nu reusesc sa comunic cu sotul meu

Bună ziua,
Ştiu de undeva, nu-mi amintesc de unde, că în primul rând întrebaţi oamenii (clienţi sau pacienţi) ce sunt ei, ce se simt. Vreau să spun că eu sunt femeie.
Sunt căsătorită şi am un băiat de 13 ani. Nu am fraţi sau surori.
George e bărbatul meu. În acte şi în realitate. Ce să zic? Îşi bate joc de mine în fiecare zi de mulţi ani. De când suntem căsătoriţi. Nici nu ştiu cu ce să încep. Aşa. Am fost colegi din clasa a doua şi până în clasa a opta. Toată copilăria şi toată tinereţea am fost îndrăgostită de el. În facultate am avut şi alţi prieteni, niciunul n-a fost atât de important ca el. L-am iubit fără limită până, cred că până anul anii trecuţi.
Cum e el: e foarte deştept, fiu de muncitori, blond, frumuşel. Şi mai ales, e fermecător cu toată lumea.
Cred că s-a născut lider: la primul loc de muncă, în primii ani, era deja lider de sindicat şi a organizat prima grevă (prin 96-97). A participat activ la revoluţie.
Sentimental vorbind: nu cred că a iubit în viaţa lui, nici o pisică, darămite un om. Se iubeşte şi se respectă strict, numai pe sine. Şi o face cu obstinaţie.
Vorbeşte cu oricine, oricând, încearcă (şi de obicei reuşeşte), să îşi impună punctul de vedere. Vorbeşte muult şi cu uşurinţă despre bunătate, respect şi credinţă, dar nu cunoaşte noţiunile. Vorbeşte despre şcoală, înebuneşte pe toată lumea că vrea să facă o şcoală particulară, dar cu băiatul lui nu atinge subiecte ca ore, lecţii, profesori, teme etc.
Lipseşte de acasă de dimineaţa şi până noaptea târziu.
Este foarte implicat în proiecte legate de comunitate: politică, economic, sănătate, teatru, carte, educaţie, cultură, caritate. Bine, nu a citit niciodată o carte de plăcere. Învesteşte mult timp şi bani în aceste domenii. Poate se simte mai aproape de artă dacă sponsorizează un spectacol? Sau doar vrea să fie apreciat, lăudat, considerat puternic în comunitate.
N-am spus: are o firmă de programare care merge bine. Aşadar, spre deosebire de sute sau mii de alţi bărbaţi din jurul nostru, are succes. Acea firmă este creaţia sa exclusivă (vă spuneam că e deştept), fără pile, fără fonduri iniţiale, fără absolut nici un ajutor din partea nimănui. Şi sincer, după cum ştiu că funcţionează acea firmă, admir/apreciez că o conduce în bună stare. Eu aş fi luat-o demult pe arătură. (Bine, că oricum am luat-o, dar din alte cauze .)
Financiar: firma este a lui, aşadar banii obţinuţi îi aparţin în totalitate. Nu am făcut niciodată împreună un plan financiar. Nu îmi permite să fac un pas în firmă, darămite cu acţiuni. Deşi nu este de acord ca pentru noi săcheltuim sume mari (concedii, maşini scumpe, apartamente, case), asigură un trai bun acasă, îmi dă întotdeauna oricâţi bani îi cer pentru haine, cărţi, nu gătesc, nu fac curăţenie.
Relaţia: După căsătorie nu a existat niciodată o apropiere de nici o natură între noi. În primii ani el era angajat şi stătea mult peste program, sărbătorea ziua sa de naştere cu colegii la restaurant, mie nu-mi spunea. În concediu nu mergeam. Dar mergeam mult la părinţi - unde era adulat - şi la rudele lui. Eu voiam spectacole, teatru, staţiuni: nu erau bani. Căştigam atât de bine atunci, aveam salarii foarte mari amândoi, părinţii noştri lucrau, am fi putut merge. Nu avea niciodată un cuvânt bun pentru mine. Nuumai critici peste critici. Era şi este în el pentru mine, un pustiu şi un gol şi un deşert sentimental, cum nu cred să mai existe pe planetă. Èšin minte cum, chiar la început, întorcea capul când îi vorbeam. Èšin minte rictusul de dispreţ din colţul gurii. Numai că eu atunci nu înţelegeam ce se întâmplă. Îi găseam scuze şi alte tâmpenii.
Sarcină, copil: Nu era acasă absolut deloc. Se ferea să mă atingă prin casă, ultimele zile a trebuit să mă spele şi îmi spunea că îi este scârbă. Dar sarcina m-a trezit. Atunci mi-am dat seama cât e de rece. Atunci am văzut clar. Şi automat, am făcut o depresie profundă: vedeam pământul cum se ondulează în jurul meu. Eram absolut îngrozită. Eram paralizată. Părinţii mei şi-ai lui îl iubeau mai mult pe el decât pe mine, aşa că nu aveam unde să mă duc, cui să îi spun. După ce s-a născut Andrei am toot sperat că pot să schimb câte ceva. Nu s-a întâmplat nimic. Nimic bun. Eram absolut singură cu băiatul. El venea târziu. Depresia continua. La un an am aflat că se fac liste de disponibilizare şi m-am gândit să merg la serviciu. El, atât a aşteptat: m-a îndemnat să duc băiatul la părinţii mei. Nu îi era dor de băiat şi spunea asta. Odată ajunşi la părinţii mei, aceştia am mai spus: îl adulau, pregăteau mese cu 'nşpe feluri de mâncare, eu încercam atunci să slăbesc, dar nu contam nici cât o ceapă degerată. Mă certau continuu. Tata făcea foarte urât la mine. Mă gândesc acum că poate se temea să nu îl iau pe Andrei. Atunci trăia mamaie. Cu ea mă înţelegem bine. Bineînţeles, nu avea nici o putere. Mereu mă întreba ce am, de ce nu sunt bine.
Boala: În clasa a doua m-am îmbolnăvit. Şi aşa sunt şi acum. Când mai bine, când mai rău. Am umblat mult pe la medici. Acum, cred că e ceva psihologic. Atunci nu ştiam că supărarea doare.
Între timp, relaţia mergea tot mai rău. Perioadele de supărare durau luni dacă nu ani. Ne certam mult şi tot mai urât. Eu simţeam şi îi spuneam că dacă continuă în felul acesta, mă voi rupe de el. Ştiam că odată ce gândurile mele îl dau la spate, nu voi reveni. Iar pentru mine, miza era uriaşă: băiatul meu să crească fără tată?! Puţin, de tot, mă afecta şi partea socială. Era şi frică în mintea mea. Nu îl interesa absolut nimic. Ziua lipsea. Dacă îl chemam (între timp făcuse firma), urla şi înjura. Mă lăsa plângând în casă. Copilul lipsea de prea mult timp, nu însemna prea mult pt mine. În diferite ipostaze, am văzut mai multe pipiţe. Îl vedeam cum le priveşte şi ştiam tot. Eram bolnavă, dar depuneam eforturi să arăt bine. Haine, tocuri etc. Şi reuşeam, dar nu îl interesam absolut deloc. În continuare, nu ştia nimeni nimic (poate părinţii lui). Am încercat să spun acasă, nici nu auzeau.
Şi uite-aşa au trecut 16 ani. Parcă nici nu e adevărat. În ultimii 3-4 ani, m-am îngrăşat. Nu sunt obeză, doar puţin grăsuţă.
Imediat după 40 de ani am început să mă detaşez. S-a întâmplat ceva cu mine: am învăţat să schiez, boala s-a mai temperat. Am prins chef de viaţă. Am început să mă iubesc pe mine.Mi-am dat seama că de fapt, nu îl mai iubesc. Mi-a făcut numai rău. Mi-e greu să îi văd faţa. Mi-e greu să îi pronunţ numele. Mi-e greu să îi văd hainele întinse la soare. Nu pot să mănânc după el. În continuare, nu îl interesează decât să profite de pe urma mea. Până prin februarie anul acesta, băiatul nostru ţipa şi se ascundea când tatăl lui intra în casă. Soţul meu râdea şi spunea că e un joc. Poate că era. Nu există dialog fără ceartă, fără ură.
Problema e că eu încă sunt depresivă. N-am dormit o noapte întreagă de 15 ani. Nu pot să mă concentrez. Vreau să slăbesc vreo 10 kg. Sunt aşa de drăguţă şi amabilă (în general vorbind), că mi-e greaţă de mine. Deci, eu nu sunt bine.
Şi o altă mare problemă o reprezintă banii: salariul meu este de 900 lei/lună. Cum să trăiesc, cum să-mi cresc copilul cu aceşti bani!
Şi dincolo de toate rămâne un gând: să-l văd râzând cu viitoarea tânără soţie?! Se zice că un bărbat la a doua căsătorie foloseşte tot ce l-a învăţat prima soţie. Iar eu am avut grijă să îl învăţ multe, de la cuţit şi furculiţă, până la cum gândesc femeile.
Vreau să fiu un om întreg la capul lui, fără emoţii cumplite şi gânduri împrăştiate. Vreau să-i fiu de ajutor fiului meu!
Vă rog frumos să îmi spuneţi ce credeţi despre viitorul unei astfel de relaţii şi cum pot să mă fac bine.

Inainte de orice incercati sa va intariti sanatatea in special pe cea psihica ! Mergeti la un medic psihiatru si spuneti-i de insomnii si starea depresiva !
Fara sanatate nu puteti face nimic nici pentru dv. nici pt fiul dvs. !

Buna ziua!

Cu riscul de a va supara, parerea mea este sa va despartiti de acest barbat care nu aduce decat suferinta in viata dvs.
El s-a nascut sa fie asa, si nimic in viata asta nu il poate schimba (nici macar o "tanara sotie").
Cand veti incepe o viata noua, fara el, automat va disparea si depresia.
Din ce am inteles, nici copilul nu are o relatie buna cu tatal, deci da-ti-mi voie sa va intreb, pentru ce ati ramas cu el, numai pentru ca il iubiti? O iubire neimpartasita, desigur.

Buna seara am probleme mari cu sotul meu si mi-as dori ca cineva sa ma ajute.as vrea sa stiu daca il mai iubesc sau este o obsesie

Buna!
De cat timp esti impreuna cu sotul tau? (daca imi permiti sa te intreb).
Pentru ca dupa o anumita perioada (ani de zile), oricat de puternica ar fi fost obsesia, scade invers proportional cu trecerea timpului.

De ce am rămas cu George: mulţi ani, pentru că nu eram în stare din punct de vedere psihic să divorţez. Pentru un asemenea demers este nevoie de ceva energie, iar eu de-abia îmi ţineam serviciul.
Pentru că foarte mulţi ani am refuzat ideea ca Andrei să crească fără tată.
Acum, în ultimii ani nu am divorţat pentru că sunt materialistă, nu îmi convine deloc ca băiatul meu să crească lipsit de bani, excursii etc., doar cu salariul meu de 900 lei (Şi sunt conştientă că dacă George îşi reface viaţa, băiatul meu va fi uitat.)De fapt, chiar mă înnebuneşte gândul că eu m-am erodat în acest timp şi ar putea beneficia alt copil de ceea ce s-a construit.
Şi foarte ciudat, nu am divorţat de soţul meu pentru că întotdeauna am considerat că o femeie deşteaptă poate conduce un bărbat, iar rolul meu este să caut cheia sau metoda prin care să îl transform pe George într-un sprijin al lui Andrei. Oare am greşit toţi anii ăştia? Unii bărbaţi nu
În satele-astea mici (nu ştiu de ce le spune oraşe), unde toată lumea ştie tot, divorţul e puţin îngreunat. Nu imposibil, dar îţi creează unele neajunsuri.

Desigur Stevens, ai dreptate, sănătatea mea trebuie întărită. Cred însă, că locuieşti într-un oraş mare, unde există cabinete private ale unor psihologi şi psihiatri. Aceasta nu este realitatea mea şi a oraşului meu. Acesta este şi motivul pentru care am scris pe acest site. E evident acum, niciun specialist nu-şi pierde timpul cu poveşti puse pe site-uri.

Stimata doamna, va inteleg problema.
În mare parte problema este de, , sufocare” a soțului dumneavoastră în relație cu dumneavoastră.

Mai exact, soțului dumneavoastră îi este sete în subconștient de, , libertatea” pe care o avea pe când era celibatar. mai exact, trăiește în trecut

Îl puteți ajuta să-și revină dacă îl faceți să vă ducă dorul, spre a vă înțelege cu adevărat valoare.

Pentru asta, vă sugerez următoare:

-să vă duceți cei doi copii la o creșă, pe termen scurt, pentru a-i dovedi soțului cu inima în aștrică are o soție ce are nevoie de iubirea lui;

- să plecați cu copilul de curând născut într-o excursie la munte, pe o perioadă relativ scurtă, aș zice că trei săptămâni e cel mai bine pentru a-l trezi la realitate, că de asta are nevoie.

Încercați prin orice mijloc real și înțelept să-l faceți să vă ducă dorul. Dacă la revenire lucrurile se dovedesc a fi la fel, un divorț pus la punct în mod inteligent vă va aduce pacea și siguranța în cămin, și veți crea astfel calea pentru adevărata Iubire și fericire, ceea ce vă doresc din suflet!
Însă alături de soțul violent, fericirea copiilor dumneavoastră se află într-un real pericol! Le ratați viitorul dacă nu acționați la timp pentru binele, fericirea și liniștea dumneavoastră!

Buna ziua. Ma numesc Alexandra si am 28 ani. In urma cu 3 ani am inceput o relatie cu un baiat cu care acum sunt casatorita si am si o fetita de 3 luni. La inceput parintii mei nu au fost de acord cu relatia noastra. Au incercat fel si fel de metode de a ne desparti, dar nu au reusit. Acum de cand am nascut au inceput sa se aproprie de noi, primesc ajutor din partea lor in cresterea copilului. Dar problema este sotul meu care traieste in permanenta cu senzatia ca este vorbit pe la spate de catre mine si parintii mei, vede lucruri care nu sunt. Si a devenit foarte agresiv verbal cu mine. Imi aduce numai reprosuri, orice se intampla eu sunt vinovata. Ma jigneste verbal atat pe mine cat si pe parintii mei. Va rog sa imi dati un sfat ce as putea sa fac. Daca as divorta mi-ar fi frica pentru ca este foarte influent, cunoaste multe persoane din lumea interlopa, detine si doua arme de vanatoare cu care ma ameninta. si imi e frica pentru parintii mei sa nu li se intample nimic si atunci am ajuns sa accept multe.

Serafic, sa nu faci greseala asta sa te manance de bani...tot mintindu-te ca ptr cutare trebe atata, dar ca sa faci si ailalta mai trebe atata, nu fi naiva.

Problema este simpla, sotul tau nu cred ca te-a iubiti vreodata, te-a cam foloisit ca femeie in casa, sau daca te-a vrut si facea sex, dupa ce te-ai mai deformat fizic nici sex nu a mai fost atras sa faca.
Probabil la nasterea primului copil fizicul tau s-a deteriorat mai tare ?! Si de aia sa fie mai suparat ? Sau probabil era gelos ca iti dedici mai mult timp copiilor si nu lui ?!
Daca nu si-a dorit al doilea copil asta este, nu toti isi doresc, insa casnicia asta nu merge, trebuie sa iesi din ea neaparat, nu-ti mai pierde timpul degeaba cu el, sa se duca unde o vrea, pai daca vrea bani mai multi sa faca ceva ptr asta, dar nu poate ca daca putea avea de mult bani multi.
Nu esti tu vinovata ca nu are el bani multi.
Probabil te-a luat ca aratai bine ptr sex la comanda si menajerie, prima a picat din cauza fizicului, aici adevaru e ca si tu trebuie sa te ingrijesti, multe femei nu se ingrijesc si se mira ca barbatii lor nu le mai plac.
La el nu e doar asta, eu ma refer acum la general, eu am vazut cum mai multe Kg in plus strica total aspectul unei femei, cand e normala arata altfel cand e mai grasa parca nu e tot aia !!! Parca-si pierde tot farmecul. Trebe dieta si miscare, dar merge si dieta si atat, insa trebe sa fie si vointa, la tine nici vointa nu este de fapt.
Asa ca da-l naiba, sa-si gaseasca femeia care vrea el daca o gasi, si daca ia alta de unde bani mai multi ?! Nu are legatura, nu a gasit el una sa-i placa foarte mult, ca altfel nu mai conta asta, majoritatea familiilor sunt asa cu banii.
Oricum multi barbati se insoara ptr a avea sex la comanda si femeie in casa, nu trebuie sa te mire.
Asa ca, concluzia e ca nu te place ! Aia cu banii e scuza proasta. Asta e, nu poti sa faci pe om sa te placa cu fortza.
Si pana la urma daca copiii pentru tine-s totul, ce nevoie ai de un tampit ca el ?! Mai bine fara sau cauti unu care te place mult insa nu inainte de a-ti pune la punct fizicul ! Sa stii si tu ca un barbat la fizic se uita prima data, de aia depinde atractia, n-ai fizic, n-ai succes clar, precis arati bine daca esti slaba, e pacat sa-ti irosesti anii stand ca acuma.
De fapt nu pentru tine vroiai sa slabesti...ci ptr a fi placuta de barbati, ca, cum te-ai maritat cum nu te-a mai interesat sa arati bine, daca era pentru tine, de mult slabeai si te puneai la punct prin dieta, dar nu ai mai avut interes sa fi placuta de cineva, acuma va trebui sa ai.
Daca mai vrei, daca nu mai vrei..si te bucura copiii stai doar cu ei si gata, ca oricum sa stii ca un barbat nu e asa o fericire, stii cum e, injumatatirea drepturilor si dublarea responsabilitatilor inseamna casatoreala, chiar nu am inteles de ce voi femeile suntati asa de nerabdatoarea sa va bateti cuie in talpa cu maritatul.

Ma simt atât de singura și nu am cu cine sa vorbesc despre asta. Suntem în seara de ajun, eu stau în străinătate de 2 ani și jumătate cu iubitul meu, mai locuiește cu noi și un prieten de al lui de ceva timp și ei stau, asculta muzica, beau bere, fac poze. I-am spus ca îmi doream sa îmi dea și mie din când în când o îmbrățișare, un pupic pentru ca el e singura persoana pe care o am aici, nu am pe nimeni și simțeam și eu nevoia de putina afecțiune mai ales acum în prag de sărbători, ma simt foarte, foarte singura. El îmi spune ca să îl las în pace, ca astea sunt motive sa ma cert cu el, dar nu este asa, pur și simplu asta simte sufletul meu sa primesc și eu putina afecțiune. El nu poate sa înțeleagă punctul meu de vedere. Oare cer eu prea mult? Am eu o problema? Și nu este vorba doar de astăzi...

Buna seara, am si eu o problema in relatia de cuplu suntem căsătoriți de 2 ani si impreuna de 4 ani atunci aveam 16 ani si el 24 acum eu am 20 si el 28, avem un băiețel impreuna de 1 an si 10 luni este totul pentru noi, problema este ca a ajuns sa.mi spuna ca nu ma mai iubeste ca numai simte nimic pentru mine ca eu sunt de vina ca l.am îndepărtat prin vorbe mi.a spus că ar vrea să punem punct, recunosc ca eu am vorbit urat cu el si i.am spus vorbe grele dar niciodată nu le.am spus din inima nu am crezut ca o sa se ajunga asa departe jur ca nu stiu ce sa fac am ajuns sa.mi doresc sa mor sa incerc sa fac asta sunt la capătul puterilor el vrea sa ma despartă de baiat țin sa mentionez ca am fost in depresie după naștere si mie teama ca de fapt nu m.am vindecat niciodată si cred ca m.ar distruge de tot dorința lui de a ne despărți il iubesc enorm de mult am suferit mult amândoi dar acum sa.mi spuna ca nu ma mai iubeste si ca s.a gandit si la alta relatie m.a terminat psihic ce sa fac?

Michaellaa, este posibil sa aiba deja pe altcineva..