O reevaluare a conceptului de îmbătrânire și a modului în care îl măsurăm

Un studiu publicat în Genomic Psychiatry la data de 02 decembrie 2025 analizează modul în care cercetarea actuală definește și măsoară îmbătrânirea, arătând că cercetarea sugerează necesitatea unei schimbări de paradigmă în evaluarea proceselor biologice asociate îmbătrânirii. Studiul arată că, în ciuda progreselor înregistrate în domeniu, metodele cele mai utilizate – precum prelungirea duratei de viață și biomarkerii compoziți – nu surprind întotdeauna mecanismele reale care determină îmbătrânirea.

Context

Îmbătrânirea este un proces biologic complex, abordat prin perspective diferite – filozofice, sociale, genetice, evoluționiste și medicale. De-a lungul timpului, numeroase teorii au încercat să explice îmbătrânirea ca rezultat al:

• acumulării progresive de leziuni biologice,

• declinului funcțional gradual,

• scăderii capacității organismului de a menține homeostazia,

• interacțiunii dintre deteriorare și reziliență.

Definițiile actuale au tendința de a combina aceste perspective, însă fenomenul îmbătrânirii rămâne distinct în funcție de specie, context biologic și mecanismele dominante care determină mortalitatea.

Cercetările comparative au arătat că nu toate organismele prezintă creșterea mortalității odată cu vârsta: unele reptile, plante sau nevertebrate nu urmează tiparele clasice. Aceasta indică faptul că „accelerarea mortalității” nu este universală și că sistemele biologice îmbătrânesc în mod diferit.

În același timp, introducerea modelelor conceptuale precum „reperele îmbătrânirii” (hallmarks of aging) a generat un cadru larg utilizat, dar studiul actual arată că mare parte din dovezile citate pentru aceste repere nu demonstrează cu adevărat modificarea ratei îmbătrânirii, ci efecte asupra nivelurilor bazale ale fenotipurilor, indiferent de vârstă.

În acest context, autorii propun ajustări fundamentale în modul în care sunt concepute studiile privind îmbătrânirea, insistând asupra diferențierii între:

• efectele asupra ratei îmbătrânirii (modificarea pantelor fenotipurilor dependente de vârstă),

• efectele de tip bazal, care apar și la tineri și care, prin urmare, nu reflectă un impact direct asupra îmbătrânirii.

Despre studiul actual

Articolul este un studiu de tip revizuire (review), publicat în Genomic Psychiatry (doi: 10.61373/gp025i.0119). Nu sunt menționați în text autorii sau instituția în care a fost realizată lucrarea, însă structura analitică arată o evaluare sistematică a literaturii și o comparație a datelor obținute din mai multe specii, de la oameni la organisme invertebrate.

Metodologie și tehnici utilizate

Studiul nu implică o intervenție experimentală directă, ci reprezintă o analiză structurată pe mai multe direcții:

• Analiza mortalității și a cauzelor de deces în oameni și animale (inclusiv maimuțe non-umane, șoareci, șobolani, câini, pești, musculițe de oțet și Caenorhabditis elegans).

• Evaluarea critică a biomarkerilor de îmbătrânire, precum:

  • ceasurile epigenetice,

  • indici de fragilitate,

  • fenotipuri sensibile la vârstă (ASPs – age-sensitive phenotypes).

• Revizuirea dovezilor citate în cadrul conceptual al „reperelor îmbătrânirii”, cu clasificarea acestora în:

  • efecte asupra ratei îmbătrânirii,

  • efecte asupra nivelului bazal,

  • situații neconcludente din cauza absenței grupurilor tinere.

• Analiză statistică indirectă a modului în care studiile anterioare au evaluat intervențiile (posturi intermitente, rapamicină, intervenții genetice pe mTOR și hormonul de creștere).

• Compararea modului în care diferite țesuturi și sisteme biologice îmbătrânesc, cu accent pe variabilitatea inter-tisulară.

Participanți și populații studiate

Deși studiul nu include participanți direcți, analiza se bazează pe o cantitate foarte mare de date publicate anterior, provenite din:

• populații umane (autopsii, date demografice, studii epidemiologice),

• primate non-umane (175 macaci rhesus, cohorte de cimpanzei),

• rozătoare (mii de șoareci și șobolani din studii de carcinogenitate și intervenții de longevitate),

• câini din mai multe baze de date internaționale,

• pești, insecte și viermi nematode.

Analiza critică a dovezilor pentru „reperele îmbătrânirii”

Un element metodologic esențial este analiza fenomenologică a studiilor folosite ca suport pentru cele 12 repere ale îmbătrânirii.

Rezultatele arată:

• între 56,86% și 99,96% dintre fenotipurile analizate au fost evaluate doar la animale vârstnice, fără grupuri tinere;

• din cele 602 fenotipuri evaluate concomitent la tineri și vârstnici, 72,4% au prezentat efecte ale intervențiilor și la tineri;

• doar procente extrem de mici demonstrează efecte asupra ratei de îmbătrânire (de exemplu, 0% pentru instabilitatea genomică, 1,2% pentru alterările epigenetice, 0,04% pentru epuizarea celulelor stem).

Aceste date sugerează că majoritatea dovezilor pentru „reperele îmbătrânirii” nu indică modificări reale ale îmbătrânirii, ci efecte fenotipice independente de vârstă.

Rezultate

1. Mortalitatea este determinată de un set restrâns de patologii specifice, nu de un declin global uniform al organismului

Studiul arată clar că, în majoritatea speciilor analizate, moartea nu survine din „bătrânețe pură”, ci din boli identificate la autopsie:

• La oameni, bolile cardiovasculare reprezintă între 35% și 70% din cauzele de deces la vârstnici; în studii pe centenari, 100% dintre cazuri au prezentat patologii precise la autopsie.

• La primatele non-umane, peste 60% din decesele macacilor și peste 57% din cele ale cimpanzeilor sunt asociate cu boli cardiovasculare.

• La șoareci și șobolani, între 63% și 89% din decese sunt cauzate de neoplazii.

• La câini, aproximativ 50% din decese la vârste înaintate sunt datorate cancerului.

• La Drosophila, moartea este legată de deteriorarea epitelială intestinală și de insuficiență neuromusculară.

• La Caenorhabditis elegans, patologia principală este infecția sau atrofia faringiană.

Concluzia: longevitatea nu reflectă în mod direct viteza îmbătrânirii, ci momentul în care un set restrâns de patologii devine letal.

2. Biomarkerii de tip „ceas epigenetic” sunt utili pentru predicție, dar limitati în a descrie mecanismele îmbătrânirii

Studiul subliniază că:

• ceasurile epigenetice sunt construite pe un număr mic de loci CpG,

• performanța lor este bazată pe corelații,

• aceste modele nu demonstrează cauzalitate,

• multe semnături pot fi înlocuite fără a pierde acuratețe,

• nu disting între modificări ale ratei îmbătrânirii și schimbări bazale.

Se arată că ceasurile epigenetice pot scădea după intervenții, fără ca asta să însemne încetinirea îmbătrânirii.

3. Indicii de fragilitate surprind doar o parte limitată a procesului de îmbătrânire

Indicii de fragilitate:

• includ caracteristici observabile majoritar externe,

• acordă aceeași greutate unor fenotipuri disparate,

• pot fi influențate disproporționat de modificarea unui singur deficit (ex. reducerea tumorilor),

• pot sugera fals un efect anti-îmbătrânire.

4. Studiile asupra reperelor îmbătrânirii nu demonstrează în majoritate modificarea ratei îmbătrânirii

Analiza citată în articol arată că dovezile folosite pentru a susține „reperele îmbătrânirii” nu demonstrează aproape deloc faptul că intervențiile asupra acestor repere încetinesc ritmul îmbătrânirii. În schimb, majoritatea studiilor arată doar că intervențiile modifică fenotipurile indiferent de vârstă, adică produc schimbări de nivel, nu schimbări ale vitezei cu care apare declinul odată cu înaintarea în vârstă.

Pentru cele trei repere exemplificate:

• Instabilitatea genomică

  Toate studiile analizate arată doar efecte de nivel (100% efecte de tip bazal).
  Cu alte cuvinte, intervențiile schimbă fenotipurile atât la tineri, cât și la vârstnici în mod similar.
  Niciun studiu nu a demonstrat încetinirea îmbătrânirii.

• Epuizarea celulelor stem

  Aproape toate studiile (99,96%) nu permit nici măcar evaluarea efectului asupra îmbătrânirii, pentru că nu includ grupuri tinere tratate.
  Doar 0,04% dintre fenotipurile analizate sugerează un posibil efect asupra ratei îmbătrânirii.
  Nu există dovezi credibile că intervențiile încetinesc îmbătrânirea.

• Alterările epigenetice

  Doar 1,2% dintre fenotipurile evaluate indică un posibil efect asupra ratei îmbătrânirii.
  Restul reprezintă fie efecte independente de vârstă, fie rezultate care nu pot fi interpretate.

Majoritatea intervențiilor atribuite „reperelor îmbătrânirii” nu schimbă modul în care fenotipurile se degradează odată cu vârsta, ci doar mută nivelul lor de funcționare în sus sau în jos — indiferent de vârsta la care sunt administrate.

5. Intervențiile clasice de longevitate (rapamicină, post intermitent, manipulări genetice mTOR/hormon de creștere) produc predominant efecte de tip bazal

Intervenții considerate de referință în domeniul geroștiinței – precum rapamicina, postul intermitent sau modificările genetice care reduc activitatea mTOR ori semnalizarea hormonului de creștere – au fost mult timp privite ca strategii care încetinesc îmbătrânirea. Totuși, analiza detaliată prezentată în studiu arată că aceste intervenții nu modifică ritmul declinului legat de vârstă, ci produc în principal efecte de tip bazal, adică schimbări ale fenotipurilor care apar atât la indivizi tineri, cât și la cei vârstnici.

Ce au arătat fenotipările multidimensionale?

• Intervențiile modifică fenotipurile la fel de mult la animale tinere și la animale în vârstă.
  Această simetrie sugerează că efectele nu țin de contracararea declinului asociat îmbătrânirii, ci reflectă răspunsuri fiziologice generale ale organismului.

• Traiectoria declinului fenotipurilor sensibile la vârstă (ASPs) rămâne neschimbată.
  Animalele tratate au valori fenotipice mai bune, dar ritmul cu care acestea se deteriorează odată cu vârsta este același ca la animalele netratate.

• Profilul intervențiilor se încadrează predominant în modelul „baseline shift”.
  Valorile fenotipice sunt deplasate în sus sau în jos, dar panta degradării odată cu înaintarea în vârstă nu este modificată.

Exemple care susțin această concluzie

• Rapamicina, deși prelungește durata de viață, produce efecte similare în sistemele imunitar, metabolic, comportamental și cardiovascular atât la indivizi tineri, cât și la cei vârstnici. Nu există dovezi că modifică ritmul îmbătrânirii acestor fenotipuri.

• Postul intermitent prezintă aceeași particularitate: intervenția determină modificări fenotipice care apar înainte de instalarea declinului legat de vârstă, semnalând un efect fiziologic general, nu o încetinire a îmbătrânirii.

• Intervențiile genetice asupra mTOR sau asupra axei hormonului de creștere, unele dintre cele mai eficiente în prelungirea vieții la animale, au demonstrat că aproximativ 80% dintre fenotipurile sensibile la vârstă reacționează la tratament încă din perioada tânără a vieții.
  Aceasta indică faptul că efectele sunt în mare parte independente de vârstă și nu reflectă modificarea procesului de îmbătrânire.

Concluzia esențială

Prelungirea duratei de viață nu este sinonimă cu încetinirea îmbătrânirii. Datele analizate arată că:

Intervențiile clasice de longevitate nu reduc rata îmbătrânirii; ele modifică doar nivelurile fenotipurilor, menținând însă aceeași viteză a declinului odată cu vârsta.

Această constatare reprezintă un punct de cotitură în geroștiință, subliniind necesitatea de a diferenția între:

• intervenții care schimbă traiectoria biologică a îmbătrânirii,
  și

• intervenții care produc doar ajustări fiziologice generale, indiferent de vârstă.

6. Autorii propun un nou cadru conceptual pentru cercetarea îmbătrânirii

Acesta include:

• evaluarea intervențiilor și la tineri, nu doar la vârstnici,

• fenotipare profundă multi-organ,

• analiza pantelor ASP, nu doar a valorilor absolute,

• diferențierea între efecte de rată și efecte de bază,

• evitarea suprainterpretării rezultatelor.

Concluzie

Studiul arată că multe dintre presupunerile fundamentale ale gerontologiei moderne necesită reevaluare. Longevitatea, ceasurile epigenetice, indicii de fragilitate și chiar reperele consacrate ale îmbătrânirii pot descrie fenotipuri asociate vârstei, dar nu dovedesc automat modificarea procesului de îmbătrânire.

Autorii argumentează că progresul în acest domeniu necesită:

• evaluarea intervențiilor în toate etapele vieții,

• măsurarea modificărilor rapide sau lente ale ASP,

• fenotipare multi-tesut și multi-nivel,

• clarificarea diferențelor dintre efectele simptomatice și efectele asupra îmbătrânirii autentice.

Studiul propune un cadru conceptual modern, menit să ajute la identificarea intervențiilor care nu doar „îmbunătățesc” fenotipuri, ci modifică real traiectoria biologică a îmbătrânirii.