, nici cei de specialitate nu stiu sigur ce e de facut in multe cazuri de boli mintale, ca dovada ca acelasi bolnav daca se adreseaza la diferiti psihiatrii are sanse bune sa primeasca tratamente diferite (sau chiar diagnostice diferite). Taramul acesta este foarte complex, nesigur si deci ambiguu si de aceea este "exploatat" nu numai de psihiatrii, psiholigi, parapsihiatrii si parapsihologi, ci si de catre tot felul de "vraci", "medici naturisti", "super-religiosi" etc. care propun tot felul de prafuri, ceaiuri minune sau pur si simplu promit minuni. Mai mult, raspunsul care poate fi dat cuiva in conditiile in care este un forum in care cineva scrie cateva propozitii, fara sa poti sa vezi si sa auzi pacientul si fara sa ai dosarul medical in fata, chiar si pentru cei de specialitate, este cu siguranta LIMITAT calitativ si nu poate inlocui vizita la cabinet. Nu cred ca cineva de specialitate isi asuma raspunderea sa ofere tratamente sau retete online, cu atat mai putin ceilalti, ci numai o PARERE, diferenta fiind ca e probabil o parere mai calificata in primul caz.

Divergentele de opinii sunt normale, deoarece fiecare a trait si cunoscut diferite aspecte legate de viata in general sau de boala TAB in particular. Posibil sa ai dreptate ca creierul se poate regenera ca si oasele, eu unul nu sunt de acord decat ca se regenereaza partial si insuficient in cele mai multe cazuri si in orice caz nu spontan, ci probabil in prezenta unui catalizator.
De asemenea tu propui celui care sufera de o trauma... sa o uite pur si simplu. Eu cred ca nu e asa de simplu, daca nu imposibil. Eventual cu trecerea timpului si dupa multi ani se produce si uitarea (sau estomparea) acelor amintiri care nu sunt readuse in memoria activa (prin repetare, exact ca in procesul de invatare). Uitarea se produce prin moartea neuronilor in care era stocata informatia, daca aceasta nu a apucat sa fie multiplicata in neuronii care raman in viata.
De asemenea am o parere diferita in legatura cu traumele trecutului. Am inteles ca ai ideea ca psihologii (esti sigur ca toti?) procedeaza cautand cauza si eliminand-o si vorbesti despre legatura obligatorie ca o lege a universului, dintre cauza si efect. Eu cred ca psihologii au dificultati serioase in gasirea unei cauze vinovate de boala de TAB (ca sa fim in tema), nu numai ca aceste cauze pot fi de natura genetica, endocrina, medicina interna sau neurologie sau cauze exogene (din afara corpului). Nu sunt sigur ca o analiza cu pacientul asupra unui traumatism puternic reuseste sa il elimine, cu alte cuvinte sa il faci pe bolnav sa creada ca ceea ce a fost nu era chiar asa de grav pe cat a crezut pana acum. Chestia asta merge poate la un anumit nivel de IQ sau la anumite situatii... cum vrei sa convingi o mama care si-a pierdut copilul ca nu era asa de grav, ca la o adica mai poate face altul sau o fata violata, ca la o adica a ramas intreaga etc... ? Sau cum crezi ca e posibil sa uiti asa ceva? Sa luam ca exemplu DEPRESIA... chiar daca este cauzata la inceput de o trauma psihica, nu este obligatoriu ca de fiecare data cand bolnavul are un episod de depresie sa fie vinovata acea cauza initiala sau VREUNA ORICARE de natura psihica. De aceea un psiholog are nevoie de un psihitru sau alt specialist care sa identifice o SOLUTIE de ameliorare, daca nu cauza. Ne multumim cu jumatati de masura pentru ca asta este ceea ce avem si e mai bine decat nimic. Cauza adevarata este probabil la nivel atomic, celular, poate energetic, al neurotra dar nu la indemana psihologului si o incursiune in trecut nu e intotdeauna benefica, cred eu. Daca bolnavii care sufera de depresie ar face asta din cauza unei traume, cei mai multi bolnavi ar fi din clasa oamenilor saraci si foarte saraci, cu inteligenta redusa, care nu au mijloace financiare, dar se remarca ca este exact invers. Si s-a mai remarcat (presupus) influenta pe care o are alimentatia nesanatoasa (prezenta sodiului monoglutamat ca potentator de gust in mezeluri de exemplu) si carnea congelata in general... a poluantilor, a stress-ului si invers influenta benefica a uleiului de peste (omega-3) care ar explica de ce consumatorii mari de peste nu prea sufera de depresie. De asemenea consumul de fructe si legume proaspete, sportul, se considera benefice. Intradevar am omis sa adaug toate la raspunsul dat. In schimb am venit cu o parere care o consider la fel de benefica si anume de cautare de preocupari cu care sa umpli timpul si am dat exemple. As fi putut adauga si munca, dar daca e stresanta e cu 2 taisuri. In cocluzie, nu s-a dorit a fi mai mult decat un sfat in conditiile in care pe forum nu se poate face mai mult...

Am dat in seara aceasta de acest forum. Din pacate am citit mai intai partea a II-a si pe a III-a si abia asteptam sa pot sa rabufnesc si eu aici... Sa ma vaicaresc ca doar de asta mi se pare ca sunt capabila in ultima vreme. Sunt bolnava de tulburare afectiva bipolara din 2005. La inceput cred eu - am fost banuita de schizofrenie, dar s-a dovedit ca nu sunt schizofrenica. Primul meu doctor imi punea la diagnostic, mereu un altul, desi tratamentul era acelasi: Zyprexa si Depakine. M-am ingrasat mult, asa ca Zyprexa a fost inlocuit cu Seroquel. Pe urma s-a intamplat sa lucrez intr-un loc unde si sefa mea avea aceeasi boala, ea sa treaca prin manie, sa nu isi ia tratamentul si eu sa o urmez... O schimbare de locuinta... renuntarea la locul de munca... toate au dus la o noua spitalizare. Nu mai dormeam decat cate 2-3 ore pe noapte, slabisem (in sfarsit :) ) si internarea mi-a prins chiar bine. Nu a mai fost ca prima oara, cand am fost timp de mai multe saptamani inconstienta. A fost o perioada in care eram constienta de boala, frica mea fiind sa nu fiu schizofrenica (cuvinte rostite de primul doctor). Ah, da, la a doua internare am ales eu un alt doctor. Acum ma vad aproape lunar cu medicul meu curant (o doamna doctor tare draga mie) care imi scrie la diagnosctic: TAB mereu si care imi daduse Abilify si depakine. A trebuit sa renunte la Abilify (antipsihotic) intrucat ar fi trebuit sa scrie ca mi s-a agravat boala si pe mine m-a apucat instantaneu plansul. Ar fi trebuit sa imi treaca ceva cu schizo (daca imi amintesc eu bine), desi verbal ma anuntase ca boala mea nu s-a agravat. E chiar in remisie. Sunt usor depresiva, mentioneaza ea. Din februarie 2007 nu am mai fost internata. Si acum mi-e teama de o noua "vizita" la spital. Ca iar se apropie iarna si eu am fost internata in ianuarie de fiecare data, la distanta de 2 ani. Oare imi este intemeiata aceasta spaima ? Nu stiu ! As vrea sa gasesc ceva... Sa va spun ca in ultimul timp (saptamani, luni de zile, nu stiu) mi-e foarte somn si singura mea multumire sufleteasca ar fi sa stau si sa dorm. Sa va spun ca am 26 de ani ? Ca lucrez ? Dar in ultimul timp si la serviciu mi-e groaza sa ma duc, ma bate gandul si sa renunt. Si ma mai gandesc ca daca as sta acasa, s-ar alege praful de mine. Ma enerveaza intrebarile parintilor din fiecare seara: ti-ai luat pastila ? Asta era singurul moment din zi in care simteam ca sunt bolnava. Acum ma simt din nou bolnava si simt ca se apropie o noua spitalizare. Dar nici nu imi dau seama daca e vorba de manie sau depresie. Am senzatia ca reusesc sa trec destul de repede de la o stare la alta. Mi-a adus un plans nervos cititul post-urilor de pe acest site. M-au bucurat si intristat in acelasi timp si nu doar teoretic, din pacate.
Acum mi s-a marit doza (iau doar Depakine) de la 300 mg la 500 mg. E prima zi de la modificarea tratamentului. Ma simt o leguma si ma sperie apatia asta. Vreau sa ies din ea. Am citit si pe forum si o prietena m-a indemnat sa fac ceva care sa ma atraga, dar eu ma simt bine ori cu nasul in tv, ori in calculator. :) Ceva constructiv !
Am uitat sa va spun ! Iar am cu vreo 20 de kg in plus ! Sunt grasa ! Sper sa slabesc, dar nu fac nimic special (nu mananc foarte mult, dar nici prea sanatos)...
As vrea sa mai scriu mai multe, dar e si maine o zi si poate ca cineva imi va raspunde... Si voi avea niste idei cu o nuanta mai pozitiva...
Tineti-mi pumnii sa dorm linistita, daca nu... semn rau ! Ma simt la capatul puterilor.
Mi s-a spus ca timp de 5 ani trebuie sa urmez acest tratament si ca daca nu voi avea vreo recadere, poate voi scapa de tot. Dar daca mai urmeaza o internare, va trebui sa iau tratamentul toata viata (dupa cum v-am spus am avut doua spitalizari).
V-as ura sa aveti o zi frumoasa in incheiere si cat mai multa forta ! (dati-mi si mie cu imprumut, va rog ;) )
M.

Bine ai venit, M ! Imi pare rau ca nu am vazut mesajul tau mai devreme. Eu cred ca treci printr-o perioada depresiva sau te indrepti spre ea, poate ar fi bine sa discuti cu doamna doctor despre ce ne-ai spus noua aici. Perioadele de manie se caracterizeaza printre altele prin insomnie si depresia prin somnolenta. Si faptul ca te izolezi, ca doresti sa renunti la munca... eu cred ca ar trebui sa te gandesti la lucrurile bune din viata ta si cum am mai spus la altcineva, sa cauti sa iti umpli timpul cu ceva care iti place (nu neaparat constructiv), important e sa nu mai iti faci atatea ganduri negre despre viitor. Ce va fi va fi si mai stiam o vorba "cand vei ajunge la acel pod... te vei gandi atunci cum il vei trece", nu are sens sa te gandesti dinainte prea mult pentru ca ai tendinta sa te sperii mai mult decat "necesar". Ce vreau sa spun? In general exista sentimentul de frica la toti oamenii. La toti ne este frica de ceva sau de cineva, nu toti recunosc asta. Frica este un instinct de aparare, dar care ne face mai mult rau decat bine daca este amplificata de imaginatie. De obicei oamenii inteligenti au si multa imaginatie. Eu nu sunt doctor, dar am convingerea ca frica este "trigger-ul" depresiei si panica este "motorul"ei. De la frica prelungita la panica este numai un pas si multi oameni fac cum se spune "gesturi necugetate" atunci cand se panicheaza. Ce se intampla in imaginatia lor? Dintre toate posibilitatile in care un eveniment din viitor se poate desfasura si "lanturile" tip cauza-efect pe care le anticipeaza, respectivul om alege cele mai "negative". Acest "material" este bun pentru telenovele. In realitate, se intampla foarte rar ca viata sa ofere numai ghinioane. Eu nu sunt adeptul nici al gandirii pozitive exagerate... realitatea se situeaza undeva la mijloc cu fluctatii spre o directie sau alta... dupa ploaie vine soare si invers. Sper ca am reusit sa te incurajez putin si mai vorbim daca vrei.
PS: Ai reusit sa nu te spitalizezi din februarie 2007, ceea ce nu e putin. Nu trebuie sa te sperie daca doctorita considera ca trebuie sa iei un antipsihotic. Asta nu inseamna ca s-a agravat boala, ci doar ca treci printr-o perioada a bolii care necesita alt tratament si apoi e posibil si foarte probabil sa fii mai bine... urcusuri si coborasuri sunt ceva obisnuit la bolnavii de TAB... sa nu fi speriata de diagnostice... ca difera de la doctor la doctor dupa cum ai vazut si oricum totul e relativ... o zi frumoasa si tie!
G.

Salut.
De fiecare data cand revin aici, ma incearca un sentiment ciudat...mi se strange inima cand vad ca randul maniacilor depresivi se ingroasa pe zi ce trece. Daca inainte emotia ma cuprindea cand vorbeam cu altii ca mine, care intelegeau prin ce trec, ca nu sunt singur...acum sunt trist. Trist pentru ca am ajuns la concluzia pe care nu vroiam s-o accept si anume ca boala noastra poate fi asociata cu stigmatul "crucea trebuie dusa pana la capat" in carca.
Eu cunosc un singur om capabil de traba asta si care a facut-o la modul cel mai onorabil. Daca a avut vreun rost sau nu s-o faca, vom vedea la sfarsitul sfarsitului. Dar nu este asta problema.

Legat de uitare, Glady, nu e neaparat necesar ca acei neuroni sa moara, este indeajuns ca doar sinapsele dintre ei sa se rupa, facand loc la altele noi. De cord cu tine in totalitate in rest.

Ealina, ce sa-ti spun.. fii perseverenta si consecventa. Asa zisul miracol chiar se va intampla daca tu crezi in el. Si apoi, mi-aduci teribil de mult aminte de mine, cand eram la inceputuri... Ehe, ce vremuri grele...
Nu-ti fa probleme legate de gramajul si dozele prescrise. Nu vei muri intoxicata sau supradozata.
Ideea e ca nu trebuie sa iti faci prea multe probleme. Lasa timpul sa treaca peste boala ta. Cunoaste-o, invat-o, obisnuieste-te cu ea ca parte din tine. Asta este. Nu-i nimic.
Uite, daca te linisteste cu ceva, eu sunt pe 1500 mg Depakine, 1000 mg Seroquel si 1000 mg Litiu.
E o doza mare? Da este. Si? La cele 96 kg nu se mai cunoaste si nu mai conteaza asa tare.
(Bine, am 177cm. Dar am luat 20 kg in 6 ani.) La capitolul asta nu stau nici eu bine.
Dar, NU AM MAI AVUT recadere de 4 ani, in conditiile in care aveam 2 manii pe an cu o depresie intre ele.
Toate destul de severe, caci sunt un tip foarte temperamental. Nimic nu se compara cu luciditatea in cazul nostru, al celora care uneori fug de ea sau o cauta si o regasesc.

Multa sanatate tuturor.

Din pacate eu mi-am postat "viata" in prima parte a acestui forum.si cum am oroare de repetitie.cei care au curiozitatea de a citi.nu au decat.