GRUP SUPORT PENTRU TOC 2014

La fel cum prozac recomanda medicatia si psihoterapia, pt ca ea considera ca au ajutat-o, si eu recomand credinta, care e tot un fel de psihoterapie, pt ca asta m-a ajutat pe mine. Atentie, a se face diferenta intre credinta si religie! Religia este ceva ce copiii mananca de mici cu lingurita, desi ei la varsta respectiva habar nu au pe ce lume se afla, iar credinta este o convingere pe care un individ si-o formeaza atunci cand ajunge la varsta maturitatii, cand poate distinge binele de rau si incepe sa-si puna singur anumite intrebari legate de semnificatia vieţii, incearcand sa gaseasca si raspunsurile acestor intrebari. In momentul in care gaseste raspunsurile acelor intrebari, modul de gandire, viziunea individului asupra vietii, se schimba. Este exact ceea ce se incearca prin psihoterapie, schimbarea modului de gândire. Unii au nevoie de psihoterapeut pt a face asta, pe cand altii, reusesc singuri.

David, as vrea sa te intreb ceva.
Daca un om ar avea nevoie de o operatie in urma careia ar urma sa traiasca mult si bine, dar religia lui nu-i permite sa faca aceasta operatie, ce i-ai recomanda tu?
Sa o faca sau sa nu o faca?
Punctul tau de vedere ma intereseaza.

In privinta colegului nostru de forum cel nou, se pare ca aceasta "credinta" nu l-a ajutat sa isi amelioreze conditia.Starile lui s-au succedat si a intrat intr-un cerc vicios. De aici eu una pot sa concluzionez ca nu este indeajuns in cazul lui (si in alte cazuri) sa se bazeze numai pe credinta.
Ci SI pe credinta SI pe tratament medicamentos/psihoterapie.

Bineinteles ca i-as recomanda sa o faca.:) Diferenta dintre operatie si tratamentul psihiatric este ca operatia in cele mai multe cazuri salveaza viata, adica e ca la o masina, s-a ars o bujie, ai schimbat-o, si masina merge in continuare, adica stii exact care e cauza, pe cand in cazul tratamentului psihiatric, e un fel de ruleta ruseasca, de multe ori iti poate face mai rau, pt ca nu se stie cauza si nici unde anume actioneaza acel medicament.

Casyo are religie, nu credinta. :)) Ca o recomandare pt el, ar fi sa nu mai citeasca niciodata din biblie, daca nu stie ce trebuie sa citeasca. Sa nu uite ca biblia a fost scrisa tot de oameni. :))

Hey Casyo, eu cred ca tu esti ipohondru oarecum.Din cate ai scris tu mai sus imi dau seama ca ai avut o viata destul de stresanta, iar rolul parintilor tai nu a fost decat sa-ti bage pe gat religia si sa te streseze si mai mult.Hai sa-ti zic ce cred eu...cred ca daca parintii nu te mai stresau si nu mai erau autoritari cu tine era f posibil sa nu mai dezvolti acest comportament si aceste frici inexplicabile.
Traind intr-un orasel mic unde oamenii nu sunt foarte open minded, este f normal ca tu sa te temi de atatea lucruri...Tu te temi de orice, te stresezi din cauza fratilorului tau, ti-e frica sa nu-l arunci pe geam pt ca il iubesti f mult.Ti-e frica sa nu cumva sa faci ceva imoral, ce 'nu se cade', iar aici sunt de vina ai tai dragule, pt ca ti-au bagat religia pe gat si te-au crescut cu o perceptie despre viata total gresita, probabil ai avut o gramada de exemple bune de urmat si te-ai simtit nevoit sa le urmezi, probabil ai tai sunt niste oameni f seriosi si 'cu frica lui dumnezeu'.
Ca si ceilalti it recomand si eu ceva:-) Gandeste-te ca Dumnezeu si toate porcariile astea pe care ti le-au bagat in cap oamenii din jurul tau nu au facut nimic decat sa te imbolnaveasca:-) Tu esti propriul tau Dumnezeu, tu ai controlul absolut asupra vietii tale, chiar si daca esti bolnav...

Andreea, tu ce control absolut asupra vietii ai? Nu vezi ca ai cam inceput sa-l pierzi? Si mai nou te crezi si zeita.Coboara te rog cu picioarele pe pamant.Esti creatia Universului, nu uita asta, iar Universul e un superorganism cuantic, infinit de inteligent, care iti cunoaste fiecare miscare, fiecare gand, pt. ca faci parte din el.Asa ca ai grija si cu open mind-ul, ca si asta trebuie sa respecte anumite limite morale, ca altfel te imbolnavesti si nu stii de la ce ti se trage.
Casyo nu e depresiv din cauza religiei, ci din cauza responsabilitatilor puse in carca lui de catre niste parinti iresponsabili, inca de la o varsta foarte frageda.El in loc sa se fi bucurat de copilarie, a trebuit sa aiba grija de frati.Copiii sunt responsabilitatea parintilor.Te apuci sa faci 8 copii, daca ai situatia materiala a lui Brad Pitt, ca sa ai si cu ce sa-i cresti.Nu te apuci sa-i faci ca asa scrie in biblie, cresteti si va inmultiti, ca asa vrea Domnul.Cat naibii sa ne mai inmultim, ca deja suntem 7 miliarde, iar capacitatea Terrei e estimata undeva la vreo 12 ? O sa ajungem sa murim de foame, ca agricultura nu va mai face fata gurilor de hranit.O sa trebuiasca sa cultivam legume si pe luna. :)) Mai folositi si prezervativul ca nu e pacat.:)) E pacat mai mare dupa parerea mea sa fii un parinte iresponsabil.

Intr-adevar, parintii mei au gresit flagrant in multe situatii si din pacate continua sa o faca in continuare. Dincolo de certurile si scandalurile interminabile, noi am fost intotdeauna aproape lipsiti de aparare in conflictele pe care le aveam cu altii.Tata era de multe nervos in familie, in schimb era foarte manierat cu alte persoane.Mama, fiind o fire sensibila si fricoasa se consuma mult.Pe langa aceasta a nascut multi copii iar problemele s-au inrautatit sever, devenind foarte labila psihic.
Insa cel mai mare rau l-au facut ca nu m-au dus la medic cand a trebuit.Mi-au impuiat capul cu tot felul de idei, iar eu nu stiam de ce ma simt rau.
Nu imi face placere sa imi condamn parintii, dar asta e purul adevar.
Eu nu am fost mereu asa;pana pe la 10 ani am fost un copil foarte energic, vesel si neastamparat.Dar am devenit tot mai depresiv pe masura ce problemele se inmulteau.Asta e, ce a fost nu se mai poate schimba...Toate cele bune!

Casyo, din punctul meu de vedere, tu eşti ca o carte, Biblia dacă vrei, cu foarte multe capitole deschise, cu multe pilde din Biblie deschise, citite până la jumătate şi apoi puse semne de carte şi trecut la altă pildă, fără a le concluziona pe celelalte. Sfatul meu e să urmezi în primă fază psihoterapia, pentru a te ajuta să închizi capitolele majore din viaţă, cele rămase necitite, nefinalizate. Lucrul acesta îţi va permite să ai acces mai uşor, cale liberă spre vindecare, din punct de vedere psihiatric. TOC-ul este din păcate o boală ce nu ţine cont de logică, de raţiune, de credinţă, de principii. Se foloseşte de "apucăturile" noastre ancestrale pentru a scurtcircuita circuitul gândirii logice. Prin urmare, din punctul meu de vedere, nu te poţi vindeca, sau ameliora cel puţin mergând într-un singur sens. Povestea mea de viaţă e în unele puncte critice asemănătoare cu a ta. Copil exemplu, rezultate bune la şcoală, cuminte, tată alcoolic - viteaz mare şi torţionar în sânul familiei, dar luat în derâdere de toţi ceilalţi, mamă depresivă - căzută în depresie tocmai datorită firii neanderthaliene a tatălui, reţeta perfectă pentru un copil dezechilibrat psihic. Am crescut, nutrind în loc de sentimente normale, copilăreşti, o ură profundă faţă de tatăl meu. Aveam de-abia 10-11 ani şi îmi imaginam felurite modalităţi de a-l tortura şi de a-l face să sufere, de a-l ucide şi de a-l reînvia, pentru a-l putea ucide din nou. Punctul culminant a fost moartea sa, cauzată bineînţeles de alcoolism. Dar în mintea mea de copil (11 ani pe atunci) s-a cuibărit ideea că gândurile mele negre l-au ucis. De aici am mers din jos în mai jos, ajungând din premiant în delincvent juvenil în decursul a nici 2 ani. Am fost diagnosticat cu tulburări de comportament, dar bineînţeles că nu am urmat niciun tratament, eram "şmecher" cum se zice şi nu aveam nevoie de sfaturi de la nimeni. Mama, săraca, obişnuită cu telefoanele şi drumurile la poliţie, nu a îndrăznit să mă îndrume, mai ales că şi ea avusese o depresie majoră datorită tatălui meu. Salvarea mea a venit de la tutorele meu, un unchi al mamei, om de vază, respectat în comunitate, în vârstă, care a reuşit să creeze o punte de legătură spre mine. Apoi treptat am redevenit un copil normal. Totul a fost ok, mi-am văzut de viaţă, până în urmă cu câţiva ani, când în urma încheierii unei relaţii frumoase într-un mod grotesc (un avort), am început să am tot felul de gânduri obsesive. Obsesiile mele ţin de perfecţiune, de curăţenie, de aranjat, de verificat, de repetat. Totodată gândurile mele, cele legate de faptul că eu îmi ucisesem tatăl cu gândurile mele negre, au reieşit la suprafaţă. A urmat o perioadă grea, peste care am trecut cu ajutorul mamei, care are acum o altă vârstă, mult mai înţeleaptă, a prietenilor apropiaţi, cărora am îndrăznit să le împărtăşesc suferinţa. Din acest punct am mers la psihiatru, dar nu a fost cea mai bună alegere, ajunsesem în urma tratamentului, mai mult un soi de zombi, nu mai aveam gânduri negative, dar nici alte gânduri, totul era liniar, ceva asemănător cu piuitul continuu al alarmei unui pacient intrat în moarte clinică. Turnura a venit în momentul în care psihiatra mea a decedat şi m-am trezit repartizat la alt doctor. Acesta mi-a luminat calea, în sensul că mi-a recomandat nişte sesiuni intensive de psihoterapie înainte de a urma vreun tratament medicamentos. Am urmat sfatul său, am găsit un psiholog (după mai multe încercări) cu care puteam rezona, şi am reuşit cu ajutorul său, să închid acele capitole de viaţă, de care îţi povesteam mai sus, astfel încât să-mi netezească drumul către tratamentul psihiatric. Şi acum să ajungem şi la morala poveştii: ai nevoie şi de un psiholog (de o persoană de care te poţi încrede deplin şi ale cărei sfaturi să le accepţi ca fiind cele corect, în mod necondiţionat) şi de un psihiatru (persoana care să-ţi ofere schema optimă de tratament medicamentos). Prin urmare, încearcă să închizi capitolele rămase deschise în urma ta, şi începi pe pagină albă, pe curat, un tratament care să-ţi readucă într-o anumită măsură controlul asupra gândurilor, implicit asupra vieţii tale. Sănătate multă vă doresc tuturor!

David, nu stiu de ce te agiti, casyo mi-a dat dreptate in legatura cu parintii lui:-) Eu cred tu te revolti oarecum pt ca si parintii tai sunt mai mult sau mai putin asa:-) Dar parintii care fac asa gresesc enorm!!!Habar n-am cum se creste un copil, stiu doar ca se creste in orice fel, DAR nu cu ideea ca trebuie sa fie perfect, cinstit, cu principii morale, educat, creincios...pt ca atunci copilul se simte presat si la un momentdat in viata lui va simtii nevoia sa faca fix pe dos, se va simtii frustrat si intr-un final va dezvolta o boala psihica:-) Religia ditruge din ce in ce mai multe vieti:-) Eu ma simt foarte comfortabil la mine acasa caci ai mei nu sunt deloc niste persoane credincioase, nu au dezvoltat acel comportament umilitor de frica fata de dumnezeu, probabil ca sunt destul de inteligenti sa-si dea seama ca porcariile astea n-ar face nimic decat sa inrautateasca situatia mai rau si cred ca ultimul lucru de are aveam nevoie era sa ma preseze familia mea cu dorinte destea interminabile, pt ca asta inseamna religia...fa aia, nu fa aia, fii un robot teleghidat, nu fii nu stiu cum...lucruri care imbolnavesc un om, pt ca OMUL prin natura lui tinde sa faca o gramada de lucruri 'interzise', mai ales daca mediul in care traieste este unul nu prea ok, ca cel al lui Kolya:-)

Casyo, o sa fie ok...Nu-ti poti schimba parintii, au fost crescuti mai rau decat tine...Poti insa sa te gandesti la ce ti-am scris mai sus si cu cat vei renunta la aceasta credinta care nu te ajuta cu nimic, te vei simtii mai puternic:-) Iti spun din propria experienta, nu te ajuta cu nimic biblia, ia o carte si citeste despre aceasta tulburare de care suferi si daca vrei si de altele, de ce nu...Accepta boala, ia tratament si o sa fie bine

Andreea, tu trebuie sa intelegi ca o familie sau o societate, fara principii morale minime, se duce de rapa mai devreme sau mai tarziu.Parintii mei nu sunt nici atei, dar nici credinciosi, nici ei nu stiu in ce cred, dar se ghideaza dupa acel minim de principii morale de care amintea si kolya, ceea ce duce la mentinerea unui echilibru.Nu credinta e problema lui casyo, ci problemele din familie, neajunsurile, a crescut cu anumite frustrari care l-au marcat.In general oamenii credinciosi sunt optimisti, pozitivi, deci credinta n-are nicio legatura cu starea in care se afla el.

Intocmai lucrurile alea interzise, pe care religia te invata sa nu le faci, imbolnavesc pe om.

Sustin opinia lui David.Insa si Andreea are partea ei de dreptate.In general obsesiile mele actuale sunt legate de faptul ca sunt defect, anormal.Fac sedinte de psihoterapie care ma ajuta dar voi merge in paralel si la doamna psihiatra.Ce ma supara tare la aceasta tulburare e faptul ca obsesiile se modifica in asa fel incat sa imi fie frica de ele si sa ma faca sa pierd controlul.Ceea ce functiona acum un an pentru a ma linisti acum e contracarat de alt gand si asa mai departe.Asa ca nu are rost sa ma gandesc la ele si sa incerc sa le combat pentru ca mereu vor gasi o portita pe care sa ma atace.Stiu ca sunt ilogice si ca la baza lor se afla frici si intamplari neplacute din trecut.Nu e bine sa le ocolesc pentru ca imi intaresc frica fata de ele, dar nu imi face placere sa ma gandesc la ele.Trebuie sa le accept, dar e dificil.
Si cand ma gandesc cat de greu mi-a fost nestiind cu ce ma

confrunt.
Am avut un prieten care a fost speriat de o imagine, care a devenit obsesie si il urmarea noaptea, provocandu-i anxietate.A mers impreuna cu parintii lui la psihiatrie, la Cluj, unde a fost diagnosticat cu TOC si i s-a prescris tratament.Acum se simte foarte bine, are prietena si se bucura de viata.Eu am tinut totul in mine crezand ca sunt atacat de diavol din cauza mea si chinuindu-ma in tacere.Aceasta boala mi-a afectat cel putin 4 ani de viata.Chiar daca obsesiile au disparut temporar, am ramas aceeasi persoana anxioasa, introvertita si cu tulburari de personalitate.Am devenit izolat, cu foarte putini prieteni cu care discut foarte rar.Eram ca un caine care voiam sa fiu ca ceilalti, dar cand incercam sa sar intre ei, lantul de la gat ma zmucea inapoi.Asta a fost.Voi lua si tratament medicamentos si sper sa imi revin treptat.Per aspera ad astra..

Ma Casyo, ori esti cu mine ori cu David?:))Ce facem aici?
Iti zic eu ca daca n-ar mai fi frica, n-ai mai avea nicio problema.Ai recunoscut si tu ca ti-e frica sa nu cumva sa faci ceva anormal, sau nefiresc si iti vin tot felul de ganduri anormale si defecte in cap, iar pt ca te temi atat de tare de ele devin obsesii.Frica aceasta exagerata se poate vindeca, asa ca stai linistit...o sa simti o schimbare probabil daca vei incepe tratamentul, pe psihoterapie eu zic sa nu te bazezi prea tare:)

Asa e, Andreea, frica e cea care alimenteaza obsesiile.Am spus ca in privinta chestiunii religioase, David cred ca are dreptate pentru ca pe mine, in momentele cand ma simteam extraordinar de rau, numai credinta m-a ajutat sa imi revin.Acum, nu stiu..poate gresesc;nu ar fi prima data...

De acord si cu ultima fraza...merg la psihoterapeut, ma simt mai bine, dar dupa o perioada, obsesiile revin mai puternic.Pe langa faptul ca dau o gramada de bani pentru aprox. o ora care trece imediat.Nu cred ca se poate face ceva fara medicamentatie.

Credinta mea difera oarecum de ceea ce promoveaza biserica, eu am o abordare mai stiintifica a divinitatii.Eu am reusit exact acea restructurare cognitiva pe care se concentreaza psihoterapia.Bineinteles ca virgula credinta nu va ajuta o persoana care este cam nesigura in ceea ce crede, ea avand speranta ca spunand o rugaciune, va fi ascultata in eventualitatea in care divinitatea ar exista.Iar in caz ca acea rugaciune nu da roade, trage concluzia pripita ca divinitatea nu exista.

Domnule doctor, as vrea sa va intreb daca ati auzit de studiul "Awareness during resuscitacion" pornit in 2008, la care participa 25 de spitale din Canada, SUA si Marea Britanie.Anul acesta vor fi publicate rezultatele, nu se stie exact data.Ce parere aveti de experientele NDE?Ati auzit de cazul Pamela Reynolds? Mi s-ar parea de-a dreptul jenant ca lumea medicala de la noi sa nu stie de acest studiu, dar asta e, la noi in Romanica, informatiile ajung mai greu.

@Andreea: "Accepta boala, ia tratament si o sa fie bine." Perfect de acord, dar tu când ai de gând să faci chestia asta, să-ţi asculţi propriul sfat? :) Nu ştiu de unde ai scos chestia că Cipralexul duce la căderea părului şi la creşterea în greutate. Din conversaţiile mele pe alte forumuri decât româneşti, am înţeles că există într-adevăr ceva probleme, dar care se reglează în mod natural, odată ce organismul se obişnuieşte cu noua substanţă. Sau mai rar în situaţia în care organismul respinge Escitalopramul (Cipralex la noi), moment în care se înlocuieşte cu altă substanţă antidepresivă. Ia exemplul Cătălinei dacă vrei. Nu există un antidepresiv universal valabil, iar organismele noastre sunt unice. Prin urmare, ia în primă instanţă Cipralexul, dar pentru o perioadă de cel puţin 60 de zile (perioada maximă de adaptare a organismului cu noua substanţă). Abia apoi vei putea spune cu certitudine dacă are sau nu efect. Legat de ce spuneai cu tăiatul pe mâini, sau orice alt gând de a-ţi face rău, chestia asta se numeşte autosedare, şi e ochestie groaznică, e ultimul loc în care vrei să ajungi! Prin urmare, gândeşte limpede, pune în balanţă ce vrei să faci, să te mutilezi, să te sluţeşti pe viaţă cu o lamă sau să iei nişte amărâte de pastile? Învaţă să te protejezi, să ai grijă de tine, gândeşte-te la viitor, ai o viaţă întreagă înainte!

@Casyo: Să ştii că în bolile psihice, TOC în cazul de faţă, nu prea există copii la indigo. Fiecare individ, fiecare intelect, reacţionează în mod diferi la stimuli diferiţi. Obsesiile tale îmi pot provoca mie râsul, la fel cum obsesiile mele îţi pot provoca ţie milă sau ştiu eu ce alt sentiment. Frica de care pomeneşti tu, e un subterfugiu al anxietăţii. Ai sentimentul că eşti ca un arc de la suspensia maşinii, din ce în ce mai comprimat, mai apăsat, gata în orice moment să plesnească, să izbucnească, să refuleze. Trăieşti cu groază că în momentul în care vei lăsa câtuşi de puţin garda jos, toate temerile tale, toate gândurile tale ascunse vor deveni fapte, realitate. Ăsta e, cred eu, unul dintre cele mai nenorocite sentimente pe care le poţi încerca, teama permanentă ca Mister Hyde va ieşi la suprafaţă şi va înfăptui toate ororile de care Doctor Jekyll se teme atât de tare. După cum aminteam mai înainte, anxietatea e parte din TOC, iar TOC-ul nu dă doi bani pe logică, pe raţiune, pe orice noţiune de comportament civilizat, dimpotrivă! Anxietatea asta, apăsarea asta permanentă pe suflet, încordarea asta permanentă, nu ştiu dacă o vei stăpâni doar cu psihoterapie, ai nevoie şi de tratament psihiatric. Acum depinde de tine, de individualitatea ta, dacă vei face psihoterapie şi vei lua medicaţie în tandem, sau le vei succeda.

@David: Părerea mea e că ai reliefat, printre rânduri, poate cele mai importante aspecte privind religia şi credinţa. În primul rând, confuzia asta tâmpită că religia şi credinţa sunt acelaşi lucru. Eticheta asta falsă că dacă nu crezi în Dumnezeu nu eşti un om credincios, pios, cuviincios. Păi atunci musulmanii, care cred în Allah ce sunt, păgâni?! Evreii, budiştii, şi alte câte religii (nu vorbim de secte) sunt greşite, sunt păgâne? Nici vorbă, astea sunt manipulări ale sutaniştilor de care pomeneam mai înainte. Creştinătatea susţine că dacă nu crezi în Dumnezeu eşti automat păgân, musulmanii spun că dacă nu crezi în Allah eşti condamnabil la moarte, budiştii cred că dacă omori o râmă eşti criminal. Toate astea sunt manipulări machiavelice, care nu au legătură cu credinţa. Am explicat într-un post mai sus ce înseamnă credinţa pentru mine.
O altă chestie pe care doream să o subliniez, legat de credinţă, e aşa-numitul "Aşa a vrut Dumnezeu", ca eu să am TOC, să mă izbesc cu capul de toţi pereţii, să plătesc eu păcate ale părinţilor sau ale stră-străbunicilor, de care nici măcar nu am habar. De falsa identificare a lui Dumnezeu cu soarta, cu destinul. Păi destinul are două trăsături distinctive, care îl şi definesc: una ar fi că destinul este imprevizibil (nu ştii când vine şi sub ce formă) şi a doua ar fi că destinul este implacabil (când e să-nghiţi găluşca, o-nghiţi no matter what :)). Buuun, păi şi dacă Dumnezeu şi destinul sunt una şi aceeaşi chestie, atunci ar însemna că Dumnezeu este şi implacabil şi imprevizibil. Păi dacă Dumnezeu e imprevizibil, înseamnă că nu mai e nici atoateştiutor, nici atotprezent, nici atot"nimic". Şi-apoi că Dumnezeu e implacabil. Păi cum să fie Dumnezeu nemilos, când El este "veşnic iubitor de oameni", când Dumnezeu este un liber arbitru, îţi arată Calea cea Bună, dar nu te influenţează, nu te constrânge în niciun fel să o urmezi pe aceea? Şi asta e numai una dintre fracturile de logică pe care le au "credincioşii adevăraţi" faţă de noi "păgânii"...

Kolya, apreciez sfatul tau, dar sunt ok:-) De auzit, am auzit numai lucruri naspa despre cipralex, chiar si Cata mi-a confirmat ca a pus pe ia de la cip cate un kg pe luna si pe Catalina chiar o cred pe cuvant:-)

Nu sunt in stare sa ma expun riscului asta, poate nu imi este destul de rau si poate nu este absolut necesar la mine.

David, trezeste-te!Ai inceput sa bati campii cu credinta.Cum dracu sa te vindeci ma cu, credinta?

Kolya, sunt total de acord cu tine:-) Foarte bine gandesti.Asta cred si eu, pe langa faptul ca oamenii sunt fiinte libere, independente, sunt facuti sa traiasca cum vor, sa nu fie constransi, fortati sa creada in ceva in care oricum nu crede nimeni, doar ca sunt prea lasi si prea fricosi ca sa recunoasca...atat de tare sunt manipulati.

Religia nu e altceva decat o poveste, sa ajungi sa crezi ca tu suferi azi din cauza stra stra bunicilor mi se pare deja o psihoza adanca:))Sau sa crezi vreo secunda ca este anormal sa fii mandru, sa urasti, sa minti...cand defapt asta este natura omului si asta va fi mereu, putem recunoaste ca asa suntem toti, sau putem fi ipocriti pana la moarte, insa n-o sa schimbe cu nimic faptul ca toti suntem pacatosi si aici ar fi chiar anormal sa credem ca nu suntem...

Despre credinta nu stiu ce sa zic, e ok sa crezi ca va fi bine, e ok sa ai speranta si sa fii optimist pana la un anumit punct.Credinta asta exagerata nu e buna, nu poti sa-ti ghidezi toata viata in functie de credinta si sa crezi ca o sa fie bine fara sa faci nimic in legatura cu asta...

Uite, de exemplu pe mine ma face sa ma simt bine daca ma gandesc ca nu exista nimic si ca suntem singuri, stapani pe viata si pe soarta noastra, imi da putere si anxietatea, frica aproape ca dispare:-) Nu toata lumea e ca mine, sunt oameni ca si David care se simt puternici gandindu-se ca trebuie sa fie ceva, o forta care sa-i scoata din mizerie, care ii vegheaza si care ii protejeaza, pt ca nu pot face asta singuri, au nevoie de o iluzie, de ceva de care sa se agate.
Eu sunt singura care imi da putere, eu si cu mine:-) Bine, probabil sunt antisociala:))))))

Sunt de acord.Cred ca nu va fi nimic daca scrieti numele, si asa e unul fictiv.. In schimb, m-ar afecta daca scrieti facultatea, numarul de frati si media la bacalaureat pentru ca aceste date pot duce la aflarea identitatii mele, lucru care mi-ar displacea profund.Puteti scrie ca am avut multi frati, iar eu sunt cel mai mare.De asemenea am luat o nota mare la bac-peste 9.Sunt la Facultate, la Universitatea din Bucuresti...Si ar fi bine sa nu detaliati prea mult episodul 7 iulie 2010..Cred ca nu cer prea mult.

Andreea, daca nu probezi nu poti sti daca poti sau nu sa te vindeci prin credinta.La mine a functionat cand nimic nu parea sa mai functioneze, cand epuizasem celelalte variante.

Legat de acel studiu, vreau sa va spun ca dr.Sam Parnia, cel care conduce studiul, a afirmat anul trecut prin decembrie in cadrul unei emisiuni, ca in acest moment au dovezi solide ca acele experiente nu sunt simple halucinatii.Urmeaza sa aflam rezultatele finale si concluziile cat de curand.

Adica?Cum epuizasesi celalte variante?Eu sper ca medicatia va fi eficienta si tu imi spui ca epuizasesi celelate variante?

David, crede-ma ca am incercat si m-am simtit si mai rau, fiecare om este diferit.Mie imi provoaca placere si liniste gandul ca suntem singuri si ca toti avem un sfarsit mizerabil la 2m sub pamant:-) Poate ca nu vreau sa mai fie ceva dupa moarte, cred ca viata asta e de ajuns, mie cel putin imi e de ajuns:-)

Domnu' Rares, ce ar fi daca nu ati mai scrie despre Casyo?Vad ca este foarte rusinat de conditia lui si un pic paranoic.Tocmai frica asta de a fi el insusi i-a agravat starea, dar el nu-si da seama.Pana nu o sa se accepte asa cum e, ca este om si ca este firesc sa fie patetic cateodata, sa fie bolnav, sa greseasca, sa ia note mici...nu o sa se faca bine:-) E munca grea cu Casyo, nu stiu daca il vor ajuta f tare nici medicamentele, asta este caracterul lui, ii este prea frica sa nu fie judecat, iar asta se vindeca cel mai greu...Pacat.
Casyo, eu cred ca tu iubesti viata rau de tot:)))

Casyo, am mai citit o data povestea ta si vad ca religia si credinta mai rau ti-au facut!!Nu citisem f amanuntit, dar am banuit ca iti vor inrautatii situatia.Acum am citit si mi s-a confirmat.
Ai spus ca dupa incidentul cu fratiorul tau te-ai rugat la dumnezeu, dar in zadar.Buuun, ai spus-o singur.
Dupa care ai spus ca ai inceput sa citesti din biblie si ai facut din ce imi pare mie un mic atac de panica.Nod in gat, tremur si ganduri legate de moarte, toate declansate in urma porcariilor citite din biblie, care te-au facut sa te simti si mai nesigur si sa simti si mai tare neliniste si frica...Nu e ok, fereste-te de biblie cand mai ai stari de genul.

@Rareş: Îmi cer scuze dacă îndrăznesc prea mult tutuindu-te. Consider că falsele pudori nu-şi au locul, cel puţin aici. În ce priveşte postările mele, atâta timp cât pot constitui repere, mijloace de tratament sau pur şi simplu cazuri de disecat, nu am nimic împotrivă. După cum am spus, mai postez, în limita timpului, şi pe alte forumuri străine. O singură curiozitate aş avea şi eu legată strict de meseria ta, de psihoterapeut: Din propria experienţă şi nu numai, eu vorbind în special de TOC, dacă un viitor suferind de această boală începe recuperarea prin psihoterapie - terapie cognitiv-comportamentală, atunci psihoterapeuţii au o mare reticenţă în a recomanda şi medicamentaţia, respectiv ajutorul unui psihiatru. Eu unul, am început în acest fel, am făcut terapie cognitiv-comportamentală o bună perioadă, m-am îndopat la greu cu vitamine din grupa B-urilor, cu magneziu etc., fără rezultate absolute, adică fără a exclude şi medicamentaţia. În schimb, când am făcut turnura de a merge întâi la psihiatru, acesta m-a uimit, recomandându-mi cu tărie şi ajutorul unui psiholog, pe lângă schema de medicaţie. Cum vă explicaţi discrepanţele acestea de abordare, de ce apar, de unde şi unde duc ele?

Ceea ce dezbateti voi aici am mai discutat la un subiect al D-lui Rares Ignat
http://forum.romedic.ro/prod/La_ce_va_asteptati_de_la_un_"˜psihoterapeut_bun"™_de_la_o_%60psihoterapie_buna%60?_085766.html
si anume care este triunghiul terapeutic ideal pentru tulburarile nervoase si am ajuns la concluzia ca acesta este Medic - Psiholog - Duhovnic, OBLIGATORIU in aceasta ordine, conform alcatuirii noastre trup-minte-spirit ! Deci terapia spirituala nu se exclude insa este pe ultimul plan intre cele 3 abordari iar psihoterapia este si ea secundara tratamentului medicamentos !

In ce priveste citirea Bibliei o poate face oricine numai daca stie ca ii face bine, altfel e mai de folos sa ascultati o muzica sau urmariti un film decat sa cadeti in idei de autoacuzare si vinovatie ! Religia si teologia este rezervata oamenilor echilibrati, sanatosi, dealtfel preotii nostri nici nu impun citirea textelor sacre tocmai pentru ca in foarte multe locuri exprimarea este metaforica sau chiar simbolica si da nastere la foarte multe interpretari, in functie de nivelul intelectual si spiritual al fiecaruia !
Pentru o persoana bolnava este suficient daca participa la slujbe, in locurile si la orele care ii convin cel mai mult ! La atat se reduce religia pentru inceput si nimic mai mult ! Important este sa simtiti o stare buna in timpul si dupa slujbe !