Antipsihoticele - cum funcționează?

Antipsihoticele sau substanțele neuroleptice reprezintă principala clasă de medicamente utilizate în tratamentul psihozei.

Scurt istoric

Istoria antipsihoticelor începe în urmă cu mai puțin de un secol, în anii ‘50, odată cu descoperirea accidentală a primului antipsihotic, Clorpromazina. În acea perioadă neexistând terapie specifică antipsihotică, medicii foloseau electroterapia, hidroterapia sau coma insulinică pentru tratamentul psihozelor. Niciuna din aceste metode nu era specifică, iar efectele adverse puteau fi destul de importante, motiv pentru care specialiștii au fost intrigați de efectele clorpromazinei, care era inițial administrată ca anestezic.

Această descoperire a fost primul pas în dezvoltarea teoriei dopaminergice a schizofreniei, care presupune că la baza manifestărilor schizofrenice se află un dezechilibru de dopamină din zone cheie ale sistemului nervos central. Teoria dopaminergică a inițiat în ultimele decade studiul de noi molecule și descoperirea multiplilor agenți utilizați în prezent. (1, 2, 3)

Ce este psihoza?

Psihoza cuprinde o multitudine de simptome ce se poate asocia unor tulburări psihiatrice, fără a reprezenta în sine o tulburare specifică în principalele manuale de diagnostic, precum DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) și ICD (International Classification of Diseases). Caracterizată în general prin iluzii și halucinații, în cadrul psihozei mai putem recunoaște și vorbire dezorganizată, comportament dezorganizat, și inclusiv distorsiuni grave ale realității. Pe scurt, în timpul psihozei ne este afectată capacitatea de a recunoaște realitatea și de a comunica normal și eficient cu cei din jur. (2)

Cele mai întâlnite patologii care sunt caracterizate prin psihoză cuprind schizofrenia, tulburările psihotice induse de substanțe sau tulburarea schizoafectivă, deși lista completă a afecțiunilor este una lungă. (2)

Cum le clasificăm? Cum acționează antipsihoticele?

Cea mai comună clasificare a substanțelor antipsihotice le încadrează în două categorii : tipice și atipice, în funcție de receptorii pe care acționează și efectele pe care le au asupra organismului.

Antipsihoticele clasice

Antipsihoticele clasice sau tipice se caracterizează prin proprietatea de a bloca receptorii dopaminergici D2 de la nivel cerebral. Prin blocada la nivelul circuitului mezolimbic, dovedit a fi responsabil pentru simptomele pozitive din schizofrenie, aceste substanțe ameliorează substanțial starea pacientului. Cu toate acestea, pentru a atinge un nivel suficient de receptori din acest circuit este nevoie de o doză mare de antipsihotic, ceea ce înseamnă că acesta va acționa și în alte zone ale creierului, ducând la următoarele efecte adverse:

• Agravarea simptomelor negative și cognitive din schizofrenie, prin acțiunea la nivel mezocortical; Astfel, pacienții devin anhedonici, cu afect plat, se izolează social etc.
• Simptome extrapiramidale și diskinezie tardivă, prin acțiunea la nivel nigrostriatal; Pacienții prezintă semne și simptome motorii similare bolii Parkinson;
• Prolactinemie, prin acțiune la nivel tuberoinfundibular; Apare galactoreea (secreții de la nivel mamar), amenoreea (absența sângerării menstruale), libidoul scăzut, iar pe termen lung poate duce la infertilitate;
• Sindromul neuroleptic malign, caracterizat prin febră, afectarea conștienței, rigiditate musculară, sindrom ce impune în primul rând stoparea tratamentului! (3, 4)

În plus, s-a observat că pe lângă efectele antidopaminergice, unele antipsihotice clasice mai acționează și pe alți receptori:

• Acțiunea pe receptorii colinergici M1 duce la unele efecte adverse neplăcute precum xerostomie (gură uscată), tulburări de vedere, constipație, letargie.
• Efectele pe receptorii H1 explică sedarea și creșterea în greutate care apar la unii pacienți.
• Acțiunea pe receptorii alfa 1 poate duce la hipotensiune ortostatică. (3, 4)

• Câteva exemple din această clasă de antipsihotice: Haloperidol, Flufenazină, Clorpromazină.

Antipsihoticele atipice

Antipsihoticele atipice și-au câștigat denumirea pe baza proprietăților clinice “atipice” pe care le au. Ele reușesc să acționeze eficient pe simptomele pozitive din schizofrenie, însă efectele adverse date de acțiunea pe receptorii D2 din alte zone apar mult mai rar la administrarea acestor substanțe. Mai mult decât atât, ele reușesc să influențeze și simptomele negative întâlnite în cadrul schizofreniei. (3, 4)

Un aspect important al acestor molecule reprezintă acțiunea lor pe receptorii 5HT2 (serotoninergici), responsabilă parțial pentru eficacitatea lor crescută. La fel ca antipsihoticele atipice, și acestea acționează pe ceilalți receptori menționați anterior, iar în plus, pot avea mai des efecte adverse de natură metabolică. (3, 4)

• Câțiva reprezentanți: Quetiapină, Olanzapină, Risperidonă, Aripiprazole, Clozapină

Alte utilizări ale antipsihoticelor

Unii autori consideră denumirea de „antipsihotic” nepotrivită având în vedere că, în diferite doze, ele pot fi utilizate cu succes și în tratamentul depresiei, fie ca monoterapie sau în combinație cu alte substanțe. Mai mult decât atât, unele au fost utilizate cu succes și în tratamentul episoadelor de manie. (3)

Concluzie

Introducerea terapiei farmacologice în managementul psihozei a dus la o creștere semnificativă a calității vieții pentru persoanele cu schizofrenie și alte tulburări psihiatrice similare. Deși încă prezente la unii pacienți, efectele adverse au devenit mai puține și mai tolerabile odată cu introducerea noii generații de neuroleptice.

În prezent se studiază noi clase de molecule, precum agoniștii de glicină, AMPAkinele sau inhibitorii GlyT1, în speranța dezvoltării unui tratament cu eficiență maximă pentru schizofrenie. (3)